8 februarie 2010

Tema: „Provocările şi suferinţele familiei contemporane – viziune creştină şi modernă”

Autor: Preot Ştefan Sava, Centrul Complex de Servicii Sociale „Sfânta Ecaterina” Nr.1 din Bucureşti

 

Provocările şi suferinţele familiei actuale – viziune modernă și creştină

 

INTRODUCERE

 

1.1. CE ASPIRAȚII ARE FAMILIA CREȘTINĂ

 

Biserica veghează prin sfaturile sale ca familia să poată fi întemeiată pe dragoste, bunătate, îndurare și credință, acordând soților drepturi și obligații după care să se comporte pentru a avea o viață mai ușoară și a crea o familie în siguranță și stabilă. Ea lasă totodată fiecărui creștin posibilitatea de a se dărui lui Dumnezeu ori  monahismului sau familiei.
Familia pune la dispoziție mediul care cizelează perspectiva morală, socială și mentală a creștinului, fiind cea mai puternică și eficace forță condițională. Familia este martora progresului de la o generație la alta și contribuie la formarea fiecărui creștin ca persoană, deoarece oferă principalul mediu social care cuprinde omul încă de la naștere, scopul familiei creștine fiind acela de a da lumii un om virtuos.
Rolul vital al familiei poate fi enunțat succint în următorele fraze:
– pornește și continuă dezvoltarea emoțională și fizică a persoanei;
– oferă refugiul psihologic;
– protejează integritatea fizică, oferind refugiul cel mai eficace și stabil;
– pune reguli asupra dorințelor fizice;
– oferă continuitate moștenirii sufletești, sociale și culturale;
– formează oameni virtuoși;
– asigură obținerea securității sociale;
– este nucleul oricărei societăți.

 

1.2. CÂTEVA TRĂSĂTURI ALE FAMILIEI CREȘTINE ORTODOXE DIN OCCIDENT

 

După emigrarea familiilor românilor în vest, acestea și-au ocupat locul in cadrul societăților europene. Iar efectele stilului de viață occidental au început să se facă simțite. Călătorind în Italia, am observat  prin vizitele făcute în cadrul familiei proprii și la cei din comunitatea locală – din locul de unde am crescut cu toții la țară la bunici – mai multe probleme intra–familiale în cadrul familiilor ortodoxe române, acestea fiind, în linii mari:
– neglijența părinților față de educația copiilor în mod tradițional;
– creșterea ratei divorțurilor;
– scăderea nivelului educațional al tinerilor și chiar al parinților;
– abuzuri ale femeilor și atitudinea de rebeliune ale soțiilor față de soți;
– creșterea delincvenței adolescenților;
– un mare număr de cazuri în tribunale și alte plângeri la poliție (reclamații și pârâciuni);
– problemele ridicate de femei creștine căsătorite cu bărbați necreștini.
Aceste problemele și altele pot fi cu ușurință observate de oricine și sunt un semnal de alarmă asupra pericolului ce paște familia creștină, care este considerată în părțile Moldovei, în comunitățile de sate de răzeși, cum este și comuna natală (Corod, jud. Galați), principala fortăreață și sursă de virtute pentru comunitatea noastră.

 

1.3. SCURTĂ DEFINIRE A SUFERINȚEI FAMILIEI ACTUALE

 

Suferința familiei reprezintă un eșec al regulilor scrise și nescrise. Principalele forme de dezorganizare a unei familii sunt:
– lipsa de norme morale sau canoane;
– schimbarea statusului și statutului social;
– amestecul de învățături străine spiritului creștin sau sincretismul religios și secularizarea valorilor tradiționale;
– influența mentalităților altor etnii.
Această lipsă de norme produce dezarticularea întregului sistem de simțire și rațiune. Iar alte consecințe colaterale ar fi stresul, alcoolismul sau chiar bolile psihice.
Ca rădăcină a suferinței familiei putem susține opinia psihologului Durkheim, un psiholog american care făcea o analiză în anii ’30 a societății americane, anume că: „Realizarea pe plan economic a devenit țelul suprem al indivizilor și societăților deopotrivă. Doar astfel pasiunile puse în joc au fost dintr-odată scutite de orice autoritate care să le limiteze. Apoteoza bunăstării, sanctificând dorințele, le-a așezat deasupra oricărei legi omenești, transformând într-un soi de sacrilegiu orice acțiune de stăvilire.” (Despre sinucidere, pag.207)
Într-o societate inegală, produsul normal este devianța.

