Sesiunea a XIII-a – Cercul Pastoral al preoților de caritate din spitalele din București

1 martie 2010

Tema: „Cazuri speciale în pastoraţia preoţilor de caritate”

 

Cazuri speciale în pastoraţia preoţilor de caritate

 

1. Preot Constantin Daniel Cojocaru

Centrul de Boli Reumatismale „Dr. Ion Stoia” – Bucureşti

 

În activitatea zilnică, desfăşurată printre oamenii internaţi în cadrul Centrului de Boli Reumatismale, am întâlnit oameni de diferite vârste, profesii şi credinţe religioase. Printre aceştia se remarcă o categorie deosebită, care sunt cuprinşi de o indiferenţă totală faţă de chemarea adresată lor de către Dumnezeu. Mulţi dintre ei au devenit mai reci sufleteşte, odată cu suferinţa provocată de boală.

Însă, unii dintre aceştia au început să simtă un gol sufletesc, pe care doar Dumnezeu îl poate umple prin prima spovedanie petrecută la vârste înaintate. Prin discuţiile purtate cu aceşti oameni, fie în salonul lor (în cazul celor care nu se puteau deplasa), fie în locul unde se săvârşesc slujbele, prin exemplele prezentate din viaţa Sfinţilor, unii oameni care nu se spovediseră niciodată au înţeles că păcatul este o rupere, o despărţire de Dumnezeu şi o formă de nerecunoştinţă faţă de dragostea Lui. Ei au simţit că ajunseseră să stea împotriva Creatorului lor cu multă hotărâre, uneori pentru a justifica suferinţele pe care le purtau. În urma sfaturilor duhovniceşti şi a tactului pastoral, am reuşit să îi detemin pe cei mai mulţi dintre aceştia să-şi mărturisească păcatele pentru prima dată în viaţa lor. Printre aceştia se numără şi angajaţi ai spitalului, care, din cauza deznădejdii, nu mai reuşiseră de foarte mult timp să îşi îndeplinească una dintre marile îndatoriri duhovniceşti, şi anume, spovedania păcatelor.

Una dintre femeile care a îndrăznit să îşi deschidă sufletul înaintea harului preotului duhovnic era suferindă de poliartrită reumatoidă (o inflamaţie poliarticulară cronică, care evoluează îndelungat, cu puseuri acute). În vârstă de 80 de ani, aceasta era internată de câteva zile în spital, înainte de Postul Paştelui din anul 2008. După ce a participat la Liturghia din Duminica Lăsatului sec de brânză, mi-a spus că va participa la toate slujbele desfăşurate în spital (era bucuroasă deoarece nu mai fusese prezentă de mult timp la slujbe, pentru că nu se putea deplasa la Biserică). A urmat prima săptămână a Postului cel Mare. După cum promisese, doamna a participat la cele patru seri ale Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul, unite cu Pavecerniţa Mare. Frumuseţea cântărilor, precum şi învăţătura despre puterea pocăinţei adevărate, care a adus atâtor oameni trăitori în perioada Vechiului Testament mântuirea şi bucuria împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, au înduioşat-o şi au determinat-o să mărturisească faptul că niciodată nu a îndrăznit să îşi descopere în faţa preotului duhovnic păcatele. I-am cerut să mediteze asupra anilor ce trecuseră fără ca ea să se spovedească. În prima sâmbăta a Postului, cu bucurie am văzut-o intrând în oficiul confesoral pentru a se spovedi. După rugăciunile de iertare, mi-a mărturisit că în tinereţe a îndeplinit toate îndatoririle formale şi exterioare ale cultului creştin, dar în sufletul ei nu s-a schimbat nimic şi păcatele i-au adus în inimă gândul că acestea nu îi pot face vreun rău. Odată cu înaintea în vârsta, în sufletul acesteia a apărut teama că nu mai poate fi iertată, simţind că Dumnezeu e doar drept şi osânditor. Cu multă răbdare, am reuşit să descoperim patimile care au stăpânit sufletul ei şi am căutat cea mai bună epitimie, care să o întărească în lupta duhovnicească împotriva acestora. După rugăciunea de dezlegare a păcatelor, mi-a mărturisit că simte o bucurie pe care nici vindecarea totală de boală nu i-ar fi putut-o oferi. Aceasta simţise că Dumnezeu i-a spălat inima şi o pace pe care nu o putea descrie în cuvinte o stăpânea, luând locul fricii pe care i-o adusese boala, care îi încovoiase mâinile.

După trei luni, doamna a revenit pentru tratamentul necesar bolii sale dureroase. A dorit să se mărturisească din nou şi acum am descoperit schimbarea acesteia precum şi progresul duhovnicesc care a apărut pe măsura în care a urmat canonul. În prima duminică s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos. De atunci, revenind odată la şase luni în spital, am devenit duhovnicul ei şi am înţeles că dragostea lui Dumnezeu este covârşitoare pentru fii săi şi una din datoriile preotului de spital este să caute oamenii care nu s-au spovedit vreodată.

 

2. Preot Eugen Cucu

Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar – Arseni”

 

Spitalul „Bagdasar-Arseni” se prezintă ca cel mai mare spital de neurochirurgie din ţară, având 5 clinici cu profil neurochirurgical, unde zilnic se efectuează operaţii de mare complexitate, de înlăturare a unor tumori cerebrale sau spinale, hernii de disc, microchirurgie vasculară, traumatisme craniene şi medulare, etc. Majoritatea celor care urmează să suporte o asemenea complicată operaţie Îl au în minte şi pe buze pe Dumnezeu şi alături de membrii ai familiei prezenţi şi, cu siguranţă, şi cei de acasă, se roagă pentru reuşita intervenţiei chirurgicale. De asemenea, şi medicii chirurgi (nu toţi, dar mulţi dintre ei) nu se sfiesc să spună, mai cu seamă membrilor aparţinători: „Dacă şi Dumnezeu vrea, operaţia va fi un succes”. Totuşi, sunt situaţii de mare complexitate, când ei înşişi (medicii) se declară învinşi, încercând verdicte pe care puterea lui Dumnezeu le-a infirmat în următoarele zile şi săptămâni. La prima vedere, judecând după litera cărţii, a experienţei profesionale şi a stării generale a celui în suferinţă, se poate spune că era argumentat sumbrul prognostic, însă se vădea o slabă credinţă că Dumnezeu ar mai putea face minuni. Şi totuşi minuni s-au întâmplat. Voi relata câteva cazuri deosebite în care, deşi medicii aproape îşi spuseseră ultimul cuvânt, pronia lui Dumnezeu a hotărât altceva.

În luna octombie a anului 2005 a fost internat, în urma unor investigaţii, un tânăr de 22 de ani, student la Politehnica din Bucureşti, cu un diagnostic care face să ţi se ridice părul: tumoră de trunchi cerebral, foarte probabil malignă. S-au făcut toate pregătirile preoperatorii şi în data de 13 noiembrie, la ora 9, a intrat în blocul operator. Operaţia, programată să dureze 4 ore a durat mai bine de 6 ore, datorită unui incident despre care am aflat în după-amiaza acelei zile: o hemoragie care nu putea fi stopată şi care făcea imposibilă abordarea tumorei. În momentul în care operatorul principal decidea că intervenţia nu poate continua şi dădea indicaţii pentru abandonarea operaţiei, ca prin minune, dintr-o dată, hemoragia a încetat. Mama, în acest timp, se ruga în paraclisul spitalului, în faţa icoanei Maicii Domnului. După mai bine de 6 ore, tânărul este dus în secţia de Terapie Intensivă şi rămâne în comă, în ciuda tuturor eforturilor medicale, timp de 5 săptămâni. În toată această perioadă, mama, tata, fratele, sora s-au rugat continuu, iar la căpătâiul lui Aurelian (cel în suferinţă) am slujit în câteva rânduri împreuna cu pr. V. Jugănaru de la biserica „Sf. Gheorghe” – Capra, Taina Sf. Maslu. Verdictul doctorilor însă a venit pe 17 decembrie: nu mai este nimic de făcut; în câteva ore se va declanşa o pancreatită acută şi totul este terminat. Aşa spuneau analizele, aşa spuneau cărţile, aşa spunea experienţa medicilor. Dar Dumnezeu nu a fost de aceeaşi părere. Nu numai că nu s-a declanşat pancreatita, dar a doua zi spre ora prânzului tânărul Aurelian a ieşit din starea comatoasă, făcând ca personalul aflat în acel moment în secţia de Terapie Intensivă să-şi facă semnul crucii. Au urmat săptămâni de recuperare, şedinţe de chimio şi radioterapie şi, important pentru mine, n-au neglijat nici o clipă a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce aproape nici ei nu mai sperau. Acum, Aurelian Bogza şi-a terminat studiile întrerupte şi a a rămas alături de Dumnezeu, chiar fiind angajat la biserica „Sf. Gheorghe” – Capra din cartierul Pantelimon.

O altă situaţie absolut de relatat s-a întâmplat în anul 2008. Un preot din Câmpina, Ionuţ Butoi, a fost adus de la Constanţa în Urgenţă, unde i s-a diagnosticat, în urma unui nefericit accident, o fractură cervicală cu paralizie totală, iar verdictul a fost: stare generală alterată grav, moarte iminentă. De la câteva ore, cât au opinat medicii că va trăi, au trecut câteva zile şi, atunci s-a hotărât încercarea unei intervenţii chirurgicale de mare risc, iar operatorul principal, un nume cunoscut nu numai în ţară în traumatisme medulare, dr. Florin Exergian, le-a spus membrilor familiei (eram de faţă) că oricum, dacă Dumnezeu va vrea ca el să trăiască, va trăi, dar de mers pe picioare nu va mai putea merge niciodată. Operaţia a fost laborioasă şi ce şi-a propus chirurgul a realizat, cu „amendamentul” spus înainte de a intra în sala de operaţie: „Nu va mai putea merge niciodată!” Au urmat săptămâni chinuitoare de recuperare, iar la jumătatea lunii noiembrie pr. Ionuţ Butoi a plecat acasă la familie, la cei doi copii, în cărucior, dar cu speranţa recuperării totale, deşi prognosticurile specialiştilor erau dintre cele mai sumbre. Părintele a continuat cu rugăciunea şi cu munca de recuperare individual. În luna aprilie 2009 primesc un telefon, iar părintele îmi spune că este jos în curtea spitalului şi a venit pentru un control programat la dr. Exergian, chirurgul operator şi autorul primului verdict. Am coborât să-l întâmpin gândindu-mă că a venit însoţit şi, evident, în cărucior. Nu mică mi-a fost uimirea să-l văd pe părintele coborând de la volanul maşinii personale, fără măcar să se sprijine într-un baston. Am plecat împreună spre cabinetul doctorului (e adevărat, cu paşi mai înceţi), dar important că mergea pe picioarele sale fără nici un sprijin. Când ne-a văzut dr. Exergian intrând în cabinet şi-a făcut o cruce largă şi a spus, adresându-mi-se: „L-a iubit Dumnezeu, părinte! Pentru mine era un om salvat de la moarte, dar infirm pe viaţă.” Dumnezeu a vrut ca părintele Ionuţ Butoi să slujească încă ani mulţi.

Am să vă relatez o altă situaţie cu care personal m–am confruntat, care situaţie s-a mai repetat de câteva ori. În anul 2003 (toate acestea mi le-am notat spre neuitare, pentru mine), a fost adusă cu elicopterul, în stare de comă profundă, o fetiţă de 11 ani din judeţul Mureş. Suferise un grav traumatism cerebral, în urma unui accident de circulaţie, iar medicii, după câteva zile de luptă cu moartea, în urma unor teste riguroase (care, de altfel, fac obiectul unor protocoale medicale), au declarat-o pe fetiţă în moarte cerebrală, activitatea celorlalte organe fiind susţinută artificial. Drama părinţilor prezenţi pe holurile spitalului nu poate fi cuantificată. Nu se puteau împăca cu această groaznică veste. Şi totuşi, lucrurile aşa stăteau. Nu mai era nimic de făcut. Doctoriţa şefă a secţiei de Terapie Intensivă, cea care a coordonat şi monitorizat întreaga situaţie, le-a propus părinţilor să fie de acord cu prelevarea unor organe interne spre transplant (inima, rinichii, ficatul). Părinţii nici nu au vrut să audă de aşa ceva. Şi atunci, doctoriţa m-a sunat şi mi-a spus textual: „E păcat, părinte, să putrezească degeaba. Poate face pe alţii să mai trăiască.” I-am chemat pe cei doi părinţi îndureraţi în cabinetul confesoral şi preţ de mai bine de două ore am discutat despre ce suntem şi ce ar trebui noi să fim ca şi creştini, despre fapta bună care nu necesită nici publicitate şi nici răscumpărare, am căutat să răspund cât mai explicit întrebărilor pe care mi le puneau şi în final s-au hotărât: „Părinte, semnăm pentru prelevare.”

