Sesiunea a XIV-a – Cercul Pastoral al preoților de caritate din spitalele din București

7 iunie 2010

Tema: „Sfinţii Doctori fără de arginţi şi Mucenici – Mărturisitorii Sfintei Treimi”

Autor: Preot Mihai Burlacu, Spitalul Clinic „Sfânta Maria” din Bucureşti

 

Mărturisirea Sfintei Treimi în viaţa şi actele martirice

ale Sfinților Doctori fără de arginţi

 

Mărturisirea Sf. Treimi a fost mai întâi un crez evanghelic al primilor creştini, preluat din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, care îndeamnă pe Apostoli, înainte de a Se înălţa la cer, să propovăduiască Scriptura, botezând neamurile în numele Sf. Treimi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” (Matei 28;30). În actele martirice ale primelor secole pe care le consemnează scrierile istoricilor creştini nu întâlnim niciodată mărturisirea disociată de credinţă, ci mărturisirea ca o consecinţă a credinţei. Obiectul credinţei în acest caz nu va fi niciodată un simplu cumul de informaţii deţinute, ci un adevăr al vieţii în comuniune cu Hristos. De aceea, nici martiriul, şi nici mărturisirea nu au decât au o valoarea formală şi irelevantă în afara credinţei.

Credinţa în Sf. Treime este baza adevărului revelat prin Sf. Scriptură şi prin Sf. Tradiţie. Deşi elaborarea conceptuală cultă a acestei dogme a venit mai târziu, adică în secolul IV, adevărul despre Sf. Treime a fost crezut încă din perioada apostolică a Bisericii, şi a perisistat în conştiinţa ei înainte de fixarea ei în scris în urma controverselor teologice. Credinţa în Sf. Treime se bazează exclusiv pe ideea dumnezeirii persoanei lui Iisus Hristos, ca a Doua persoană a Sf. Treimi, El fiind şi Cuvântul lui Dumnezeu prin care s-au făcut toate, după expresia Sf. Ap. și Ev. Ioan. Conştiinţa Treimii în Biserică a existat încă de la întemeierea creştinismului, chiar şi în memoria creştinilor mai puţin instruiţi din punct de vedere teologic, acest lucru neîmpiedicând pe fiecare creştin să ştie cui se închină. Mântuitorul îi spune femeii samarinence: „voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm Căruia ştim, căci mântuirea din iudei este”. Aşadar, simpla mărturisire a Sf. Treimi prin gesticularea Sfintei Cruci cu mâna dreaptă, expresiile utilizate în cult, nu de la cristalizarea anaforalelor liturgice, ci chiar când în catacombe şi în case apostolii mâncau Trupul şi Sângele Domnului spre pomenirea Sa, aminteau această formulă a Sf. Treimi.

Sf. Scriptură oferă încă din legea veche a lui Moise sugestii despre tripersonalitatea lui Dumnezeu. Primirea la Stejarul Mamvri a lui Avraam a celor Trei Persoane, decriptează taina comuniunii interpersonale, realizată vizibil şi autentic de Mântuitorul Hristos. Dacă Dogma hristologică mărturiseşte Întruparea Fiului născut din veci în persoana lui Iisus Hristos, atunci aceasta implică şi dumnezeirea Sa. Periodizarea patrologică începând cu secolul IV, secol ce a inaugurat o nouă etapă, respectiv cea a disputelor teologice, s-a realizat pe fondul mărturisirilor de credinţă ale primilor martiri; de aceea înseşi simbolurile de credinţă, cel apostolic, cel roman, cel antiohian, şi binecunoscutul niceo-constantinopolitan, sunt expansiuni din mărturisirile de credinţă ale martirilor. Ele dezvoltă simpla mărturisire biblică a Sf. Treimi. Când a scris epistola a doua către Corinteni, adică după anul 54, Sf. Apostol Pavel o încheie cu o binecuvântare pastorală preluată şi în Liturghia Sf. Ioan Hrisostomul: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sf. Duh să fie cu voi cu toţi”. Mărturisirea credinţei în Iisus Hristos este aici legată nedisociabil de mărturisirea Sf. Treimi.