 

CUPRINS

 

1.1. CARACTERISTICILE FAMILIEI ROMÂNEȘTI DIN ORAȘUL MIC

 

În orașele mici, gen Fetești, Fălticeni, Tecuci, Sighișoara, Oradea etc., familiile păstrează, în general, prototipul familial moștenit. Familiile se cunosc în general, persoanele la fel, influența mass-media este relativ mică, nu sunt vizitați de „vedete”, iubesc propriile tradiții și obiceiuri, sunt în general mândrii și împăcați cu ceea ce sunt ei.
În orașele muncitorești, gen Victoria, Motru, Lupeni, Aninoasa, Făgaraș, au apărut probleme demografice care își au rădăcinile în perioada comunistă, și anume dezrădăcinarea țăranului: mai muncitor, mai puțin îngrijit, cu atenție scăzută asupra igienei persoanele, mai puțin cultivat în general. Aceste caracteristici au dus la formarea „omului nou” de tip socialist, a omului muncii, prototipul foarte mediatizat în perioada comunistă. În acel timp s-a încercat prin instituțiile statului – grădiniță, școală, liceu industrial, chiar și facultăți – formarea unei noi pături sociale distinse de ce era orășeanul tradițional și țăranul autentic. Această pătură nefiind nici țărani autentici, nici orășeni în adevăratul sens al cuvântului, ci o creație artificială a cărei tare psiho-sociale le experiem noi astăzi. Au ajuns la conștiința că nu sunt țărani autentici, ci crezându-se mai emancipați decat părinții lor, aveau o atitudine de emfază față de aceștia iar față de orășeni, prin ironii și glume de șantier, nutreau sentimente de invidie, fiind complexați de atitudinea celor din urmă.
Cartierele muncitorești au fost construite cu blocuri și puțin spațiu de joacă și parcare, fără biserică și mai ales fără comunitatea bătrânilor satulului. A crescut o generație de copii așa numită „generație a copiilor cu cheia de gât”, în care principalele valori erau butelia și boxa de alimente.
Însuși regimul comunist a observat aceste carențe ale orașelor muncitorești și a încercat în ultima perioadă, a „epocii de aur”, întoarcerea muncitorilor la casa părintească spre perioada pensionării, existând un adevărat folclor în acest sens și multe cântece pe această tematică.
Tot în acel timp, satul a suferit și el modificări esențiale ale vieții țăranului prin construcția de blocuri și alte edificii, prin aducerea de ingineri agricoli și de utilaje moderne necesare agriculturii. Țăranul fiind un cooperatist fară a fi proprietar de pământ și fără a avea mijloacele proprii întreținerii gospodăriei.
Odată cu căderea regimului comunist, în țara noastră, această problemă a rămas în continuare nerezolvată. Copiii familiilor acum rămase șomere, prin anturajele lor, au deprins tot ce li s-a oferit de mass-media, neavând ei o rădăcină firească familială, adică bunici, străbunici, vecini etc., au deprins îmbrăcămintea gen MTV, sunt ascultători de manele, au comportamente antisociale, pe alocuri și-au transformat locuințele în adevărate ghetouri, fiind numiți de către orașeni cu termenul de „cocalari”.
În aceste zone ale orașului suburban înfloresc ușor prostituția, hoțiile, violurile, traficul de droguri etc.
Tot în mentalitatea egalitaristă-comunistă au fost puse laolaltă familii de români și de țigani, urmărindu-se romanizarea țiganilor, lucru întâmplat pe alocuri, dar nu s-a vorbit nicidecum de țiganizarea românilor, fenomen pe care îl constatăm noi astăzi din plin și căruia nu-i putem găsi prea multe soluții. Spre exemplu, muzica tradițională la sat era folclorul autentic, recunoscut de toți, iar astăzi „maneaua” predomină. A nu se înțelege prin aceasta că suntem împotriva manelelor. Maneaua fiind o cântare balcanică, dar țiganii au preluat-o și au țiganizat-o prin ideile puține și fixe: despre dușmani, avere și bani. Aceste așa-zise valori le putem vedea și „admira” în toata splendoarea lor pe toate canalele media.
În general, acest fenomen nu se manifestă doar într-o singură zona a țării. Toate orașele mici și mari au câte o zonă fostă industrială, ceea ce pentru noi ca preoți este o adevarată provocare, și totodată binecuvantare să facem pastorație într-un asemenea mediu.