Sunt numai câteva dintre situaţiile absolut deosebite la care am luat parte nemijlocit şi pe care am ţinut să vi le relatez. Altfel, activitatea pastorală într-un spital de urgenţă cu profil de neurochirurgie este deosebită şi plină aproape la tot pasul de situaţii care nu seamănă una cu alta.

 

3. Preot Mircea Marian Pintică

Institutul Naţional de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” – Secţia Zerlendi

 

I. Tânărul care a solicitat Sf. Împărtăşanie seara, deşi nu arăta a fi grav bolnav.

 

Am fost solicitat într-o zi de joi, pe la ora 17,00 după-amiază, pentru o împărtăşanie de urgenţă. Am plecat de acasă şi m-am grăbit să ajung cât mai repede la salonul respectiv.

Acolo am avut parte de ceva ce nu mai întâlnisem până atunci. Era un tânăr, care mă sunase, de vreo 30 de ani, care dorea urgent Sf. Împărtăşanie, deşi nu părea a fi într-o stare gravă. Era chiar zdravăn, înalt, solid, şi se plimba nervos prin cameră.

L-am spovedit şi în urma spovedaniei nu eram convins că o să-l împărtăşesc, decât după o perioadă de canon sau, cel mai devreme, a doua zi dimineaţa, deoarece eram sigur că mâncase în ziua respectivă.

Eu i-am împărtăşit după ce au mâncat doar pe cei foarte grav bolnavi, cu crize, care puteau muri până dimineaţa, când urmau să primească Sf. Împărtăşanie.

Tânărul însă a tot insistat să-i dau Sf. Împărtăşanie, încât devenise chiar enervant. I-am spus că vin a doua zi dimineaţă să-l împărtăşesc, deoarece mâncase ziua, şi că nu este aşa de grav bolnav.

Am ieşit din salon cu inima îndoită, dar şi nervos că am fost chemat de urgenţă, deşi puteam veni a doua zi.

M-am întâlnit cu o asistentă, care m-a întrebat dacă l-am împărtăşit şi i-am zis că vin a doua zi pentru Sf. Împărtăşanie, că nu e aşa de grav. Atunci asistenta mi-a zis să-l împărtăşesc, deoarece toată noaptea trecută îl resuscitaseră şi că era să moară de câteva ori.

Eu nu ştiusem aceste lucruri. Aşa că m-am întors şi l-am împărtăşit. El a fost foarte fericit că am dat curs rugăminţii lui.

A doua zi am aflat că a murit în acea noapte.

 

II. Tânăra de 21 de ani care a murit după ce am pus Sf. Împărtăşanie în linguriţă.

 

Am fost solicitat pe la ora prânzului să vin de urgenţă pentru a împărtăşi o tânără de 21 de ani care era pe moarte.

M-am repezit în salon unde în jurul ei era adunată familia care plângea, iar tânăra era în convulsii. Era conştientă. Am întrebat-o dacă vrea Sf. Împărtăşanie, iar răspunsul a fost afirmativ. I-am citit rugăciunea de dezlegare, apoi m-am grăbit să pun Sf. Împărtăşanie în linguriţă, pentru că în astfel de situaţii nu mai este timp pentru spovedanie. Dorinţa este de ajuns, urmând apoi a citi rugăciunile de la spovedanie şi a sta de vorbă cu persoana respectivă – dacă mai trăieşte îndeajuns pentru aceasta.

M-am îndreptat către tânără, bucuros că mai este vie, cu linguriţa în mână pentru a o împărtăşi şi, spre uimirea mea, a horcăit şi a murit înainte de a apuca să ia Sf. Împărtăşanie.

Familia se ruga de mine să o împărtăşesc, dar era prea târziu. Le-am spus că Sf. Împărtăşanie se dă doar celor vii şi nu pot împărtăşi pe cineva mort. Ei nu puteau accepta că unica lor fiică este moartă şi insistau cu lacrimi în ochi să o împărtăşesc.

Am consumat eu ce era în linguriţă, deşi mâncasem, şi apoi am stat de vorbă cu familia pentru a-i întări după pierderea suferită.

 

III. Un inginer de 41 de ani care a făcut o depresie gravă când a aflat că are cancer la plămâni nu a mai mâncat de câteva zile, nu mai vorbea cu nimeni, se izolase şi aştepta să moară.

 

Am fost solicitat să stau de vorbă cu dânsul pentru a-i ameliora starea.

După o conversaţie de o oră în sala de mese, a ieşit foarte fericit pe hol, râzând, încât au venit la mine asistentele speriate, crezând că omul înnebunise, să mă întrebe ce i-am făcut. Le-am spus că l-am încurajat doar. De fapt, eu i-am ascultat mai întâi toate păsurile.

Când am fost hirotonit, mă gândeam cum să-i învăţ pe oameni cât mai bine, cum să le vorbesc, dar curios este faptul că, de multe ori, nu trebuie să le spunem nimic, ci doar să-i ascultăm.

Sunt oameni cu dureri şi neîmpliniri, pe care nimeni nu i-a ascultat vreodată. Ei simt nevoia să-şi împărtăşească durerile şi speranţele şi neîmplinirile şi cu altcineva.

Suntem prea grăbiţi şi prea stresaţi să ne mai ascultăm unii pe alţii. I-am explicat că, din punctul de vedere al legilor fizicii, există şi alte dimensiuni şi că şi lumea spirituală este o altă dimensiune care se întrepătrunde cu lumea noastră materială (limitată de timp, spaţiu şi materie) şi că nu este aici sfârşitul, ci doar un nou început.

Eu am făcut un an de fizică şi chimie înainte de seminar, fapt ce mi-a folosit în această discuţie. I-am dovedit existenţa lui Dumnezeu, datorită ordinii în materie – molecule, atomi, legile fizicii. Am intrat pe un făgaş familiar lui.

A înţeles că toată viaţa a alergat doar după o himeră, după bunuri materiale şi că era limitat în gândire. A devenit optimist şi a început chiar el să-mi spună anumite lucruri din fizică, ce arată existenţa lui Dumnezeu.

A plecat foarte fericit, încât mulţi au crezut că a înnebunit.

Ulterior, de câte ori am trecut prin salon, am stat de vorbă şi era foarte deschis şi entuziasmat că viaţa nu se termină aici.

 

4. Preot Horia Nicolae Prioteasa

Institutul Clinic Fudeni

 

În pastoraţia preotului de caritate, care îşi desfăşoară activitatea în spital, există o permanenentă îmbunătăţire a experienţei pastoral-misionare, datorită solicitărilor venite fie din partea pacienţilor internaţi, fie a familiilor acestora.

Fiecare caz este special în felul lui, dar sunt unele cu adevărat impresionante, pe care le păstrăm în suflet, ca fiind momente importante ale pastoraţiei noastre.

 

I. Pocăinţă cu lacrimi spre mântuire

 

În anul 2007, un bărbat cu numele Ion, avea să-mi arate că prin pocăinţă există cu adevărat schimbare. Deşi se spovedise şi înainte, ştiind gravitatea bolii – leucemie –, a ţinut să se mărturisească cu mai mare atenţie, rugându-mă să am răbdare, pentru a asculta o spovedanie generală. Prezenţa la slujbele de seară ale bisericii noastre era strictă, atâta timp cât trupul îl ajuta, dorind foarte mult să se bucure de cântarea bisericească şi de tâlcuirea pericopelor evanghelice. La ultima solicitare pentru a se spovedi am întârziat câteva minute, timp în care el aţipise. Când am intrat în salon a trăsărit şi mi-a spus: „Părinte, când aţi intrat am avut impresia că murisem şi venise Judecătorul, iar eu trebuia să mă înfăţişez înaintea Tronului judecăţii. Cât de mici suntem şi numai o clipă ne poate despărţii de lumea această!”

 

II. Răbdare prin credinţă

 

Tot în 2007, o fetiţă de numai  9 ani, cu numele Andreea, a trecut prin grozave chinuri din cauza bolilor. Aceasta a arătat o deosebită răbdare în faţa nenumăratelor suferinţe purtate în terapia intensivă. Am rămas uimit de felul cum accepta boala, de modul cum neîncetat se ruga Maicii Domnului. Familia era foarte aproape de ea şi credea tot atât de mult în vindecare. Le-am spus că „…a ieşi din terapia intensivă de la etajul 1 este o minune dumnezeiască”. Au crezut în aceasta încă de la aflarea  diagnosticului. Eram chemat din trei în trei zile să o împărtăşesc. Când nimeni din cei implicaţi în actul medical nu mai credeau în vindecare, Andreea s-a tămăduit. Am ţinut legătura cu familia şi am aflat că fetiţa lor a luat în greutate şi poate să meargă la şcoală, fiind aşteptată cu drag de colegii ei.

 

III. Cea din urmă clipă

 

Fiind chemat de urgenţă la Monitoare – Cardiologie de familia unei femei bolnave, am ajuns la timp şi, spovedind-o grabnic pe acea femeie, m-am pregătit să o împărtăşesc. În momentul când m-am îndreptat spre ea, aceasta murise. Aflându-mă în această situaţie deosebită am spovedit şi împărtăşit un alt bolnav aflat în imediata apropiere. Aşa cum este ştiut, nu se pot administra sfintele taine ale Bisericii persoanelor decedate.

 

 IV. Mărturisire fără pocăinţă

 

Am întâlnit două cazuri aproape identice, chiar în anul 2010, de encefalopatie hepatică (toxinele din sânge afectează creierul). Pacientul internat la Clinica de Nefrolologie a spitalului a acceptat să se spovedească mai mult la insistenţa familiei. Problema a apărut chiar în timpul spovedaniei, când bărbatul a început să se laude că a păcătuit, amuzându-se de întrebările adresate. La întrebarea legată de pocăinţa păcatelor săvârşite, acesta nu a arătat nici o urmă de pocăinţă, fapt care a dus la lipsirea cuminecării cu Hristos Domnul, prin Taina Împărtăşaniei. Nu mai amintesc aici felul purtării acestui bolnav, prin limbajul tendenţios şi ruşinos cauzat de patologia bolii.

 

 V. Voinţă spre comuniune

 

În anul 2005, la clinica de neurologie a spitalului, am fost chemat de o femeie bolnavă internată de câteva săptămâni. Pregătindu-mă să citesc rugăciunile pentru spovedanie, am întrebat-o cum o cheamă. Aceasta nu-şi amintea numele şi nici păcatele pe care le-a săvârşit în viaţă. Văzând dorinţa dânsei de a se împărtăşi, credinţa în Dumnezeu şi pocăinţa pentru toate păcatele săvârşite, dar pentru moment uitate, am rostit rugăciunea de dezlegare şi am împărtăşit-o.

 

VI. Un caz aproape personal

 

În anul 2002, la secţia de pediatrie a spitalului, l-am cunoscut pe Mihai Alin Valentin, copil bolnav de leucemie. Tratamentul pentru această boală poate prelungi viaţa cu cel mult 2 ani. Credinţa mamei şi împărtăşirea deasă a făcut ca acest copil să mai trăiască 8 ani. Personal am crezut în vindecarea totală a acestei boli cumplite, care în noiembrie 2009 a recidivat, slăbind organismul la reluarea tratamentului.

În aceşti 8 ani, Mihăiţă, împreună cu cei doi fraţi, s-au apropiat de biserica noastră, participând la programul liturgic. Timp de 6 ani, Mihai Alin Valentin a ieşit cu lumânarea din altarul bisericii noastre la momentele importante ale slujbelor, alături de Cristian – Victor, fiul meu. Menţionez că Mihai era mai mare decât Cristian cu exact un an, o parte din zilele de naştere petrecându-le împreună. În tot acest timp, Mihai a participat la foarte multe sfinte liturghii şi la Taina Sfântului Maslu. Doamna Valerica Lazăr, mama acestui copil, a luptat din răsputeri pentru ca fiul ei să suporte tratamentele îndelungate, având o credinţă deosebită în vindecare. Sfârşitul suferinţei a venit atunci când a înţeles sensul bolii şi voinţa lui Dumnezeu. Astfel, sâmbătă, 13 februarie 2010, după două luni de terapie intensivă la Spitalul de Urgenţă pentru Copii Grigore Alexandrescu din Bucureşti, Mihai Alin Valentin se mută la cele veşnice, eliberându-se de toată suferinţa, aşteptând Învierea, spre bucuria veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

5. Preot Ștefan Toma

Spitalul Colentina – București

 

În cursul anului 2000, am fost solicitat de către d-na Dr. Iagăr, medicul șef al secției de copii boli diverse, la Pavilionul 4, Spitalul Colentina (infecțioase), pentru un copilaș (băiețel) în vârstă de 2 luni de zile care era foarte grav bolnav de meningoencefalită.

Din punct de vedere medical, i se administraseră toate tratamentele specifice, însă fără rezultat. De teamă ca pruncul să nu moară nebotezat, am fost solicitat pentru a săvârși Taina Sfântului Botez.

M-am deplasat imediat la secție, unde am constatat că pruncul era intubat, și am săvârșit Taina Botezului de necesitate și Mirungerea, fără a avea posibilitatea de a-l împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, deoarece pruncul era intubat.