Calitatea de Fiu dumnezeiesc a lui Iisus Hristos, născut din veci din Tatăl, este dată şi omului, aşa cum reiese din Evanghelia după Ioan, şi celor ce au crezut li s-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Sunt două accepţiunile în care Persoana lui Iisus Hristos este evaluată în conştiinţa istorică a omenirii.

Prima dintre ele este abordarea Persoanei Sale din perspectiva necredincioşilor şi a istoricilor cu atitudine critică. În acest sens, se porneşte de la constatarea faptului că Hristos a fost o persoană reală în istorie, dar despre dumnezeirea căruia rămâne loc pentru ample discuţii şi argumnetaţii. În aceasta, persoana lui Hristos este apreciată din perspectiva omenităţii sale, urmând ca din opera sa să se aducă în discuţie dumnezeirea Sa. Acest demers logic l-au avut şi arienii începând cu secolul IV şi până aproape de împlinirea primului mileniu, care au pornit de la constatarea realităţii istorice a persoanei lui Hristos, dar au scos din discuţie, ca pe un adaos mitologic, dumnezeirea Sa. Aceste convingeri similare cu cele ariene, care pun în discuţie dumnezeirea lui Hristos, se întâlnesc şi în convingerile personale ale multora ce se numesc creştini. Grupările protestante şi neoprotestante, lăsând drum liber unei interpretări în afara Duhului Sfânt, au căutat o metodologie umană critică şi neputincioasă în a evalua Persoana lui Hristos. De aceea, majoritatea lucrărilor din teologia protestantă abordează doar latura istorică a Persoanei lui Hristos, şi adesea o apreciază pornind de la premiza omenităţii lui Hristos.

O a doua accepţiune privitoare la Persoana lui Hristos este aceea a credinciosului în divino-umanitatea Sa, care-l vede şi acceptă ca Dumnezeu Întrupat, dincolo de orice aparenţă logică şi de vreo îndoială născută dintr-un scrupul intelectual. De aceea, pentru credincioşi, nu are relevanţă căutarea în istorie a amănuntelor omenităţii Sale, fapt pentru care nici Sf. Evanghelii din Canonul Noului Testament nu au ca obiectiv o simplă biografie a lui Iisus Hristos, ci centralitatea ideii că este Fiul lui Dumnezeu, unul din Sf. Treime. Aşadar această identitate de Fiu al lui Dumnezeu nu este vizibilă decât cu ajutorul Sf. Duh.

Aşadar, un act de mărturisire are ca obiect divino-umanitatea lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al oamenilor, şi, prin aceasta, implicit, Sf. Treime ca izvor al vieţii şi întregii existenţe. Mărturisirile primilor mucenici, începând cu mărturisirile Sfinţilor Apostoli, se referă în primul rând la Persoana lui Hristos, la divino-umanitatea Sa, şi, punctual, la faptul că este Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Un alt sens al mărturisirii nu-şi are rostul dacă Hristos nu mântuieşte; şi ştim foarte bine că nu mântuieşte decât dacă este Dumnezeu Întrupat. Dacă vorbim de un sens al mărturisirii, şi implicit de un conţinut al mărturisirii, trebuie să precizăm că aceste mărturisiri din Sfintele Evanghelii se referă la Domnul Iisus Hristos, în calitatea Lui de mântuitor al lumii. Ne referim aici la Natanail care a crezut când Domnul Iisus Hristos i-a zis că l-a văzut sub smochin, la mărturisirile lui Petru: „Doamne tu ai cuvintele vieţii, unde ne vom duce?” sau „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, fapt întărit de Domnul Hristos, că „nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu care este în cerururi”. Şi pocăinţa tâlharului de pe cruce, zicând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este un act mântuitor, căci, prin această mărturisire, Hristos intră în aceeaşi zi „în rai cu tâlharul”,  fapt pe care-l menţionează şi rugăciunea de tămâiere a altarului. Toate aceste mărturisiri ale credinţei în Iisus Hristos ca Mântuitor, implică negreşit şi credinţa în Sf. Treime. Locul omului este împreună cu Hristos în acea veşnică mişcare de iubire, după cum afirma părintele Stăniloae.