 

1.2. CARACTERISTICILE FAMILIEI ROMÂNEȘTI DE LA ȚARĂ

 

În această situație putem vorbi de variații în funcție de provinciile țării.
În Bărăgan, spre exemplu, au rămas încă din timpurile construcției canalului Dunăre-Mare Neagră familii deportate, fără rădăcini locale și fară să înțeleagă obiceiurile locului și fără suportul familiei din care au plecat. Astăzi suferințele lor cele mai mari fiind singurătatea și dezinteresul față de ei. Copiii care au fost crescuți în coloniile de muncă au părăsit Bărăganul și s-au stabilit la oraș, fiind însingurați, atât ei,  cât și părinții lor. Nesimțind că aparțin locului aceluia, nu păstrează și nu cultivă tradițiile populare locale, fiind lipsiți în mare parte de identitate culturală. Durere care s-a transformat în resemnare și acceptare, în multe rânduri, preoții întâmpinând probleme în a zidi spiritul de comunitate. Însăși nunțile nu mai au bucuria și veselia proprie acestei petreceri frumoase, deoarece invitații  au uitat să se mai bucure pentru miri.
În alte zone ale țării, familia de la țară și-a pierdut continuitatea generațiilor, în sensul că bătranii nu au pe lângă ei pe fiii lor, care sunt plecați la oraș, ci arareori pe nepoți. În acest fel, lanțul transmiterii meșteșugurilor tradiționale, obiceiurilor, datinilor și adevăratelor valori, în general, se întrerupe. Astăzi suntem martorii diverselor forme de arhitectură tipice orașului, care apar la sat din cauza întreruperii transmiterii din tată în fiu a construcției caselor tradiționale, după cum spune zicala: „astăzi nu mai știe nimeni să facă cum se făcea înainte”, lucru care sluțește cu adevărat frumusețea, noblețea, simplitatea și naturalețea satului tradițional românesc.
O altă suferință a familiei de la țară este migrația în Occident, fapt care duce la ruperea relațiilor sufletești familiale, iar copiii sunt principalele victime, fiind lipsiți de indispensabila dragoste și povață părintească. Am fost martorii unor adevărate drame pe care le-au trăit copiii de dorul mamelor și taților plecați la muncă cu anii, bunicii sau vecinii neputând suplini calitatea de mamă sau tată.

 

1.3. CARACTERISTICILE FAMILIEI DIN ORAȘELE MARI

 