Părinții copilului erau și ei medici, însă de naționalitate siriană și creștini ortodocși din comunitatea ortodoxă siriană. După ce pruncul a fost botezat, a doua zi am fost anunțat că pruncul a ieșit din comă și starea sănătății s-a restabilit, iar în două săptămâni copilul a fost externat, vindecat. Am rugat părinții să aducă apoi copilul la biserică pentru a se face rânduiala completă a Sf. Botez și a fi împărtășit, însă părinții pruncului au dat slavă bunului Dumnezeu pentru minunea săvârșită și mi-au mulțumit, motivând apoi că vor merge în Siria, în comunitatea ortodoxă, și acolo, cu întreaga familie adunată, vor merge la biserica de acolo pentru completarea slujbei Sf. Botez.

Un alt caz este legat de aceeași secție de copii, boli diverse, Pavilionul 4, si de aceeași d-nă doctor, Iagăr, care din nou m-a solicitat, în cursul anului 2001, pentru un prunc (băiețel), nebotezat, cu aceeași boală de meningoencefalită, într-o stare gravă, cu intubație și monitorizat de aparatele de respirație, pentru a săvârși aceeași Taină a Sf. Botez, ca pruncul să nu moară nebotezat, deoarece din punct de vedere medical nu se mai putea face nimic.

Am fost la căpătâiul pruncului și am săvârșit Taina Sf. Botez de necesitate, după rânduială, și Taina Mirungerii, fără a-l putea însă împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos din cauza faptului că pruncul era intubat.

La două zile, au venit părinții la biserică, plângând de bucurie și mulțumind lui Dumnezeu și Maicii Domnului că pruncul trăiește și a ieșit din comă, iar funcțiile vitale s-au restabilit în limite normale.

Cu ocazia aceasta, le-am spus că trebuie să-l împărtășim pe prunc și să săvârșim, după rânduială, toată slujba Botezului, fără afundare și mirungere. Părinții au fost de acord, iar pruncului i s-a făcut toată rânduiala, potrivit Tipicului Bisericesc. Menționez cu bucurie că de atunci și până în prezent copilul a fost adus în fiecare an în cele patru posturi Bisericești pentru a fi împărtășit la biserica noastră.

În anul 2010, luna februarie, ziua 18, la recomandarea d-nei doctor Cojocaru, șeful secției Neurologie, am fost solicitat de familia d-nei Popescu Valeria, preoteasă, în vârstă de 81 ani și soție a preotului Popescu Ion, în prezent decedat și fost slujitor la Biserica Capra din București, Protoieria 2, Capitală, pentru a fi spovedită și împărtășită, deoarece era muribundă. Am ajuns, de asemenea, la căpătâiul dumneaiei și am împlinit rânduiala Tainei Sf. Spovedanii, citindu-i rugăciunile de iertare, după care am început să-i pun întrebările pe rând, însă comunicarea a fost extrem de anevoioasă deoarece, deși conștientiza că lângă patul suferinței sale se afla un preot, din cauza bolii (accident vascular), nu putea să îmi răspundă coerent. M-am chinuit timp de mai mult de o jumătate de oră și, cu greutate, am reușit să o Spovedesc așa cum prevăd canoanele bisericii, apoi, după rugăciunea mare de dezlegare, am împărtășit-o cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Însă ceea ce m-a cutremurat și m-a uimit în acealași timp este faptul că, după ce a înghițit Sf. Împărtășanie, s-a scuturat deodată și a deschis ochii, trezindu-se parcă dintr-un somn greu, și a început să vorbească cu mine ca și cum nu fusese niciodată într-o asemenea stare de boală, având o coerență perfectă.

În același timp, am invitat familia, care se afla pe holul secției, deosebit de întristați, și le-am mărturisit faptul că mama dumnealor și-a revenit după ce am spovedit-o și împărtășit-o cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, iar Dumnezeu a săvârșit o minune în acest caz. Totodată, timp de mai multe zile, am vizitat-o pe doamna preoteasă Valeria, cu care am discutat nenumarate lucruri, povestindu-mi că după căsătoria cu preotul Popescu Ion, părintele a fost numit preot la Parohia Antonești – Teleorman, unde cu bucurie și eu, la rândul meu, i-am mărturisit că, după ce am fost hirotonit pe seama Parohiei Licuriciu – Teleorman, am avut în grijă ca filie și Parohia Antonelti – Teleorman.

Aici, ca și în celelalte două cazuri, cât și în multe altele, din punctul meu de vedere, Dumnezeu a săvârșit minuni prin Sf. Taine ale Bisericii, iar eu, ca slujitor, în mod indubitabil mărturisesc că în toată slăbiciunea, smerenia și păcătoșenia mea, am fost învrednicit ca slujitor să fiu părtaș și martor la asemenea minuni Dumnezeiești.

 

6. Preot Tudor Ciocan, Spitalul de Ortopedie „Foişorul de Foc”, Bucureşti

 

Adina Mihaela – 14 ani, Bucureşti

 

– internată în Spitalul Fundeni;

– diagnostic: colagenoză generalizată, care provocase, în cursul lunii octombrie, două stopuri cardio-respiratorii;

– pronostic medical: deces probabil în cursul lunii noiembrie a anului 2000;

– preluată în ultima săptămână din oct. 2000. S-au săvârşit săptămânal Taina Sf. Maslu şi diferite rugăciuni pentru însănătoşire de către 3-5 preoţi, până la externarea din spital la mijlocul lunii decembrie. A fost spovedită şi împărtăşită săptămânal. De asemenea, au fost spovediţi membrii familiei şi au fost îndrumaţi spre a duce o viaţă creştină firească: prezenţa la Sfânta Liturghie duminicală, săvârşirea rugăciunilor de seară şi dimineaţă, respectarea posturilor. A fost pomenită la mai multe sfinte altare, inclusiv la câteva mânăstiri;

– în decembrie 2000 a fost externată şi a revenit la şcoală. A luat examenul de capacitate printre primii din şcoală (a doua?);

– din aprilie 2001 familia nu a mai păstrat legătura cu mine. Am auzit că s-a mutat la Domnul la 18 ani.

 

Sebastian – 18 ani, Caracal

 

– internat în Spitalul de chirurgie plastică şi reparatorie la sfârşitul lunii iulie 2004;

– diagnostic: arsuri de gradul 3-4 pe 80% din suprafaţă corpului, în urma exploziei unui autoturism din care nu a putut fi scos;

– pronostic medical: deces în maximum 3 săptămâni;

– preluat în iulie 2004. S-a săvârşit săptămânal Taina Sf. Maslu şi zilnic diferite rugăciuni de sănătate, paraclise, canoane, acatiste. Zilnic a fost uns cu ulei de la Sf. Maslu. A fost spovedit şi împărtăşit de 2 ori în decursul a 3 săptămâni. A fost pomenit la mai multe sfinte altare, inclusiv la câteva mânăstiri;

– în luna august a suferit o operaţie cu caracter mai degrabă paliativ. În seara de dinainte, la sugestia cadrelor medicale, a fost spovedit din copilărie, i s-a slujit Taina Sfântului Maslu şi a primit Sfânta Împărtăşanie. A supravieţuit operaţiei, iar în patru zile a plecat pe picioarele lui acasă.

 

Bărbat – aprox. 45 ani

 

– internat în Spitalul de chirurgie plastică şi reparatorie în anul 2005 – 2007 (?);

– diagnostic: arsuri de gradul 2-4 pe mai mult de 30% din suprafaţa corpului, în urma unui accident de muncă de la Gherla (?), suferind arsuri cu sodă caustică;

– pronostic medical: foarte rezervat;

– preluat la câteva zile după internare. Din 5 oameni implicaţi în respectivul accident, 4 erau reformaţi, doar unul creştin-ortodox (cel mai tânăr, având între 25 – 30 ani). S-au săvârşit diferite rugăciuni şi taina Sfântului Maslu pentru cel ortodox. De asemenea, acesta a primit Sfânta Împărtăşanie. Unul dintre reformaţi (a cărei soţie era creştin-ortodoxă) a solicitat a primi şi el Sfintele Taine, dar i s-a explicat că pentru aceasta este nevoie să fie ortodox. A primit peste câteva zile Sfânta Taină a Mirungerii şi Sfânta Împărtăşanie, în timp ce se afla într-o stare precomatoasă. Toţi ceilalţi colegi din respectivul accident, suferind de arsuri de gravitate asemănătoare, decedaseră între timp (inclusiv tânărul ortodox). Peste circa 2 săptămâni a plecat pe picioarele lui acasă. Înainte de plecare a fost îndrumat să frecventeze parohia ortodoxă din localitatea unde trăia.

 

A.– femeie, aprox. 30 – 32 ani, Bucureşti

 

– întâlnită în Spitalul de Ortopedie „Foişorul de Foc”;

-diagnostic: avorturi spontane repetate;

– a fost catehizată, spovedită (pentru prima dată în ultimii zeci de ani) şi a primit Sfintele Taine, în anul 2004. A fost îndrumată spre a participa împreună cu soţul la Sfânta Liturghie duminicală şi spre a săvârşi în particular diferite rugăciuni;

– a reuşit să păstreze sarcina şi a născut o fetiţă sănătoasă care anul acesta împlineşte 5 ani;

– în fiecare lună a sarcinii a fost spovedită şi a primit Sfânta Împărtăşanie.

 

M. – femeie, aprox. 35 ani, Bucureşti

 

– întâlnită în Spitalul de Ortopedie „Foişorul de Foc”

– diagnostic: infertilitate cronică;

– a fost catehizată şi spovedită din anul 2006; i s-au citit diferite rugăciuni; a fost îndrumată spre a participa împreună cu soţul la Sfânta Liturghie duminicală şi spre a săvârşi în particular diferite rugăciuni. A fost îndrumată în mod explicit şi insistent spre a primi Sfânta Taină a Cununiei. După ce s-a cununat religios a născut, până acum, 2 copii sănătoşi.

 

7. Preot Vasile Ionuţ Paragină

Institutul Naţional de Balneologie, Bucureşti

 

Aprilie 2009

 

În urmă cu un an am fost solicitat de managerul spitalului din acel timp şi mi s-a prezentat un caz al unui pacient care era foarte demoralizat din cauza suferinţei prin care trecea. Nu mai dorea în nici un fel să facă nimic pentru recuperarea sa pentru că, fiind tânăr, suferea de o paralizie generală de la mijloc în jos, toată viaţa lui limitându-se la un pat şi un cărucior în care stătea permanent, fiind îngrijit de o rudă apropiată. M-am dus să văd despre ce vorba şi din discuţia pe care am avut-o cu el, am aflat că fusese dascăl la biserică în satul său natal şi într-o zi a mers cu părintele la o înmormântare într-un sat vecin.

La întoarcere, părintele i-a luat pe mai mulţi în maşină, el stătea în dreapta şi, prin satele din Moldova, căci de acolo era pacientul, sunt foarte multe fântâni pe mijlocul drumului şi şoseaua trece pe lângă ea, fântâna realizând un fel de sens giratoriu. Pacientul spusese mai departe că şoferul, în cazul acesta, părintele, nu a mai văzut la timp fântâna, şi a intrat cu maşina direct în ea.

Dintre toţi pasagerii maşinii, el a fost cel mai afectat, rămânând cu această paralizie. Îmi mărturisea că nu are pentru ce să mai trăiască deoarece viaţa lui era distrusă din cauza acestui handicap. Era tânăr, în jur de 23 de ani şi se gândea la întemeierea unei familii ca la un ideal greu de atins.

L-am spovedit, l-am împărtăşit şi în urma unor discuţii prelungite a început să colaboreze cu medicii în vederea recuperării sale şi chiar ultima oară când l-am văzut în spital era mai bine în ceea ce priveşte recuperarea sa somatică. Nu putea merge în cârje încă, dar se urca aproape singur în cărucior şi se aprinsese în el dorinţa de a se face sănătos şi de a se recupera.

 

Ianuarie 2008

 

La prima liturghie pe care am săvârşit-o în acest spital, am observat un cuplu din Piteşti care avea o problemă: soţul făcuse un atac cerebral și stătea lipit de un cărucior de aproape 2 ani. Nu se putea mişca fără acel cărucior cu care se deplasa, fiind îngrijit de soţie în tot acest răstimp. Ei erau pacienţi regulari ai acestui spital pentru că soţul trebuia să facă periodic procedurile de recuperare. Când veneau la recuperare, participau şi la slujbe, la Taina Sf. Maslu, pe care o săvârşesc în fiecare miercuri seară, uneori şi la Slujba Acatistului, săvârşită vineri seara, dar mereu la Sf. Liturghie duminică dimineaţa. La prima Sf. Liturghie săvârşită în spital, pacientul era lipit de scaun, dar cu timpul am văzut cum a lăsat scaunul și se mişca greoi cu o cârjă, şi ultima oară când l-am văzut mergea bine, ajutat puţin de cârjă. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru această minune, doctorii estimându-i recuperarea pe o perioadă foarte lungă, iar în cazul lui recuperarea se făcuse într-o perioadă relativ scurtă. S-a împărtăşit de mai multe ori când a stat internat în spital, şi el şi soţia, şi-mi spunea că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această binefacere.