În cadrul disputelor teologice din primul mileniu, dogma hristologică a fost întotdeauna legată de cea trinitară. Acestea s-au cristalizat împreună, căci acceptarea că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu înseamnă şi acceptarea că acest Fiu dumnezeiesc care s-a întrupat mai presus de fire, are un Tată ceresc. Adesea, însuşi Mântuitorul Hristos mărturiseşte ucenicilor despre Tatăl, şi extinzând calitatea de fiu ceresc şi oamenilor, aceştia Îl mărturisesc la rândul lor pe Dumnezeu ca Tată ceresc. În virtutea integrării omului în această filiaţie dumnezeiască, omul devine părtaş la viaţa Sf. Treimi, se poate îndumnezei. Teologia trinitară este o mărturisire a teologiei filiaţiei dumnezeieşti a lui Hristos, extinsă şi asupra omului prin lucrarea Sa mântuitoare. Mărturisirea uneia dintre ele, implică inevitabil şi pe cealaltă. Taina lucrării lui Dumnezeu se întrezăreşte în actele martirice.

Actele martirice sunt manifestări ale iubirii de Dumnezeu pe care credinciosul autentic le îmbrăţişează în ciuda ispitelor ce îi sunt puse înainte. Actul martiric este o renunţare la sine, la voia proprie, pentru ca Hristos, trăind în acesta, după cuvântul Apostolului Pavel, să vieţuiască după voia lui Dumnezeu. Acest fapt al instrumentalizării deliberate a persoanei care se lasă în voia lui Dumnezeu, nu este o capitulare a voinţei proprii sau o infirmare a identităţii proprii, ci o reafirmare a libertăţii omeneşti în cadrul ei autentic: „facă-Se voia Ta!”. Aşa cum voinţa omenească a lui Hristos nu s-a contopit şi nici nu s-a infirmat prin libera conlucrare condusă de voinţa dumnezeiască, nici voinţa omului ce caută sfinţenia nu îşi pierde libertatea atunci când Duhul Sfânt se roagă prin el cu suspine negrăite strigând: „Avva, Părinte!”. Întotdeauna, actele martirice au avut o dimensiune mărturisitoare, căci în afara mărturisirii ele nu s-au putut înfăptui. Pentru martiri ar fi fost prea simplu să se lepede formal de Hristos, şi să jertfească unor zei care nu există, decât să îndure chinuri. Or acceptarea acestei mucenicii era legată de mărturisirea unei credinţe sincere, trăite personal. Acesta este semnul că martirii au investit într-un plan unic al realităţii, care se desfăşoară aici şi acum, au investit în unicitatea momentului de manifestare a credinţei şi în oportunitatea lui pentru mântuire. Aici şi acum este timpul mântuirii, acest drum nu cunoaşte reversibilitate şi nici compromisuri pentru apostazii temporare şi formale. Mărturisirea nu mai devenea o simplă credinţă personală, ci declamarea ei în public devenea un act social. El marca identitatea creştină a mucenicului, dimpreună cu toate ostenelile sale, pe care le concentra în acel act martiric. Mărturisirea nu este un act particular, ci un act public, care face părtaş pe fiecare membru al societăţii la un crez personal. Iar acest crez este faptul că Fiul lui Dumnezeu, Persoana a doua a Sf. Treimi, s-a întrupat pentru mântuirea omului. Dacă Hristos a vieţuit şi a biruit păcatul în trup, este necesar ca şi mărtrisirea lui Hristos să se facă în trup, prin rostirea ei fizică. Caracterul public al mărturisirii şi neizolarea ei ca o valoare privată este expresia unei sincerităţi interioare a mucenicilor. Aceştia aveau conştiinţa atât de curată, încât nu puteau mărtrisi apartenenţa la creştinism doar înlăuntrul lor. Legat de dimenisiunea mărturisirii, afirmăm că ea a constituit vigoarea şi puterea unui act martiric, mărturisirea a dat sens manifestării unei vieţi sincere şi a unei credinţe în viaţa veşnică a omului recapitulat în Hristos. Iar cum Hristos n-a încetat vreodată, nici măcar în timpul chenozei Sale, să fie în Sf. Treime cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi umanitatea asumată de El va fi părtaşă pentru veşnicie la viaţa Sf. Treimi.