 

Iunie 2009

 

Înainte de hramul capelei spitalului, Sf. Ştefan cel Mare (2 iulie), am avut un pacient în spital care trecuse printr-o traumă multiplă. Avusese un accident de maşină şi mai mult decât atât, înainte de a se întâmpla neferictul accident, îl părăsise soţia şi voia să-i ia şi copilul, la care el ţinea în mod deosebit. Se poate spune că accidentul de maşină se întâmplase mai mult din cauza traumei psihice produse de divorţul iminent prin care trecea. În accident s-a lovit la cap şi a rămas cu o paralizie parţială şi cu un deficit de vorbire. Pacientul, tânăr de altfel (28 – 30 ani), dorea foarte mult să-şi vadă copilul şi suferea din cauza despărţirii de soţia sa, fiind şi într-o stare de agonie, nu dorea să colaboreze în niciun fel cu personalul medical. Era îngrijit de mama sa, care îl aduce şi acum la recuperare când trebuie să vină şi să se interneze pentru procedurile obişnuite pe care le face timp de 2-3 săptămâni şi apoi se face o pauză şi apoi revin când medicii cred de cuviinţă.

L-am spovedit, l-am împărtaşit, am încercat să vorbesc cu el şi l-am văzut în urmă cu 2 săptămâni la Taina Sf. Maslu şi chiar începuse să vorbească mai bine, se mişca relativ bine, atât că nu putea sta mult în picioare, dar progresul s-a văzut îm mod semnificativ pe el.

 

Ianuarie 2010

 

Duminica, după Sf. Liturghie, am obiceiul ca să trec prin tot spitalul să miruiesc pe cei care sunt internaţi şi nu au putut ajuge la slujbă. Spitalul în care păstoresc este mic (aproximativ 125 de paturi) şi în weekend majoritatea bolnavilor sunt externi pentru că, fiind weekend, nu sunt medici la serviciu pentru procedurile de recuperare (fizioterapie, gimnastică medicală, masaj, etc.).

Am intrat într-o rezervă unde am aflat un pacient de culoare cu care am vorbit în limba engleză şi m-a rugat să-i trimit un preot catolic pentru a se împărtăşi. Am sunat la o biserică catolică, dar de acolo am fost îndrumat către o altă parohie catolică, deoarece preotul de acolo a spus că nu stăpâneşte foarte bine limba engleză. Am sunat apoi la parohia respectivă şi preotul catolic a luat adresa şi a mers să-l împărtăşească pe acel pacient.

 

8. Preot Rică – Teodor Berbece

Institutul de fono-audiologie și chirurgie funcțională O.R.L. „Prof. Dr. Dorin Hociotă” (Spitalul O.R.L. Panduri)

 

În Spitalul în care îmi desfăşor activitatea este imposibil să vorbesc despre cazuri speciale, ci mai degrabă despre categorii speciale de pacienţi, cum ar fi:

I. Bolnavii de cancer laringian, mai ales cei în faza metastază, care au cele mai puţine şanse de vindecare. Ei poartă pe chip imaginea sfârşitului vieţii pământeşti şi o mare parte dintre ei întrerup comunicarea cu cei din jur. Totuşi, cea mai mare suferinţă a bolnavului este să ştie că, din punct de vedere medical, nu mai are nici cea mai mică şansă de vindecare. În faţa morţii toţi ne clătinăm, oricât de pregătiţi am fi, deoarece niciodată nu suntem suficient de pregătiţi. Numai credinţa că sfârşitul vieţii acesteia pământeşti nu este un sfârşit total, că dincolo de mormânt începe o nouă formă de existenţă le mai poate da puţină tărie şi speranţă.

II. Bolnavii care, din diverse motive, se spovedesc pentru prima dată în viaţa lor acum, când sunt pe patul de suferinţă. Toţi ne impresionează în egală măsură. Ei refac drumul fiului risipitor din Sfânta Evanghelie, revenindu-şi „în sine” sau „în fire”, adică în normalitate, şi, de aceea, nu pot fi primiţi decât cu aceeaşi dragostea părintească. Numai aşa putem să-i câştigăm pentru Hristos şi Biserica Sa pentru totdeauna.

III. Bolnavii care, prin rugăciunea lor particulară, unită cu rugăciunea comună a Bisericii şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, s-au vindecat de o boală gravă, la care nu s-a putut găsit nici un diagnostic sau pentru care medicii nu dădeau nici cea mai mică şansă de vindecare. Bucuria pe care o trăiesc aceşti oameni este vizibilă, se oglindeşte pe chipul lor. Mai mult, ei mulţumesc lui Dumnezeu că, prin boala de care s-au vindecat, s-au apropiat mai mult.

 

9. Preot Drd. Mihai Burlacu

Spitalul Clinic „Sf. Maria”

 

Pastoraţia de spital este o activitate misionară care ne pune în faţă circumstanţele în care omul se confruntă cu limitele lui, atât fiziologice, cât şi sufleteşti. Boala şi durerile fizice pe de o parte sensibilizează oamenii, mai ales pe cei credincioşi. Îi face să trăiască cu mai multă atenţie viaţa, îşi împlinesc mai riguros chestiunile în privinţa cărora conştiinţa lor îi mustră. Pe alţii însă, ce cred că trupul şi această viaţă reprezintă totul, că doar acestea au avut relevanţă în sistemul lor de valori, că realitatea autentică este doar ceea ce se vede, îi lasă perplecşi, îi pune într-un fel de criză. Se reevaluează, şi pe unii chiar îi orientează către pocăinţă, îi determină să acorde mai mult credit vieţii spirituale, pe care până atunci au ignorat-o. Pe mine, personal, şi cred că şi pe alţi fraţi slujitori, din câte am observat, nimic nu ne bucură mai tare decât atunci când un om într-o asemenea situaţie limită se resemnează, bandajându-şi criza cu nădejdea că Dumnezeu va veni în ajutorul lui; ajutor de orice fel ― fie spre sănătate fizică, fie spre viaţă veşnică. În momentul în care îl împărtăşesc, când vedem că devine interesat şi-şi manifestă sincer grija pentru a vieţui cât mai curat, pot spune că am cele mai mari bucurii lăuntrice.

Dintre cazurile mai deosebite şi care şi-au pus amprenta pe sensibilitatea mea ca slujitor voi spune pe acela al lui Gheorghe, un domn Gheorghe între două vârste, de undeva din Vâlcea. M-a văzut într-o duminică pe hol, după slujbă, la etajul 6 unde era internat, şi mi-a spus că ar vrea să se „grijească”. L-am spovedit în acea după-amiază urmând ca a doua zi, luni, să-l împărtăşesc. A fost iniţiativa lui de a veni către Hristos Domnul, la care am răspuns cu promtitudine şi am venit a doua zi de dimineaţă să-i dau Sf. Taine. Peste câteva zile am trecut iar prin salonul cu pricina, iar dintr-unul din paturi, vine un alt domn şi-mi spuse puţin speriat şi cu multă hotărâre că există Dumnezeu. Am considerat în sinea mea că este de prisos să mai comentez acest truism şi l-am aprobat: „Da, da!”. După care l-am întrebat de domnul Gheorghe, colegul lui de salon pe care l-am împărtăşit. Atunci a fost momentul în care mi-a pus transfigurat în întreaga lui persoană întrebarea: „dar nu ştiţi?”. „Nu” ― i-am replicat eu. „La o jumătae de oră după ce aţi plecat dumneavoastră, domnul Gheorghe a făcut un infarct!!”. Atunci am avut un moment în care m-am gândit cum lucrează Dumnezeu la destinul fiecăruia dintre noi. M-am gândit cum rânduieşte în înţelepciunea Lui tot ceea ce este de trebuinţă: aceasta este finalitatea noastră. Finalitatea omului este să fie alături de Hristos, iar Dumnezeu a rânduit să-l ia în clipa maximei lui apropieri de Domnul. Aceasta este tema unei meditaţii despre pronie, taina suferinţei şi rostul vieţii, care mi-a rămas ca temă mult timp. Şi care revine în răstimpuri. Este lecţia dată de Dumnezeu prin cazul domnului Gheorghe, de undeva din Vâlcea, care a vrut să se „grijească”. Parcă-l văd înaintea mea, pe hol, înalt şi uscăţiv, un om cu un zâmbet paşnic, aşa cum mi-a părut şi la suflet.

Un alt caz este cel al lui Adrian, un băiat de 29 de ani care a stat internat vreo două luni la noi în spital. Avea pancreatită acută. Trecând des pe la Terapie Intensivă îl vedeam cum sta în pat, plăpând, galben la faţă, şi-l mai întrebam ce mai face, cum se mai simte. Îmi răspundea uneori aprobativ din cap, căci neputincios, abia că mai putea vorbi de durere. Alteori îl găseam senin şi putând vorbi, eventual cu un laptop în faţă. Dar serile îl prindeau cu sudori mari pe frunte, cu privirea aţintită în tavan. Când îi adresam fireasca întrebare de sănătate, uneori pe un ton mai ridicat, ca dialogul şi interacţiunea să-l stimuleze din agonia bolii sale, întorcea ochii mari şi căprui către mine. Îngâima ceva prin masca de oxigen, care se aburea imediat ― n-am ştiut ce a zis. Nici când l-am spovedit, mărturisesc că nu am înţeles mare lucru. L-am împărtăşit de vreo două ori. Îi vedeam pe hol, la intrarea în secţia ATI pe părinţii lui, trişti, unul lângă altul, monumente de durere, într-o tăcere ce mă contamina şi pe mine. Nu aveam nevoie de cuvinte nici eu şi nici părinţii lui. Stăteau cu orele pe acolo; pentru ei lupta lui Adrian era lupta lor. O luptă care părea să nu se mai termine. Iar lupta o continuă şi azi în sinea lor, căci Adrian s-a ridicat în picioare şi a plecat. Aşa l-a visat o asistentă într-o seară de vineri: că s-a ridicat din pat şi a spus: „Plec! Nu mai stau, sunt sănătos!”. Eu trecusem joi, şi-l văzusem într-o stare destul de proastă. Imediat după aceea, duminică, am hotărât să-l pomenesc permanent atât timp cât o să am numirea pe acest spital. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Doamna Liliana a căutat până la cei 57 de ani ai săi să creadă toată viaţa pe ascuns în Dumnezeu. Aşa mi-a zis o cumnată de-a ei care m-a abordat tot într-o duminică după slujbă. Mi-a spus că are cancer generalizat, dar că nu este botezată. Am întrebat mirat de ce, la care mi-a spus că părinţii ei au fost nomenclaturişti din aceeaşi generaţie cu Gheorghiu Dej şi că nu au vrut niciodată ca fiica lor să se boteze, să meargă la biserică sau să creadă în altceva decât ideologia de partid. Aceeaşi educaţie i-o implementaseră şi ei, doamnei Liliana, care a fost toată viaţa profesoară de limba română. Chiar în suferinţa ei, era o persoană cu o disciplină exemplară, hotărâtă şi foarte discretă. A vrut să se boteze, dar a trebuit să închidem uşa pe dinăuntru, să nu intre cineva din greşală şi să fie părtaş la această slăbiciune confesională sufletească a dumneaei. Doar eu, cumnata ce i-a fost şi naşă, şi doamna Liliana, am participat la slujba unui botez pe care am căutat să-l comprim cât am putut ca timp. Apa sfinţită într-un borcan, stropirea peste creştet în numele Sf. Treimi. Durerile ei erau îngrozitoare. I-am spus şi lepădările şi toate cele ce se zic pruncilor, şi a îndurat ca un prunc ce nu mai are cuvinte în faţa durerii. A doua zi am venit cu o sticluţă cu Sfântul şi Marele Mir, iar după Mirungere i-am dat şi Sf. Împărtăşanie. După exact o săptămână am găsit-o în pat, nemişcată. I-am rostit „Cu sfinţii odihneşte…”, era creştină.

Poate nu asta şi-a dorit doamna Liliana, nu şi-a dorit un botez de care să afle lumea. Discreţia ei mă face să-i cer iertare de acolo de unde este, dar şi înaintea lui Dumnezeu, că am îndrăznit să dezvălui acest caz. Modestie, încuierea în cămara sufletului, unde „nu ştie stânga ce face dreapta”, în ascuns unde „numai Tatăl ceresc vede”.

 

10. Preot Jenică Danţiş

Spitalul Clinic „Caritas”

 

În viaţa fiecărui om se produc o serie de evenimente care îi pot întări unele convingeri, care îl pot schimba total sau îl pot readuce cu adevărat la viaţă.

Numele meu este Jenică Danțiș şi sunt preot capelan la Spitalul Clinic „Caritas”. Dintre cazurile care consider că fac dovada subiectului cerut şi care m-au impresionat foarte mult, pot descrie câteva.

La începutul activităţii mele în spital, într-o duminică, la sfârşitul Sfintei Liturghii, atunci când potriveam Sfintele, a venit la mine un angajat al spitalului să-mi spună că tatăl său este internat în secţia de cardiologie într-o stare gravă. Mă ruga să vin să-i citesc „ceva”, aşa cum s-a exprimat el, căci dorinţa era nu numai a celui ce m-a chemat, dar şi a tatălui internat, care cerea insistent să vină preotul. Terminând de potrivit Sfintele, am plecat spre dânsul la salon. Doi medici care ieşeau, văzându-mă, au comentat între ei spunând că dacă mai vede şi preotul chiar o să moară deoarece pulsul era foarte scăzut. L-am spovedit, l-am împărtăşit, i-am citit rugăciuni de sănătate şi Dumnezeu a facut o minune cu el, vindecându-l şi ridicându-l din patul suferinţei. A mai trăit câțiva ani de atunci, muncind în gospodarie, aşa cum însuşi fiul său mi-a spus. Minune a făcut Dumnezeu şi cu el, dar şi cu medicii care nu aveau încredere în puterea credinţei, a rugăciunii şi a Sfintei Împartăşanii.

Un alt lucru deosebit care mi-a rămas întipărit în minte şi în suflet este o vizită a unei mămici împreună cu fetiţa sa de vreo cinci anişori. Era o zi de sărbătoare, au venit pacienţi la Sfânta Liturghie, printre ei şi mămica aceasta cu fetiţa ei. Au rămas până la sfârşit, iar la miruit mi se pune următoarea întrebare: „Vă mai aduceţi aminte de noi, părinte?”. Stânjenit oarecum, spun că, din păcate, nu. Atunci mama mi-a readus aminte o altă minune întâmplată cu câţiva ani în urmă. Fetiţa care avea acum cinci anişori se născuse prematur şi nu avea decât 600 de grame. Medicii nu-i dădeau nicio şansă. Părinţii, creştini cu adevărat, urmându-mi sfatul, au hotărât să o boteze ca să fie creştină. Am botezat-o şi am împărtăşit-o. Îi citeam, de fiecare dată când treceam prin secţia de nou născuţi, rugăciuni de sănătate şi-i dădeam Sfânta Împărtăşanie. Toată lumea a observat cum, de la Sfântul Botez, fetiţa parcă revenise la viaţă şi, încetul cu încetul, lua în greutate şi în înălţime. Acum, stătea în faţa mea o fetiţă frumoasă, sănătoasă şi sfioasă care dorea din nou să se împărtăşească.

Bunul Dumnezeu şi cel mai miraculos medicament, Sfânta Împărtăşanie, a mai făcut o minune, cu o „minune de copil” care a vrut cu orice preţ să rămână pe lumea aceasta, chiar dacă părinţii, şi mai ales mama, nu l-au vrut şi l-au abandonat la naştere în spital. Am fost chemat de şefa secţiei de nou născuţi să botez de urgenţă un bebeluş care se încrâncena să rămână în viaţă, chiar dacă se părea că stomacul lui suferea cel mai mult. L-am botezat şi l-am împărtăşit, i-am făcut rugăciuni de sănătate. Mă interesam mereu de el ori de câte ori mergeam la nou născuţi. Trăia, chiar dacă avea destule probleme grave. Am început să-l împărtăşesc mai des şi la rugămintea şefei de secţie, care era de acum naşa lui de botez şi un creştin cu adevărat. Cu toţii au observat că bebeluşul îşi revenea şi stomăcelul lui dădea semne de vindecare cu ajutorul celui mai valoros medicament,  Sfânta Împărtăşanie. Fie ca Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să ajute tuturor celor care le cer ajutorul şi nu-I uită la vreme de necaz, de suferinţă sau de bucurie.

 

11. Preot Marius Militaru

Paraclisul Maicii Domnului, Centrul de Îngrijire și Asistență Sf. Vasile

 

În anul 2003, din încredințarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist, Patriarhul B.O.R., la recomandarea Prea Sfințitului Varsanufie Prahoveanul, arhiepiscop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, am fost numit pe postul de preot capelan al noului lăcaș de cult a cărui piatră de temelie tocmai fusese pusă.

În noua slujire în care am fost desemnat mi-a revenit datoria de a mă ocupa de construirea bisericii și, în egală măsură, a mă ocupa de cele 100 de suflete din acest centru de îngrijire și asistență.

Cât privește lucrările de construcție a lăcașului de cult, acestea au presupus un efort susținut, dar și mai greu mi-a fost a mă apropia de vârstnicii acestui așezământ, spre a le înțelege problemele legate de vârsta și viețuirea sub această formă instituționalizată.

Am observat că, în marea majoritate, au probleme de adaptabilitate, probleme sociale și de comunicare și că prezintă o tristețe sufletească rezultată din faptul că s-au desprins de mediul familial.

În cei peste 5 ani care au trecut de când mă aflu ca slujitor al acestui așezământ, mi-au atras atenția anumite cazuri pe care le voi prezenta în acest material.

Cel dintâi caz la care aș vrea să fac referire este cel al domnului Popovici Dumitru, de la care am aflat că a fost cadru militar, că i-a decedat soția, eveniment în urma căruia a avut o cădere nervoasă, ce l-a determinat să rămână alături de trupul neînsuflețit mai mult timp.

Fiind în imposibilitatea de a mai comunica cu cineva, a fost descoperit de unicul fiu, care a recurs în mod surprinzator la a-l interna în acest așezământ și a-i înstrăina locuința.

Am observat, după ceva timp, că nu este căutat de fiu sau de o altă cunoștință. Astfel, cu ajutorul personalului medical, cât și al colegilor de cameră, am reușit să aflu faptul că fiul său, de îndată ce și-a internat tatăl în cămin, a plecat în Canada, refuzând a păstra orice legătură cu dumnealui.

Deși comunicarea cu domnul Popovici a fost dificilă, am încercat să-l ajut, determinându-l să se apropie mai mult de Dumnezeu, reușind să-l aduc în preajma mea, în Sfântul Lăcaș, să participe la rugăciuni. Astfel, am remarcat că, printr-o cunoaștere reciprocă, a început să aibă încredere în mine, ca preot, reușind să-i alin dorul de fiul său, să-l ajut, de asemenea, cu mici sume de bani pentru a-și rezolva anumite probleme de ordin material.

În felul acesta consider că mi-am împlinit menirea de preot, în sensul ca domnul Popovici, persoană în vârstă, cu o avansată senilitate, să se împace cu sine și să-și accepte situația de persoană care are nevoie de asistență medicală permanentă.

Un alt caz care m-a impresionat este cel al doamnei Popescu Georgeta, care fusese internată cu ani în urmă, înaintea sosirii mele în acest asezamant.

Fiind o persoană ceva mai deschisă comunicării, am observat că la patul ei avea un loc de rugăciune, unde se aflau mai multe icoane, ceea ce m-a determinat să o vizitez cât mai des și să aflu de la dumneaiei că, printr-o conjunctură nefericită a fost înșelată, pierzându-și locuința.

Deși era mama a trei copii, pierderea casei i-a determinat pe aceștia să o interneze în acest cămin spital, astfel abandonând-o.

Durerea sufletească a doamnei Popescu nu era faptul că se afla în acest centru de îngrijire și asistență, ci faptul că a pierdut orice legatură cu proprii copii.

În desele rânduri când o vizitam, am remarcat că doar rugăciunea și apropierea de Dumnezeu o țineau în viață și-i dădeau putere să-și accepte situația.

Trist este că doamna Popescu Georgeta, o femeie credincioasă, care știa rânduiala primirii Sfintei Euharistii, a trecut la cele veșnice fără a primi iertarea celor trei copii, mai mult decât atât, aceștia trecând peste voința și dorința mamei lor de a o înmormânta creștinește, ei au incinerat-o.

Următorul caz pe care vreau să-l prezint este cel al domnului Vâlcea George, în vârstă de 53 de ani.

Cazul este cu totul aparte întrucât povestea lui de viață este cu totul specială. Astfel, am aflat de la el că este absolvent de Conservator, profesor de pian și a fost internat în cămin în urmă cu trei ani, de soția sa, cadru didactic, de asemenea, fiind diagnosticat ca având schizofrenie și necesitând o supraveghere atentă și permanentă.

Am remarcat că este un om educat, religios, în fiecare duminică participând la slujba Sfintei Liturghii și încercând și în cursul săptămânii să fie în preajma mea pentru a comunica tot mai mult.

Din discuțiile cu el am sesizat că există o anumită stereotipie în comunicarea legată de faptul că el nu ar fi bolnav, sperând ca în viitorul apropiat să se poată întoarce în sânul familiei. Totodată am încercat să-i explic situația în care se afla și că e bine să-și accepte condiția, spunându-i că Dumnezeu are grijă de noi, atât în familie, cât și în acest cămin unde sunt oameni cu nevoi speciale.

Astfel, încerc să mă aplec asupra nevoilor tuturor persoanelor internate în acest cămin prin săvârșirea Sfintelor Slujbe, printr-o înțelegere a problemelor cu care se confruntă bătrânii, care trăiesc adevarate drame datorate abandonului familial și a neacceptării condițiilor în care se află.

 

12. Preot Valentin Gabriel Mănăilă

Spitalul Clinic de boli infecțioase și tropicale „Dr. Victor Babeș”

 

În cursul a aprox. unsprezece ani de activitate misionară în spital, m-am confruntat cu numeroase cazuri de bolnavi, internați în spitalul nostru, la care am fost solicitat și în cazurile cărora m-am implicat, cazuri care m-au emoționat și la care am încercat să aduc susținere atât din punct de vedere moral, duhovnicesc, cât și financiar. Trebuie menționat faptul că Spitalul V. Babeș este un spital care tratează boli de plămâni, boli hepatice,  boli grave de sânge, și mă refer aici la pacienți infectați HIV-SIDA, ceea ce denotă că majoritatea trăiesc într-un mediu social defavorizat, oameni care locuiesc în stradă, alcoolici, tineri care se droghează, copii care provin din familii dezorganizate, în general oameni amărâți.

Ce-mi amintesc acum este cazul unei fetițe infectate seropozitiv, care nu mai avea pe nimeni în preajma ei, familia o abandonase în spital, pe care am ajutat-o cu îmbrăcăminte, mobilizasem câteva asistente care, prin rotație, îi asigurau hrană suplimentară și care o luau la ele acasă, asigurându-i astfel un mediu cât de cât mai aproape de cel familial; nefiind botezată, i-am explicat cât de important este ca ea să primească Taina Sf. Botez, naș  fiindu-i chiar medicul în grija căruia se afla. De atunci țin legătura cu ea, spovedind-o și împărtășind-o în toate marile posturi din timpul anului.

Un alt caz emoționant a fost un bărbat care suferea de cancer la plămâni, care nu era cununat religios, săvârșind Sf. Taină a Cununiei chiar pe patul spitalului, martori fiindu-i colegii de suferință din salon, el nemaifiind deplasabil, și care la scurt timp a murit, astfel trecând la Dumnezeu cununat, spovedit și împărtășit.

De când am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să ridicăm Sfânta Biserică la spitalul nostru, în special sâmbătă, după slujba parastasului, oferim, cu ajutorul unor credincioși, pachete, hăinuțe, o masă caldă celor care au într-adevăr nevoie de ele.

Am readus la credință mulți credincioși pentru care boala gravă de care sufereau devenise ispită și se îndepartaseră de Dumnezeu. În sfârșit, sunt multe alte cazuri în care am fost implicat și care mi-au dat multă satisfacție că am reușit să întăresc nădejdea în Dumnezeu multor bolnavi care ori se îndepărtaseră de El, ori nu-L cunoscuseră până atunci.

 

13. Preot Ioan-Emil Gheorghe

Spitalul Clinic de Obstretică – Ginecologie „Prof.Dr. Panait Sârbu”

 

Prin mila lui Dumnezeu şi cu Înalta Binecuvântre a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mi-am început activitatea ca preot de caritate la Spitalul Clinic Giuleşti pe data de 1 iulie 2009. Viaţa spitalului mi-a pus în faţă multe cazuri speciale. Datorită specificului spitalului – maternităţii, în primul rând, am întâlnit multe momente de bucurie (naşterea pruncilor). Însă, când aceştia vin pe lume cu probleme de sănătate, constituie grele încercări la care sunt supuşi părinţii. Problemele sunt de multe feluri: de la avorturi spontane, până la întreruperi de sarcină voite; de la sarcini oprite în evoluţie până la malformaţii, sarcini extrauterine; de la tratamente pentru diferite afecţiuni până la intervenţii chirurgicale.

Pentru toate aceste probleme, preotul de spital are un rol important. Prin slujbele religioase, prin rugăciuni speciale, prin consiliere duhovnicească şi discuţie cu fiecare pacient în parte se urmăreşte apropierea de Dumnezeu, dar şi puterea de a trece mai uşor peste încercări. Exemplele cele mai delicate sunt în chip special momentele în care mămicile îşi pierd pruncii din diferite probleme de sănătate.