Actele martirice sunt apreciate în cultul ortodox şi reprezintă valori inestimabile ale Bisericii ca loc al mânturii în comun. Actele martirice sunt poate cele mai de preţ expresii ale religiozităţii de care a fost vreodată în stare vreun om; căci teologia şi interpretările ulterioare în cadrul Sf. Tradiţii propun mucenicia ca pe un etalon al creştinului, în funcţie de care sunt privite şi celelalte fapte. De pildă, nevoinţele cuvioşilor, prin tăierea voii, paza minţii, rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, sunt simboluri ale unei morţi pentru această lume, şi ale învierii cu Hristos. Nu este vorba de un inactivism, de o mortificare socială la propriu, ci de o moarte a ascetului din universul valorilor curente ale lumii, valori care sunt în general asociate cu păcatul. Fuga de lume a pustnicilor este, de fapt, o fugă de oportunităţile de a păcătui, sinonimă cu o mucenicie lăuntrică. Nevoinţele celor răbdători în necazuri sunt considerate de conştiinţa duhovnicească a Bisericii tot o moarte mucenicească lăuntrică, ostenelile oricui, nestimulate de o răsplătire traductibilă material, plan la care cei mai mulţi ne raportăm azi, sunt, de asemenea, sinonime cu o mucenicie lăuntrică. Chiar şi postul ca exerciţiu de disciplinare a firii omeneşti este tot o formă subtilă de mucenicie, în care murim pentru lume pentru a învia împreună cu Hristos. Viaţa creştinului în general este o mucenicie perpetuă.

Cultul bisericesc a atras atenţia asupra acestui aspect încă de la începutul creştinismului, la început pornind de la un reflex omenesc firesc: respectul pentru suferinţa altuia. Iar un stadiu superior, al omului înduhovnicit, ar resemnifica suferinţa ca sfinţenie, însă numai asumată conştient de cel ce crede drept, adică ortodox. Conformitatea cu Revelaţia a conţinutului credinţei dă o direcţie suferinţei, căci nu toată suferinţa este mântuitoare, ci numai cea asumată conştient. Rugăciunile care pomenesc pe sfinţi, începând cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi continuând cu Sfinţii Apostoli, Marii Dascăli şi ierarhi ai lumii, Sf. Mucenici, menţionează şi pe Sfinţii Tămăduitori, sau doctori fără de arginţi. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt consemnaţi în următoarea ordine de mai multe rugăciuni precum cea de la Proscomidie, de la Litie, de la Sfinţirea Apei, etc.: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anechit, Talaleu şi Trifon. Cu siguranţă că pe lângă aceste nume de tămăduitori de care auzim de fiecare dată la slujbe, numărul lor este mult mai mare, şi cinstirea lor, fie sfinţi ştiuţi sau neştiuţi, este aceeaşi.