În continuare am căutat să surprind câteva dintre aspectele practice, misionare din viaţa spitaltului. Dintre mulţii părinţi care au fost supuşi la grele încercări, aş vrea să-i menţionez pe câţiva care au înţeles rostul suferinţei şi care s-au transformat radical ca urmare a acesteia; aici mă refer la relaţia cu Dumnezeu în special.

 

Primul caz special:

– părinţii: Niţică Virgil (33 ani), Niţică Mihaela (27 ani)

– primul copil: Cătălin (7 ani)

– prima căsătorie

– adresa: Cartier Giuleşti, Str. Lăstunului, Sector 1, Bucureşti

Am cunoscut-o pe mămică la spital, ca şi angajată a maternităţii. Era însărcinată cu Cristina Maria şi nu avea o viaţă religioasă. Întâlnindu-ne mai des, i-am sugerat că ar fi bine să se împărtăşească şi să participe la Sfintele Slujbe. A evitat acest lucru, argumentându-mi că nu este „prea bisericoasă”.  În luna octombrie 2009, pe neaşteptate, din cauza unor eforturi neadecvate sarcinii, au apărut complicaţii.

A început să piardă sânge şi a fost internată de urgenţă. Acolo am fost chemat să o spovedesc. S-a spovedit, urmând ca a doua zi dimineaţă să se împărtăşească. Seara, situaţia s-a agravat şi la orele 22:30, pe 21 octombrie 2009, după multe complicaţii, s-a născut Cristina Maria, la 5 luni şi o săptămână (26 de săptămâni). Starea este foarte gravă, iar şansele de supravieţuire nule. Multiple probleme de sănătate: hipoxie perinatală foarte gravă, sindrom respirator, infecţie materno-fetală, anemia prematurităţii, echimoze multiple, circulară de cordon, icter. Iniţial a fost declarată ca fiind moartă şi aşezată într-o cutie pentru a fi coborâtă la morgă. De acolo s-au auzit scâncete şi în mare grabă a fost luată, pusă la aparate şi ventilată mecanic. Apare o speranţă în ceea ce priveşte supravieţuirea. Şansele erau însă foarte mici, greutatea este de 860 grame. Am botezat-o de urgenţă, riscul de a înceta din viaţă fiind foarte crescut, apărând şi o hemoragie intraventriculară de gradul III. Au trecut câteva zile şi apoi săptămâni. Hrana i se dădea prin gavaj. Minunea s-a produs! Aceea ce nu avea nici o şansă de supravieţuire începe să-şi revină şi chiar să depăşească pe rând problemele de sănătate. Medicii şi părinţii au exclamat că este o minine de la Dumnezeu. Din acest moment, mămica s-a transformat radical. A înţeles că numai Dumnezeu a salvat-o pe fetiţa ei şi că trebuie să-şi schimbe viaţa. Este nelipsită duminica de la Sfînta Liturghie şi nu vine niciodată singură, ci însoţită de soţ, celălalt copil, dar mai ales cu Cristina Maria pe care o şi împărtăşim.

 

Al doilea caz special:

– părinţii: Ionescu Daneş (30 ani), Ionescu Stela –Elena (34 ani)

– adresa: Bucureşti, Calea Victoriei

– a doua căsătorie pentru ambii

Viaţa acestui cuplu este una liniştită, dar fără o implicaţie activă în viaţa bisericii. Totul era bine până când Stela Elena a rămas însărcinată. Pe 18 ianuarie 2010 se naşte pruncul Luca, la 27 de săptămâni şi 2 zile, orele 14, cu multiple probleme de sănătate: hemoragie şi organele principale afectate. Din acest moment, liniştea şi confortul de care se bucurau cei doi părinţi au fost tulburate de această grea încercare. La sfatul medicului, părinţii au solicitat preotului de spital ca pruncul să fie botezat. Când am făcut cunoştinţă, mi-am dat seama că aceşti părinţi aveau un fond bun din punct de vedere religios, dar momentul acestei cumpene i-a făcut să se trezească. Copilul este în stare foarte gravă, iar medicii i-au dat puţine şanse de supravieţuire. Creierul este inundat şi din această cauză capul i se umflă foarte repede cu fiecare minut care trece. Credinţa părinţilor îl ajută să reziste. Această suferinţă i-a făcut să se apropie şi mai mult de Dumnezeu. Întâi şi-au curăţit casa prin sfeştanie, apoi sufletul prin rugăciune neîncetată şi gândul permanent către Dumnezeu, indiferent de ce s-ar întâmpla. Participă la slujbele oficiate în capela spitalului. Înainte de fiecare intervenţie, părinţii cheamă preotul pentru a-i săvârşi rugăciuni. Dacă nu există nicio speranţă din punct de vedere medical, la Dumnezeu este singura nădejde. În urma consilierii duhovniceşti, mi-au devenit fii duhovniceşti şi s-a creat astfel o legătură vie cu Dumnezeu.

 

Al treilea caz special

– părinţii: Anghel Silviu (40 ani), Zbucnea Alexandra Eugenia (35 ani)

– adresa: Bucureşti

Am cunoscut-o pe mămică în salon, după ce a fost internată din cauza unor probleme legate de sarcină. Tot acolo l-am întâlnit şi pe soţ. Pe data de 9 februarie 2010, la 22 de săptămâni, s-a născut Zoe – Maria (600 grame). În discuţiile pe care le-am purtat cu părinţii, am aflat că prunca s-a născut înainte de vreme, cu o stare de sănătate precară. În momentul acesta le-am explicat că, dată fiind starea foarte precară, este bine să se săvârşească botezul de necesitate. I-am făcut să înţeleagă că au o datorie faţă de micuţă, iar în cazul în care se întâmplă să moară nebotezată, părinţii poartă întreaga vină. Au cerut să facă consiliu de familie, urmând ca după acesta să-mi dea un răspuns. A doua zi am botezat-o, iar după încă o zi a trecut la cele veşnice. Părinţii m-au anunţat cu tristeţe acest lucru şi mi-au spus că vor lăsa trupul neînsufleţit în spital. Eu le-am explicat că datoria ţine nu numai de suflet, ci şi de trup, Zoe Maria fiind membră a Bisericii şi în acest sens se face o slujbă de înmormântare a pruncilor. După câteva zile, glasul conştiinţei a lucrat şi au hotărât să-şi îngroape copilul creştineşte.

 

Al patrulea caz special

– părinţii: Simionescu Marian (36 ani), Simionescu Viorica (33ani)

– adresa: Sibiu

Viorica Simionescu naşte la Maternitatea din Sibiu o fetiţă cu mari probleme de sănătate. Din pricina lipsei aparaturii de specialitate, este trimisă în regim de urgenţă, cu ajutorul SMURD, la Bucureşti. Părinţii au primit vestea şi aici că nu se mai poate face nimic, urmând să aştepte decesul copilei. La sfatul medicului, au chemat preotul spitalului pentru a face ultimul lucru din viaţa pruncăi, dar şi cel mai important: botezul de necesitate. M-a impresionat dorinţa de a-şi încreştina copilul, dar m-a frapat momentul în care tatăl m-a întrebat dacă poate să ardă trupul fetiţei după ce se va întâmpla inevitabilul. În felul acesta spera să şteargă din memoria mamei amintirea unui copil care s-a prăpădit. I-am spus poziţia Bisericii, dar fără niciun rezultat. Cazul acesta m-a făcut să înţeleg că părinţii nu aveau o educaţie religioasă, iar toate eforturile pe care le-au făcut au fost în zadar.

Perioada de spitalizare poate fi mai scurtă sau mai lungă, după caz, şi am observat că cei care stau mai mult şi beneficiază de asistenţă religioasă se pot transforma, devenind din credincioşi pasivi sau doar cu numele, unii activi, preocupaţi.

 

14. Preot Daniel Samson

Spitalul Judeţean Ilfov

 

Mă numesc Crăciun Cornelia, am 33 de ani și, fiind însărcinată în 37 de săptămâni, în urma unor contracții premergătoare nașterii, m-am internat la Spitalul Județean Ilfov.

Povestea mea este cea a oricăror alte viitoare mămici care luptă secundă cu secundă pentru ca bebelușul din burtica lor să trăiască.

Acum 9 ani am pierdut o sarcină de numai 10 săptămâni, aparent fără nicio explicație medicală, aceasta lăsând în sufletul meu un gol imens, pe care nu-l puteam umple cu nicio bucurie trăită în această lume. Nicio alinare sau activitate desfășurată nu-mi putea împlini visul de a aduce pe lume copii și de a-mi întemeia o familie creștină.

Toate analizele și investigațiile medicale ulterioare indicau normalitate și tot ceea ce lipsea părea a fi acea cionire electrizantă din corpul meu, care face ca însăși viața să se manifeste.

Am hotărât să-mi schimb interiorul, lăsându-L pe Dumnezeu să pătrundă mai adânc în inima mea și să-mi coordoneze viața, rămânând însărcinată cu acest copil minunat. În urma controlului efectuat la 8 saptamani de sarcină, mi-a fost depistată cauza medicală pentru care nu puteam duce sarcinile la termen: existența unui sindrom antifosfolipidic care duce la formarea unor cheguri de sânge ce pot produce nealimentarea placentei și moartea fătului chiar și la perioade avansate de sarcină, pericolul pândindu-mă permanent…

Rugăciunea intensa către Bunul Dumnezeu, dorința de a nu întrerupe nicio secundă contactul cu El, m-a făcut să descopăr în cadrul Spitalului Ilfov capela de rugăciune în care slujește cu multă smerenie și devotament părintele Daniel Samson. Un locaș de rugăciune liniștit, în care Chipurile Mântuitorulul Iisus Hristos și al Precuratei Sale Maici te întâmpină cu o căldură desăvârșită simțind, imediat ce pătrunzi în interiorul ei, iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

Această nouă viață din mine m-a făcut să renunț la gânduri negative, îngrijorări, judecarea aproapelui și la trecut, lăsând loc iubirii și iertarii să pătrundă în mine… sentimente care-mi asigură o stare de fericire continuă.

Părintele m-a spovedit și m-a împărtășit, ajutându-mă necondiționat, sprijinindu-mă spiritual pas cu pas să-L primesc pe Mântuitorul Iisus Hristos în suflet, șansa extraordinară ca acest copil să se nască sănătos și să ducă o viață creștină minunată.

Săptămâna petrecută în Spitalul Ilfov a fost un prilej unic de a putea vedea și alte cazuri de suferință, copii bolnavi sau alte mămici cu probleme de sănătate, care s-au ameliorat vizibil în urma întâlnirii lor cu Dumnezeu prin intermediul acestui sfânt lăcaș și al slujitorului ei.

Minunile lui Dumnezeu nu pot fi  descrise prin cuvinte, ele pur și simplu există și credința în El ne dă puteri nebănuite de a merge mai departe și de a fi în final învingători.

Rugăciunile viitoarelor mămici sunt de fapt și rugaciunile sufletelor copiilor încă nenăscuți care vor să vină la viață.

Sfintele rugăciuni realizate în incinta capelei Spitalului Ilfov, din timpul slujbelor de Sf. Maslu, Moliftelor și a Sf. Liturghii, îți reorganizează sufletul pe dimensiunile credinței, speranței, iubirii creștine… de fapt, manifestarea normală și firească a vieții!

Efortul continuu și necondiționat al părintelui, participarea activă atât în cadrul slujbelor religioase, cât și la patul de suferință al celor care nu se pot deplasa aduce nu de puține ori liniștea și bucuria sufletească atât de necesare vindecării sufletești și trupești.

Mulțumind tuturor celor care participă la realizarea acestor locașuri de rugăciune și tuturor celor care slujesc în cadrul lor, închei aici povestea mea, sufletește rămânând  legată în susținerea acestor proiecte.

 

15. Preot Gheorghe Neagu

Spitalul Clinic „Colțea”

 

Bunul Dumnezeu m-a chemat la înalta treaptă a preoției în vara anului 2005, fiind hirotonisit pe seama Spitalului Clinic „Colțea”, primul spital din Țara Românească.

Ca preot de caritate, am avut ocazia de-a lungul anilor să întâlnesc și să discut, în public și în particular, cu oameni din diferite medii sociale ale țării, cu felurite probleme de sănătate, mai ușoare sau mai grave, învățând de la fiecare câte ceva: de la unul iubirea de Dumnezeu și aproapele, de la altul puterea credinței și a rugăciunii în boală, iar de la alții să zâmbești, să înfrunți cu demnitate, curaj și multă răbdare, indiferent de vârstă, necazurile și bolile din calea acestei vieți trecătoare.

Deși fiecare persoană este unică și irepetabilă în această lume, cu povestea vieții ți bolii lui, față de unii oameni s-a creat în timp o apropiere, o relație duhovnicească deosebită, o adevărată prietenie creștină, iar aceasta de cele mai multe ori cu pacienții de pe secțiile de hematologie, oncologie sau terapie intensivă.

Din multiplele trăiri avute în cadrul acestui așezământ medical, câteva îmi sunt mereu în minte pentru că mi-au marcat existența, m-au ajutat să înțeleg altfel această viață și mi-au întărit mai mult credința creștină ortodoxă:

– o doamnă pe nume Mariana L., cu o situație materială bună, din zona Mării Negre, de aproximativ 45 de ani, aflată în ultimul stadiu evolutiv al unei leucemii acute, îmi spune: „Eu am aflat de boală în urma unui vis…mi s-a arătat o femeie, cred că era Maica Domnului, și m-a îndemnat să merg la spital…boala m-a schimbat în bine; nu mai fumez, nu mă mai îmbrac extravagant, m-am apropiat mai mult de Biserică și mă rog aproape neîncetat lui Dumnezeu și la Maica Domnului, la care am mare evlavie”. La un moment dat medicii îi spun că nu mai au ce tratament să-i dea, și-i dau șanse de a trai de 1%, dar ea plânge adeseori, se întărește în credință prin rugăciune, spovedanie și Sfânta Împărtășanie. La două – trei luni am aflat că a trecut la Domnul;

– o altă creștină ortodoxă din Tulcea, pe nume Zoe, află că are leucemie acută. Se tulbură puțin, dar mai apoi își pune toată credința și nădejdea în Dumnezeu, dorind să se spovedească în spital. Îmi mărturisește că are duhovnic, că se roagă zilnic citind  „Acatistele Zilelor Săptămânii” și rostește adesea rugăciunea minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa”. La câteva zile în stare terminală, pe patul morții, plină de credință și bucurie duhovnicească, impresionează și întărește în dreapta credință pe celelalte colege de suferință din salon, care, într-o duminică dimineață, îmi mărturisesc: „Doamna Zoe a fost cu adevărat credincioasă. Înaintea morții, se ruga astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine păcătoasa!”, „Maica Domnului, ajută-mă!”;

– era într-o duminică, după Sfânta Liturghie. Mergând la un salon de pe secția de oncologie, unde trebuia să spovedesc un pacient, o doamnă din sală, soția unui bolnav de cancer în stare avansată, îmi spune că un bărbat bolnav împreună cu femeia lui doresc să se cunune religios pe patul spitalului. După ce am vorbit cu cei doi și am aflat despre gândul și hotărârea lor, am făcut cu greu rost de două verighete și de alte lucruri necesare slujbei, iar nași au dorit să fie chiar doamna și soțul ei bolnav, care au ținut cu multă bucurie lumânările aprinse și au promis că-și vor asuma pe deplin rolul de părinți spirituali.

La mai puțin de o zi, bolnavul care a dorit să se cunune a plecat la Domnul;

– într-una din zile, mergând în vizită pe la saloanele de oncologie, o doamnă bolnavă, pe nume Carmen T., din Giurgiu, îmi mărturisește că ea este de credință romano-catolică, iar soțul și fetița sunt ortodocși. După ce am stat de vorba îndelung cu ea, am aflat că ea cunoștea îndeaproape credința ortodoxă, deoarece obișnuia să citească și să meargă la slujbe în bisericile ortodoxe. Mai apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am lămurit-o anumite învățături ale dreptei credințe, iar ea a dorit să facă cerere scrisă de convertire la ortodoxie din convingere. Am cerut și binecuvântarea ierarhului, iar mai pe urmă am săvârșit, împreună cu părintele Victor P., rânduiala întoarcerii la Ortodoxie și Taina Sfintei Spovedanii, a Sfintei Împărtășanii și a Sfintei Cununii. La câteva luni, această bolnavă și-a dat sufletul în brațele lui Dumnezeu.

Din cazurile expuse mai sus reiese că Dumnezeu ne iubește și că în lumea noastră nimic nu este întâmplător, ci totul proniator, iar necazurile de tot felul și bolile sunt daruri, nu pedepse, și medicamente arare pe care El le trimite în această „Vale a Plângerii” pentru a dobândi „Patria Cerească”, sublima Viață Veșnică.

 

16. Preot Gheorghe Camil Pavel

Capela cu hramul „Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan”, Spitalul de chirurgie plastică, reparatorie și arși

 

Cazuri speciale în pastorația preoților de caritate

 

În cadrul activității mele pot sublinia unele cazuri deosebite, care ies din tiparul obișnuit al situațiilor cu care se confruntă un preot de spital.

Un caz interesant pe care l-am întâlnit încă din primele zile la acest spital a fost al unei paciente care suferise traume fizice deosebite și cu o stare generală degradată și din punct de vedere psihic. Era foarte abătută, într-o stare de semi-comă, neputând comunica verbal cu cei din jur. M-am ocupat în mod deosebit de acest caz, zilnic fiind lângă patul ei și citind rugăciuni și dezlegări. După o săptămână am început să comunicăm și, spre bucuria mea, peste câteva zile, a ajuns în stadiul de a se putea mărturisi și împărtăși. O rudă apropiată m-a așteptat la patul ei, relatându-mi fapte deosebite: a doua zi după împărtășire pacienta a privit minute în șir spre geamul salonului, părând că ascultă pe cineva, apoi a murmurat: „Sfânta Parascheva, Sfânta Parascheva!”. De comun acord cu această rudă am adus la capul ei o mică icoană cu această sfântă. La scurt timp, i-au fost aduse la spital haine binecuvântate la o biserică cu hramul „Sfânta Parascheva”. Imediat după aceasta, rezultatele au fost extraordinare în contextul stării sale de sănătate. Astfel, din acea femeie suferindă a devenit în timp foarte scurt un om sănătos, optimist și plin de credință, nemaiavând nevoie de îngrijiri medicale în spital.

Un alt caz demn de menționat a fost al unui cetățean chinez care a suferit un accident în România la locul de muncă, rămânând fără două dintre degetele uneia dintre mâini. Nefiind creștin, atunci când citeam obișnuita rugăciune de dimineață în saloane, el nu participa în nici un fel, întorcându-se chiar cu fața la perete. Într-o zi, după slujba Sfântului Maslu, săvârșită la capelă, am intrat și în salonul unde se afla acesta, am făcut ungerea cu uleiul sfințit al celorlalți pacienți de aici. Pentru prima oară am avut o discuție aprofundată despre importanța acestei sfinte taine în viața unui creștin. Deși nu înțelegea foarte bine limba română, cu emoție vizibilă, m-a rugat să-i explic unele cuvinte din rugăciuni, ceea ce m-a bucurat. Consider că un om de altă religie, așa cum a fost acest caz, prin puterea lui Dumnezeu poate fi luminat, ceea ce reprezintă o minune pentru cineva care refuza orice fel de apropiere față de Creator. La externare mi-a strâns mâna și am simțit o schimbare majoră în bine în ființa sa.

Există multe cazuri ce ar putea fi menționate, referitoare la cei internați în acest spital de-a lungul timpului. Deși par foarte asemănătoare, fiecare vindecare în parte reprezintă o minune dumnezeiască, o manifestare profundă a dragostei pe care Dumnezeu o are pentru toți. Iată că prin grija doctorilor trupești și a celor sufletești, adică a preoților, oamenii se vindecă. Pentru toți cei care au suferit, boala trupească a reprezentat un moment unic de reflecție la atotputernicia lui Dumnezeu, la faptul că aceasta este o urmare a păcatului și, mai ales, la schimbarea mentalității în bine, spre o viață bineplăcută Prea Sfintei Treimi.

 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri,

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-ne și ne mântuiește pe noi,

Amin.

 

17. Preot Dr. Ştefan Zară

Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa” Bucureşti

 

O doamnă asistentă de la Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa”, E. M., lucra de peste 10 ani şi la o clinică particulară de ginecologie unde îl ajuta pe medic să facă avorturi. De câteva luni avea nişte vise înspăimântătoare, în care îi apăreau copiii avortaţi, şi abia mai putea dormi noaptea. Văzând că nu încetează visele şi conştientizând că sunt cauzate de conştiinţa ei încărcată, a hotărât să se spovedească. Canonul primit la spovedanie a fost şi acela de a nu mai participa la avorturi şi de a încerca să-l convingă  pe medic să nu mai facă avorturi. După mărturisirea ei, visele au încetat. Încercând să-l convingă pe medic să nu mai omoare copii, dintr-o discuţie, doamna asistentă a înţeles că şi el are aceleaşi vise, apărându-i copiii ucişi. Povestindu-i cele întâmplate cu ea, medicul i-a promis că se va duce şi el la spovedanie. După câteva zile, în urma mărturisirii, medicul a conştientizat gravitatea faptelor sale şi a hotărât că în clinica lui nu se vor mai face avorturi. Odată încetate avorturile, au încetat şi visele înspăimântătoare ale medicului.

Un alt caz impresionant este cel al unui bătrân care a participat la câteva Sfinte Liturghii la Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa”, fiind internat la noi având diabet. Acel bătrân se ruga toată Sfânta Liturghie în genunchi, cu lacrimi în ochi. În Postul Paştelui din anul 2009, a fost internat din nou în spitalul nostru, când s-a spovedit la mine. Aşa i-am aflat povestea. Trăia mai mult în spitale, acasă la el nemaiîndrăznind aproape să se ducă. Avea trei băieţi care aveau patima beţiei şi îl băteau zilnic, încât de multe ori pleca de acasă plin de sânge. Muncise toată viaţa pentru copiii lui şi acum, la bătrâneţe, aceştia îl răsplăteau cu bătăi. Singura lui alinare era în spitale. De aceea, îmi povestea el, stătea mai mult internat decât acasă. Participa la toate slujbele Bisericii, indiferent la ce spital era internat, şi se împărtăşea foarte des. Nu mânca deloc carne şi citea zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Se ruga pentru copiii lui, ca Dumnezeu să îi ierte pentru ceea ce îi fac lui şi să-i izbăvească de patima beţiei. Avea o credinţă impresionantă şi îmi mărturisea că el este sigur că într-o zi copii lui se vor întoarce către Dumnezeu şi îşi vor iubi cu adevărat tatăl, înţelegând iubirea lui faţă de ei.

 

18. Preot Alexandru-Cristian Nicolae

Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias

 

În urmă cu 11 ani am făcut o alegere ale cărei valenţe aveau să îmi schimbe radical modul de a privi oamenii, de a mă raporta la ei, de a înţelege viaţa, suferinţa şi timpul.

Experienţa mea ca preot de spital arată că adesea oamenii consideră că timpul le aparţine, că pot face tot ceea ce doresc, într-o ordine pe care ei o stabilesc. Această ordine, însă, adesea am constat că nu Îl include şi pe Bunul Dumnezeu sau El se află pe ultimele locuri în sfera preocupărilor acestora.

Liberul arbitru funcţionează!

Mi-am intitulat mica expunere Spitalul sau viaţa din afara vieţii deoarece, odată cu atingerea bolii, oamenii trec de la starea de manifestare exterioară a eului lor la una mult mai profundă, de coborâre în sine, de autocunoaştere, de întrebări esenţiale.

Pentru unii, această coborâre este atât de profundă încât ajung să binecuvânteze boala şi şansa pe care au primit-o întru întoarcerea spre Dumnezeu, pentru alţii însă chinul este prea mare, crucea este prea grea şi apăsarea le întunecă simţurile.

De ce viaţa din afara vieţii? Pentru că adesea oamenii atinşi de boală sunt marginalizaţi, şi nu mă refer aici la o marginalizare socială, ci la o marginalizare dată de însuşi modul lor de a privi şi percepe rutina zilnică.

Repaosul impus de boală le oferă un timp cu care adesea nu mai ştiu ce să facă.

Pentru unii este un timp binevenit pentru rugăciune, pentru alţii, din nefericire, este un timp al disperării, răzvrătirii, fricii, resemnării, a ignorării a tot şi toate.

Pentru cea de a doua categorie reacţiile sunt determinate de o multitudine de factori:

– Lipsa educaţiei;

– Lipsa informaţiei;

– Lipsa practicii religioase;

– O catehizare incompletă;

– Lipsa credinţei în Dumnezeu;

– Lipsa practicării celor trei virtuţi esenţiale: credinţa, nadejdea şi dragostea.

 

A.D.

 

A.D., un bărbat în vârstă de 70 de ani, fiu de preot care nu s-a mai spovedit şi împărtăşit din copilărie, obişnuia să îşi facă rugăciunea zilnică, dar nu era participant activ al bisericii.

Boala l-a lovit fulgerător şi i-a dat un răgaz de numai 4 zile. Înainte de aceste zile, niciun simptom nu prevestea ceea ce avea să urmeze. După 3 zile de spitalizare, în cea de a 4-a zi, starea lui s-a înrăutăţit galopant. Fiica lui m-a rugat să încerc să îl conving să se spovedească şi să se împărtăşească.

În urma discuţiilor cu mine, în calitate de preot, A.D. s-a întors cu faţa către Dumnezeu şi a acceptat pregătirea sufletească pentru drumul ce curând avea să îl urmeze. La ora 18 a fost spovedit şi împărtăşit iar la ora 20.45 călătoria lui printre oameni s-a încheiat.

 

M.S.