Doctoria fără de arginţi este o teandrie, o împreună lucrare a omului cu viaţă sfântă cu Dumnezeu. Darul tămăduitorilor, sau taumaturgiei, după denumirea grecească a termenului, este un rezultat al milostivirii lui Dumnezeu cu milostvirea taumaturgului pentru semenii săi. Vindecarea nu trebuie inclusă ca un simbol al luptei firii omeneşti pentru starea ei habituală; acesta este termenul tehnic pe care teologia dogmatică şcolară îl foloseşte pentru a desemna starea omului înlănţuit de consecinţele păcatului originar. Vindecarea trupurilor trebuie să aibă ca scop nu rămânerea la valorile acestei lumi, ci o şansă pe care Dumnezeu o dă pentru îndreptare. De aceea Hristos vindeca trupeşte prin cuvintele iertării păcatelor, menţionând: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău. Ce relevanţă ar putea avea o vindecare trupească prin îndemnul de a nu mai păcătui? Aceea că rostul vieţii trupeşti este sfinţirea, îndumnezeirea omului prin mâncare şi băutură: accea a Trupului lui Hristos şi a Scumpului Său Sânge. Vindecarea trupului trebuie privită ca o expresie a vindecării fiinţei pe de-a-ntregul, a persoanei omeneşti în integralitatea ei. Este un simbol al vindecării firii omeneşti pe care Hristos a enipostaziat-o. Vindecarea nu se înfăptuieşte de dragul funcţionalităţii trupeşti, de aceea nu toţi sunt cei ce se vindecă, după cum spune Mântuitorul Hristos, că mulţi leproşi erau în timpul lui Neeman Sirianul, dar numai acesta s-a vindecat, multe văduve în timpul lui Ilie Tesviteanul, dar nu toate au primit binecuvântarea înmulţirii untdelemnului, decât numai cea din Sarepta Sidonului, nu mulţi sunt cei care au înviat din morţi pe timpul vieţii pământeşti a Domnului Iisus Hristos, precum Lazăr sau fiul văduvei din Nain. Erau, de asemenea, mulţi oameni bolnavi sau cu defecte, dar nu toţi s-au vindecat, ci doar cei care s-au întâlnit cu Domnul Hristos. Toate vindecările lui Hristos fiind făcute doar ca exemplu, pentru vindecarea firii, omului îi este adresat îndemnul doctorului, pentru ca să nu se lenevească în ideea generozităţii harului. Expresia „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” confirmă selectivitatea acestor vindecări, dar şi a sfinţilor care au acest dar, şi sunt doar chipuri ale unui îndemn că harul lui Dumnezeu nu vindecă fără conlucrarea libertăţii şi credinţei omeneşti. Din această perspectivă, vindecarea este un rod al harului, dar şi al credinţei. Vindecările fac parte dintr-o pedagogie a lui Dumnezeu pentru îndreptarea multora, nu spre reluarea rebeliunii păcatoase personale a celui vindecat.

Doctorii fără de arginţi sunt o categorie aparte din cetele sfinţilor pentru că ei au tămăduit fără să echivaleze vreun preţ pentru ceea ce au făcut. Majoritatea au murit ca mucenici, mărtuirisind pe Hristos, în numele Căruia şi vindecau pe cei bolnavi. Motivele pentru care erau ucişi erau printre cele mai stupide, precum faptul că au vindecat pe cineva în numele lui Hristos şi nu în numele zeilor păgâni. Nu de multe ori şi cei vindecaţi erau ucişi, primind astfel cununa muceniciei, deoarece crezuseră în Hristos, sau pentru simplul fapt că apelaseră la sfinţii doctori fără de arginţi. Persecutorii urmăreau prin această eschivă nejustificabilă a adevăruilui, în ciuda evidenţei sale, o pretinsă şi iluzorie stabilitate socială, presupusă în absenţa creştinismului.

Calendarul creştin ortodox, precum şi sinaxarele Bisericilor, consemnează mai mulţi Sfinţi Doctori fără de arginţi cu numele de Cosma şi Damian. Primii însă, sunt cei care au mucenicit la Roma, iar ceilalţi doctori făcători de minuni să fie consacraţi sub aceste nume, pentru a se arăta prin faptele lor următori ai Sfinţilor Mucenici Cosma şi Damian de la Roma. Este vorba de Cosma şi Damian din Asia Mică, prăznuiţi la 1 Noiembrie, şi de cei din Arabia, prăznuiţi la 17 octombrie. Această succesiune a numelor sfinţilor, împrumutul lor pentru a fi întăriţi de memoria sfinţeniei primilor, ca harul lui Dumnezeu să-i ajute la ridicarea la statutul primilor, era des întâlnită în primele secole creştine. Este interesant faptul că memoria unor sfinţi mucenici din Roma era cunoscută şi în Arabia, sau în Asia Mică, la un interval de câteva secole, semn ce denotă unitatea de conştiinţă a Bisericii nu numai pe plan istoric, ci şi duhovnicesc. Sfinţii Cosma şi Damian de la Roma sunt prăznuiţi la 1 iulie, şi, conform sinaxarului, au vieţuit în perioada împăratului Carinus, cunoscut în Istoria Augusta ca Marcus Aurelius Carinus, fiul lui Carus, un cezar asociat la domnie de Aurelian. Acatistul Sf. Doctori fără de arginţi menţionează faptul că împăratul Carinus i-a persecutat mai întâi pe Sf. Cosma şi Damian pentru că vindecau în numele lui Hristos necerând niciun folos material, ci doar mărturisirea că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, o mărturisire mântuitoare. Acest lucru atrăsese dorinţa de răzbunare a medicului care îi învăţase ştiinţa vindecărilor, deoarece mulţi părăseau pe medicii care practicau contracost această profesie, şi veneau la aceştia, mărturisind pe Hristos. Tot acest dascăl al lor este cel care i-a şi ucis cu pietre, dimpreună cu partizanii lui. Marele merit al Sf. Cosma şi Damian este încreştinarea Împăratului Carinus, fapt pe care-l menţionează doar acatistul şi sinaxarul, adică sursele creştine. Memoria lui Carinus a fost ştearsă de Diocleţian, împărat uzurpator ridicat din funcţia de comandant de gărzi, şi mare persecutor al creştinilor. De aceea, listele împăraţilor Romei nu menţionează numele lui Carinus, însă unele cronici îl menţionează ca asociat între anii 282-284, cu tatăl său, iar în 285, în dispută cu Diocleţian. Motivele invocate de Historia Augusta, de Aurelius Victor sau de bizantinul Ioan Zonaras, precum şi de alte surse, sunt cu totul altele. Aceste surse menţionează că împăratul Carinus nu a fost înlăturat din dipticele împăraţilor pentru faptul de a vieţui nepăsător şi comod la Roma. Historia Augusta afirmă chiar picanterii biografice, că acesta a avut mai multe soţii, că a cheltuit mulţi bani pentru luxul de la palat, că a avut o viaţă plină de excese şi vicii, organizând banchete nenumărate. În realitate însă, Carinus a fost un conducător de oşti ce a reputat victorii cu triburile Quazilor, cu Elveţii şi, în Moravia, cu Dalmaţii. După ce a pierdut frontiera de la Rin în faţa Germanilor, s-a retras la Roma, unde este omorât mişeleşte, dezmoştenit de tatăl său Carus. Tindem să dăm crezare surselor creştine care povestesc de încreştinarea lui Carinus ca fiind motivul pentru care a fost şters din lista cezarilor. Conform sinaxarului de la 1 iulie, Carinus a murit ca mucenic. Aceasta este rodirea cea mai însemnată a Sf. Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian. Acatistul lor citit în Biserica ortodoxă face referire la faptul că Sf. Treime a întărit tainic sufletele acestor martiri, pentru ca să poată rezista tuturor chinurilor.

Sfinţii Chir şi Ioan sunt prăznuiţi la 31 ianuarie și au primit mucenicia tot în timpul lui Diocleţian. Chir, sau Chiril după forma prelungită a numelui, era din Alexandria, iar în timpul dezlănţuirii prigoanelor împotriva creştinilor s-a retras în „sânul Arabiei”, devenind călugăr. Ioan era originar din Edesa şi într-o vizită la Ierusalim a auzit de minunile pe care le făcea Chir, acesta tămăduind mulţi bolnavi. A mers după el, devenind ucenicul său. Autorităţile din Alexandria prinseseră pe o femeie creştină cu numele de Atanasia, dimpreună cu fiicele ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru a le sili să se lepede de credinţa în Hristos. Temându-se pentru că acestea ar putea cădea din credinţă, Sf. Doctori Chir şi Ioan au mers şi au mărturisit dimpreună cu ele, şi fiind prinşi cu toţii, au fost ucişi.