 

M.S., o tânără de 33 de ani, profesor de educaţie fizică într-un liceu din Bucureşti, internată la Neurochirurgie şi însărcinată în 2 luni, urma să treacă printr-o intervenţie chirurgicală pe creier. La îndemnul soţului său a acceptat să poarte un dialog cu mine, în calitate de preot al spitalului. Până în momentul respectiv nu fusese o practicantă activă a bisericii. Intervenţia chirurgicală comporta riscuri majore, iar afecţiunea de care suferea avea un prognostic rezervat.

În urma discuţiilor cu preotul, a acceptat să se spovedească şi a fost împărtăşită, pregătită fiind astfel să pornească pe un drum greu şi cu un final necunoscut.

În urma intervenţiei chirurgicale a pierdut sarcina, dar a aflat că tumora care i-a fost extirpată era de natură beningnă.

Acest diagnostic i-a deschis un drum pe care nu credea că avea să pornească vreodată şi pe care este hotărâtă să îl urmeze până la capătul vieţii.

În prezent vine la biserica spitalului ori de câte ori poate, simţind că acest loc i-a schimbat viaţa şi că aici l-a redescoperit pe Dumnezeu.

 

19. Preot Costin Laurenţiu Aldea

Institutul de Pneumoftiziologie „Prof. Dr. Marius Nasta”

 

În cei aproximativ doi ani de slujire ca preot în cadrul Institutului Marius Nasta, am avut ocazia să întâlnesc diferiți oameni: unii care, bolnavi fiind, acceptă suferința și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, considerând că este voia Lui să se întâmple așa pentru iertarea păcatelor și pentru câștigarea mântuirii lor, iar alții care, deși se găsesc într-o stare deosebit de gravă, refuză să-L accepte pe Dumnezeu, nedorind a se mărturisi și a primi Sfânta Taina a Împărtășaniei.

În cele ce urmează, voi prezenta câteva cazuri, atât pozitive, cât și negative, întâlnite în activitatea mea pastoral-misionară de până acum.

 

Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu față de oameni

 

Într-una din zile, am fost chemat de soția unui pacient pentru a-l cerceta. Am ajuns la salonul respectiv, l-am spovedit și imediat l-am împărtășit, aflând despre starea lui și de la personalul medical, că este foarte gravă. Fără a exagera în vreun fel, în maximum cinci minute am fost chemat înapoi pentru a-i face o ectenie deoarece pacientul își dăduse obștescul sfârșit.

 

Dumnezeu întotdeauna ne mai dă o șansă

 

În urma unei vizite prin spital, mergând în fiecare salon și întrebând dacă cineva dorește să se mărturisească, să li se citească diferite rugaciuni, ca de fiecare dată, unii vor, alții nu. În după-amiaza aceleiași zile, aflu că într-un salon pe unde tocmai trecusem și unde nimeni nu m-a solicitat, cineva a murit.

Am fost sunat într-o după-amiază să merg să văd pe cineva care se afla în terapie intensivă. Când am ajuns, omul era inconștient și intubat, neputând decât să-i citesc câteva rugăciuni de dezlegare.

La o săptămână după aceea am mers, fiind chemat de altcineva, la terapie intensivă și, spre surprinderea mea, l-am văzut și pe cel căruia îi citisem cu o săptămână în urmă. Era dezintubat și putea vorbi. L-am convins să se spovedească, nevrând însă să se împărtășească, spunând că peste cateva zile. Am încercat să-l conving, dar a fost în zadar. Câteva zile mai tarziu era din nou intubat, iar în cele din urmă a murit neîmpărtășit. Partea bună este că totuși a acceptat să se spovedească.

Mi s-a întâmplat odată ca o femeie să moară sub epitrahil, în timp ce îi citeam molifta pentru spovedanie. S-a uitat la mine, a strâns epitarhilul în brațe și apoi s-a întors cu fața către răsărit, s-a întins și așa și-a dat sufletul. Am aflat apoi că era o femeie credincioasă și fusese împărtășită în urmă cu două săptămâni.

 

◈

„Pentru cei care-L iubesc pe Hristos, Hristos Se răstignește, iar pe cei pe care-i iubește Hristos, Hristos îi răstignește”. (Preot Vasile Gavrilă)

◈

20. Preot Emilian Vîlcu

Spitalul Clinic de Urgență București – Floreasca

 

Născuţi pentru a doua oară

 

Sănătatea şi boala sunt printre lucrurile de mijloc, adică în sine nu sunt bune, nici rele, depinde doar de scopul spre care sunt folosite. Boala, după cum bine ştim, este de cele mai multe ori urmare a păcatului, dar ea poate fi folosită şi ca mijloc de îndreptare sau întărire, nu numai a celor bolnavi ci şi a celor apropiați lor. În spitale, Dumnezeu mută accentul de pe boala trupească pe cea sufletească şi caută în primul rând să-l facă pe om sănătos sufleteşte, iar mai apoi trupeşte.

„Născuţi pentru a doua oară” – aceste cuvinte mi le-a spus o femeie foarte credincioasă care venise în spital, având soțul internat la terapie intensivă – toxicologie, deoarece se intoxicase cu monoxid de carbon în urma unei defecţiuni produse la o centrală termică. Şansele ca să-şi revină erau mici. Femeia s-a rugat mult (credinţă şi rugăciune tari şi statornice, dar şi smerite în acelaşi timp – a facut ceea ce a putut din punct de vedere omenesc şi a cerut ajutorul lui Dumnezeu) iar soţul ei și-a revenit şi, cu o zi înainte să se externeze, a venit la capelă şi mi-a spus că s-au născut pentru a doua oară, nu numai soţul ei, ci și ea.

Un caz deosebit a fost acela al unor bătrâni (70-80 de ani). Bătrâna era internată la etajul saşe la gastroenterologie, fiind grav bolnavă. Am fost chemat de o nepoată la femeia respectivă pentru a-i citi rugăciuni de sănătate sau pentru a se spovedi şi împărtăşi. Stând de vorbă cu batrânica respectivă, am aflat că ea şi soţul ei nu aveau cununia religioasă, fiind cununaţi doar civil. Una din marile dorinţe ale femeii era de a se cununa la Biserică şi de multe ori insistase pe lângă soţul ei să facă şi acest lucru. Soţul avea în jur de 80 de ani şi am aflat de la nepoata acestuia că nu fusese un om religios, nu prea înţelegea cum stau lucrurile cu Dumnezeu, Biserica sau credinţa şi nici nu voia să înţeleagă. El fusese şi prefesor, nu mai ţin minte exact ce predase, şi multe lucruri legate de Biserică (printre care şi cununia) le considera inutile, pierdere de timp. Soţul femeii nefiind în spital, am rugat-o pe nepoată să vorbească cu el şi să încerce să-i  spună că dacă nu înţelege nimic din Taina cununiei şi nu este convins că aceasta îi foloseşte sufleteşte, măcar să facă acest lucru pentru soţia lui care era destul de grav bolnavă şi nu se ştia cât mai are de trăit şi apoi să nu trăiască toată viaţa cu acest regret. A venit nepoata bucuroasă că unchiul ei a acceptat, cu toate că şi altă dată a încercat să-l convingă. I-am spus cam ce le trebuie pentru cununie: doua lumânari, două verighete… şi naşi. A acceptat ca ea şi soțul ei să fie naşi. Urma ca la orele 20 să coboare la capelă pentru a face cununia. Numai că la ora stabilită a venit doar nepoata împreună cu soţul, având lumânările şi verighetele exact cum le spusesem, dar dezamăgiţi că bătrânul s-a răzgândit, spunând că ce-i trebuie lui cununie în Biserică, că s-a prostit la bătrîneţe, că e penibil si aşa mai departe. Am hotărât ca să iau tot ce-mi trebuie (Sfânta Evanghelie, veşmite, cununii) şi să facem cununia în salon (şi aşa batrâna era din ce în ce mai rău, fiindu-i foarte greu să se deplaseze, iar pe de altă parte bătrânul s-ar fi văzut oarecum în faţa faptului împlinit şi ar fi acceptat). Am urcat la etaj cu nădejdea că Dumnezeu ne va ajuta să facem ceea ce era bine pentru batrânei.

Am ajuns în salon, bătrânul era foarte bine dispus, am vorbit puțin şi apoi mi-a spus „Părinte! hai să facem ce trebuie!”. Am hotărât ca să coborâm la capelă deoarece este mai bine acolo. Batrâna a fost adusă cu un cărucior. Între timp, a sosit şi fiica celor doi, care fusese plecată în afara țării şi se stabilise acolo.

Am săvârşit Taina Sfintei Cununii, batrâna a stat în scaunul cu rotile, iar bătrânul, în ciuda neputinţelor, a stat numai în picioare. Pe parcursul cununiei, cei prezenţi nu şi-au putut stăpâni lacrmile de bucurie, iar la sfârşit bătrânul mi-a spus că acum este un alt om. Bătrânul fusese toată viaţa lui ca Zaheu vameşul: avusese totul dar i-a lipsit ceva – Hristos – pe Care L-a găsit într-un final în Taina Sfintei Cununii.

Alt caz memorabil a fost al unui bărbat bolnav de cancer la stomac, internat la etajul trei chirurgie. Boala era într-un stadiu foarte avansat şi, din acest motiv, medicii erau rezervaţi în a-l opera. În cele din urmă este operat, dar şansele de a mai trăi erau foarte mici şi după acestă intervenţie. A venit soţia la capelă pentru a merge să-l împărtăşesc. Am vorbit şi mi-a explicat care era situaţia şi mi-a mărturisit şi faptul ca nu sunt cununaţi la biserică din cauză că au neglijat acest lucru. I-am explicat că cei care nu au cununia în Biserică nu se pot împărtăşi. Dacă se cunună, soţul se poate împărtaşi. Am mers şi am vorbit şi cu soţul care a fost de acord. Au luat cele necesare pentru cununie şi la ora 15 am început slujba în salon la patul bolnavului. În timpul slujbei, bolnavului i s-a făcut rău, a fost nevoie de intervenţia infirmierelor şi a asistentei şefe, care asistau și ele la cununie. Am continuat slujba şi, la sfârşit, bărbatul s-a spovedit şi s-a împărtăşit. A doua zi a fost dus acasă pentru a-şi da obştescul sfârşit în linişte în casa lui, starea lui fiind destul de gravă.

Un tânăr de douăzeci şi ceva de ani a fost internat la terapie intensivă neurochirurgie, în urma unui accident de maşină, iar medicii nu îi mai dădeau nicio şansă de supravieţuire. Am vorbit cu părinţii tânărului, am mers la patul lui, i-am citit rugăciuni, l-am uns cu mir de la Sfântul Maslu. Părinţii, cum se îmtâmplă în cele mai multe cazuri, erau foarte dezorientaţi, deznădăjduiţi. I-am sfătuit să fie realişti, dar în același timp şi optimişti, mai mult optimişti dacă pot, că de cele mai multe ori multe lucruri nu ţin de voinţa şi de putinţa noastră, să se roage mult, mai ales acum, şi să ceară şi apropiaţilor să se roage pentru fiul lor. Am vorbit şi cu asistentele de la neurochirurghie şi mi-au spus că este foarte grav şi că nu sunt şanse să mai trăiască. Părinţii, în această periodă de așteptare, au venit şi au participat la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, la Acatist şi s-au rugat şi în particular foarte mult. Peste 10 zile, băiatul şi-a revenit din comă după ce fusese operat la cap. Am vorbit cu mama băiatului care mi-a spus că ceea ce s-a întâmplat cu fiul ei este o minune, exact acelaşi lucru spunându-i şi medicii. Odată cu fiul ei se trezise şi ea. Era conştientă că Dumnezeu a vrut să o trezească oarecum din starea de indiferenţă faţă de Dumnezeu, Biserică și rugăciune, în care se găsea. Dacă înainte nu aprecia ceea ce avea (linişte, familie, etc.), acum situaţia era alta. Schimbarea în bine, îndreptarea ei şi a familiei s-a produs.

Ionuţ, un tânăr de douăzeci şi ceva de ani, fusese dignosticat cu o tumoră pe creier destul de mare, motiv pentru care niciun medic nu voia să-l opereze, riscurile fiind foarte mari. Este operat până la urmă, îi este eliminată o mică parte din tumoră, dar fără rezultate vizibile. Am vorbit cu mama lui, am încurajat-o şi i-am spus să se roage mult, să se spovedească şi să aibă nădejde în Dumnezeu că va face cum este mai bine pentru băiatul ei. S-a spovedit, lucru pe care nu-l mai făcuse de mult, a venit aproape în fiecare zi la capelă, a participat la slujbele pe care le-am săvârşit aici (Acatist, Sfântul Maslu, Utrenie, Sfânta Liturghie). A renunţat chiar şi la unul din viciile care o stăpâneau de mai demult, dar la care nu renunţase, neavând o motivaţie puternică, a renunţat la viciul respectiv, ca un plus de jertfă pentru însănătoşirea fiului ei. Uşor, uşor a început să-şi revină, cu toate că nu fusese eliminată decât o parte mică din tumoră. Părerea cadrelor medicale – minune de la Dumnezeu. Acum este plecat în străinătate pentru recuperare. S-a făcut sănătos nu numai tânarul respectiv, ci şi mama lui.