Sf. Pantelimon, pomenit pe data de 27 iulie, a vieţuit şi a primit martiriul în timpul lui Maximian, spre sfârşitul secolului III, în partea răsăriteană a Imperiului Roman. Este fiul unui elin din Nicomidia, convertit la creştinism în urma martiriului fiului său, şi al unei femei creştine evlavioase, numită Evula. Din naştere i se spunea Pantoleon. Învaţă medicina cu Eufrosin, iar credinţa în Hristos o primeşte de la bătrânul preot Ermolae, alături de care este şi pomenit. Este botezat, apoi, sporind în iubirea de Dumnezeu, săvârşeşte minuni, fapt pentru care este închis, torturat şi apoi ucis. Despre chinurile la care a rezistat Pantoleon sinaxarul ne spune că a fost întărit de Hristos ca să le ducă mai mult decât un om obişnuit, totodată şi prin rugăciunile părintelui său duhovnicesc, preotul Ermolae. Înainte de a-şi da sfârşitul, un glas ceresc îl numeşte Pantelimon, aşa cum şi Biserica l-a consemnat în memoria sa. Acatistul său, în alcătuire de origine bizantină, menţionează dimensiunea trinitară a mărtursirii sale: „Slujind pe pământ Sf. Treimi, a fost întâmpinat în ceruri de aceasta.” (condacul 10).

Sf. Ermolae este preotul care l-a convertit şi botezat pe Sf. Pantelimon. Tot el l-a îmbărbătat să le rabde cu curaj. Era unul dintre supravieţuitorii celor 20.000 de sfinţi din Nicomidia, arşi de vii în biserica oraşului. Ascuns de autorităţi împreună cu Ermip şi Ermocrat, a fost deconspirat de Sf. Mucenic Pantelimon, care, neputând minţi, a spus de cine a fost creştinat. Au fost prinşi şi au văzut cu ochii lor chinurile lui Pantelimon, apoi supuşi la chinuri, au murit. Sunt pomeniţi la 26 iulie.

Sf. Samson este pomenit la 27 iunie, şi a murit la bătrâneţe, ca şi Sf. Cosma şi Damian din Asia. Fiind rudă cu împăratul Constantin cel Mare, era de neam din Roma, dar s-a stabilit la Constantinopol unde a trăit în sărăcie, căci tot ce avea dăruia săracilor şi celor bolnavi. A fost învrednicit de darul vindecărilor şi a mijlocit datorită ascendentului său de neam nobil, înfiinţarea unui spital. A fost hirotonit preot de patriarhul Mina al Constantinopolului. Vieţuirea lui sfântă şi în sărăcie, deşi avea posibilitatea să se îmbogăţească oricând, a fost asemuită mucenicilor, fiind pomenit în rugăciune laolaltă cu Sf. Diomid, un doctor fără de arginţi originar ca şi Sf. Ap. Pavel din Tarsul Ciliciei. Sf. Diomid a primit mucenicia, fiind considerat în Bisericile vechi orientale un mare mucenic, şi foarte popular, precum este de exemplu Sf. Gheorghe pentru ortodocşi. Sf. Mare mucenic Diomid a suferit martiriul în urma unui denunţ, la Niceea, în timpul lui Diocleţian. Este pomenit pe 16 august.

Sf. Mucenic Mochie a fost preot al Bisericii din Amfipolis. Era de neam bun; părinţii săi, Eufratie şi Eustatia, trăgându-se din Roma, l-au crescut cu o educaţie aleasă. Creştin fiind, a refuzat să împlinească ritul zeului Dionisos, fapt pentru care a fost chinuit din porunca proconsulilor Laodichie şi Maxim. Este mărturisitor al Sf. Treimi după cum menţionează un tropar al slavei de la cântarea a VIII a canonului său: „Cu sângele pătimirii tale… te-ai ridicat către cele cereşti şi ai ajuns către cetele puterilor celor înţelegătoare. Şi către cetele răbdătorilor, cu care stând înaintea Treimii, roagă-te pururea pentru cei ce te laudă pe tine!”. Sf. Mucenic Mochie este prăznuit la 11 mai.

Sf. Mucenic Anichit este doctor fără de argint în Nicomidia şi este pomenit dimpreună cu nepotul său, Fotie, la 12 august. A pătimit tot în cinstita prigoană a sfinţilor din Nicomidia, din timpul lui Diocleţian. Troparele canonului său menţionează că pentru rugăciunile lui pământul s-a cutremurat, distrugând, odată cu o parte a zidului din cetatea Nicomidia, şi capiştea idolului lui Iraclie, la care creştinii erau siliţi să aducă o jertfă ritualică. Dărâmarea acestui idol este un simbol al afirmării adevărului unui Unic Dumnezeu, cel propovăduit de Hristos ca fiind Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. „Prealăudaţii mucenici, făcându-se Biserică a Treimii celei mai presus de zei, vitejeşte au surpat la pământ stâlpii bisericii celor fără de Dumnezeu, şi către Biserica cerească s-au mutat bucurându-se.”

Sf. Mucenic Talaleu a învăţat medicina în oraşul Azarvon, al doilea ca mărime al Ciliciei, după Tars, şi a fost persecutat în zilele regelui Numerian al Libanului. Guvernatorul Teodor este cel care se ocupă de torturarea acestuia până când i se taie capul la Edesa. Odată cu acesta au pătimit şi două dintre slugile guvernatorului care crezuseră în Hristos la vederea răbdării teribile şi tenace a Sf. Talaleu. Este pomenit la 20 mai, după ce Biserica ne aminteşte de darul vederii Treimii, cel dat lui, devenind o paradigmă de neînţeles pentru cei ce rabdă mucenicia, aceşti văzând cerurile deschise asemena Sf. Arhidiacon şi Mucenic Ştefan. „Cu dreaptă credinţă propovăduind o fire, o voire şi un sfat, şi o putere a dumnezeieştii Treimi, cu înţelepciune ai surpat bârfirea mulţimii idolilor. Şi răbdând multe dureri, mult ai fost lădat, mărite mucenice Talaleu”.

Sf. Mucenic Trifon este prăznuit la 1 februarie, acesta fiind încă de mic chemat de Dumnezeu şi dăruit cu puterea de a vindeca bolile trupeşti, deşi nu a avut niciodată o pregătire în domeniu. Originar din Anatolia, a avut încă din copilărie o viaţă foarte curată, şi vindecând foarte mulţi bolnavi şi îndrăciţi, inclusiv pe una din fiicele împăratului; iar oamenilor le-a arătat prin această vindecare cum lucrează cel rău în om şi cum îl instrumentalizează atunci când acesta păcătuieşte. A fost pârât lui Alichin, eparhul Anatoliei, din porunca căruia a fost ucis în chinuri, de tânăr. Nobleţea acestei vieţi, închinată în totalitate lui Dumnezeu, ne determină să credem că într-însul şi- a făcut sălaş Sf. Treime, pe care a mărturisit-o cu curaj până la sfârşit. Acatistul său, tradus şi în limba română, dezvăluie cum chinurile muceniceşti, ştergând tina de pe ochiul minţii, vede pe Cel ce este, în chipul Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite.

Mucenicia este un dar de la Dumnezeu, ea însăşi neputând fi socotită un motiv în sine pentru a muri pentru Hristos şi Evanghelia Sa, dacă nu este întărită de dragostea pentru Dumnezeu. Iar un dar este expresia unei iubiri, în acest caz, iubirea lui Dumnezeu este oferită sub forma rezistenţei sufleteşti în faţa chinurilor. Prin aceste resurse interioare de răbdare, mucenicul se ridică, după cum afirmă textele de cult, la înălţimea îngerilor ce stau înaintea Treimii, lăudând neîncetat „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”. Imaginea cea mai elocventă despre consecinţa muceniciei este dată de viziunea trinitară în conştiinţa celui prigonit, reliefată emblematic de cuvintele Sf. Mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta Tatălui”.