Viitorii soți și tinerii care doresc să întemeieze o familie sunt în general studioși și dornici de cunoaștere. În general, cunoașterea o aseamănă cu dorința de a experimenta si caută alte moduri de a trăi, modelul american, modelul franțuzesc, modelul turcesc de familie. Au o foarte mare aplecare asupra copiilor, încercând să le ofere tot ce nu au avut ei. Își fixează standarde înalte în ceea ce privește prietenia și căsătoria, pe care nici ei nu le pot atinge. Își doresc să călătorească mult în afara orașului, în locuri de relaxare, sau chiar în afara țării, într-un fel sau altul evitând realitatea crâncenă a orașului, realitate întemeiată pe competiție și exigență, ei fiind în general, neancorați în realități, lipsindu-le foarte mult munca fizică și efortul, componenta cea bună a ei, în multe rânduri fiind foarte creduli și chiar naivi.
Căsătoriile tinerilor din orașele mari, în general, sunt șubrede, fixate după principii de multe ori neînțelese chiar de către ei. Rata divorțurilor la oraș fiind foarte mare în raport cu familiile de la țară, intervenind după un timp scurt, unul sau doi ani. Întâlnirea soțului sau soției, în asemenea cazuri, a avut loc de obicei la o petrecere sau în cluburi, unde se întamplă să se consume alcool sau chiar și droguri. Ajung să aibă viață intimă, în unele cazuri chiar din ziua în care s-au cunoscut sau la puțină vreme după aceasta.
Nu au repere morale în familie. De obicei chiar bunicii își afirmă lipsa de fidelitate din timpul tinereții lor. Rata avorturilor este ridicată și chiar foarte mare, iar libertinajul în familie și concepțiile despre o viață așa-zis modernă sunt îngăduite.
Când ajung la săvârșirea Sfintei Taine a Cununiei sunt preocupați de aranjamente, de întâlnirea cu rudele, de arhitectura și pictura bisericii și nicidecum de caracterul sacru și unic al acestei Sfinte și frumoase taine.
O altă caracteristică a acestor familii este „căsătoria de probă” sau concubinajul după cum este la modă. Sunt din ce în ce mai des întâlnite familiile monoparentale. În multe rânduri se nasc copii nerecunoscuți de către tații lor. Viețuirea familială sau traiul este privit ca pe ceva lipsit de sfințenie. Sentimentele având cel mai important rol („Dacă ne iubim Părinte, asta e cel mai important!”), respectul dintre soți și supunerea ierarhică fiind lucruri de care nu trebuie făcută pomenire.
Copiilor li se oferă tot ce poftesc, fără să aibă prea multe responsabilități, încât aceștia chiar de la 16 ani ajung la droguri intra-venoase. Lipsa părinților de acasă face ca anturajul adolescenților să fie foarte periculos, deoarece părinții muncesc adesea la 2 sau chiar 3 servicii pentru plata ratelor și creditelor, de multe ori chiar și în sărbătorile mari sau de ziua copiilor lor sau la alte evenimente din viața familială.
Vârsta adolescenței este cel mai prost gestionată de către școală și chiar și de către biserică. Anturajele tinerilor îi duc pe aceștia spre un libertinaj dezmățat: se sărută fără rușine în mijloacele de transport public, produc pagube în jurul lor, răspund urât bătrânilor, sunt lipsiți de rușine și respect, înjură pe stadioane și dau foc la tribune, incită la ură și violență, încearcă imitarea cântăreților și starurilor pop-rock străine, frecventează fel de fel de concerte, recitând cu plăcere injuriile cântăreților, în cartiere se organizează în găști, organizează bătăi sau curse ilegale de mașini, fac trafic de droguri, mâzgălesc cu spray-uri grafitti pereții blocurilor și altor instituții publice. Totul pentru a se distra, deoarece le lipsește sportul, jocurile creative în aer liber, rămân de multe ori captivi cu orele internetului și televizorului, ajungând să nu mai socialize, deprinzând totodată, din cauza jocurilor video, înclinări spre delincvență și anarhie.
Într-un asemenea mediu se dezvoltă foarte puternic păcatul invidiei pe calitățile sufletești ale celor crescuți cum se cuvine, iar întrebări de genul: „tu încă mai ești virgină?” sunt întâlnite încă din școala generală. Până atunci, tinerii, adresându-i-se pe numele de botez, iar după ce strădaniile de a o împinge spre păcat dau roade, aceasta devine o „tipă”, o „individă”  ca toate celelalte, fără de personalitate.
Lipsa unei perioade din viața tinerilor în care să dea de greu în adevăratul sens al cuvântului, gen armată, șantiere, etc. face ca tinerii să ajungă înaintați în vârstă și fără înțelepciunea caracteristică vârstei respective. De multe ori, la 40 de ani se comportă ca la 18-20 de ani, asemenea vesticilor, nematurizați complet, găsindu-și refugiul in muzică și în alte hobby-uri nepotrivite vârstei, caracteristica principală fiind neîntemeierea unei familii și fuga de responsabilități.

 

2.1. MIȘCAREA FEMINISTĂ ȘI URMĂRILE EI

 

Una dintre caracteristicile de bază ale mișcării feministe este ura față de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind descris ca fiind misogin, rasist, discriminator etc.
Impunerea egalității femeii cu bărbatul, în mediul public, de către femei, face ca în realitate femeia să fie „mai egală bărbatului” , în sensul că acesta ia ultimul aviz de la ea.
Exacerbarea mișcărilor feministe, coroborate cu drepturile omului, asupra familiei se manifestă tocmai prin lipsa de feminitate a femeii în plan socio-familial, care duce la singurătatea persoanei, irascibilitate în familie și societate, iar pe plan spiritual, la o sursă neîntreruptă de critici și nemulțumiri. Am putea asemui manifestarea feministă cu un virus molipsitor in medicină, fiind ușor luată această atitudine de la o femeie la alta când se întâlnesc în parc, la serviciu, la coafor sau în alte locuri, prin mentalitățile și ideile individualiste abordate.
O altă suferință a familiei este abandonul părinților în cămine și stabilimente, din cauza așa-zisului stres al locuirii cu părinții, datorat în primul rând comodității femeii care are nevoie de timp la dispoziție pentru a se îngriji pe sine însuși și nu pe cei din jur.
Libertinajul si viața desfrânată este cauzată de emanciparea și „deschiderea minții” – așa-zisul concept „open mind” – la lucruri noi și „cool”, la care atât tinerii cât și familiile sunt „open” la lucruri și acțiuni, în marea majoritate a cazurilor, reprobabile.
O altă suferință a familiei moderne actuale ar fi, în opinia mea, dezmățul, prostul gust și vulgaritatea de la TV și radio, gen aroganța Radio Zu, farse și „bășcălii” pe care creștinii le aud în autobuze, tramvaie și alte mijloace de transport în comun și în mașinile personale în drumul spre serviciu.
Dintre alte suferințe ar fi aroganța, nepăsarea si lașitatea fată de cei din jur, manifestată prin neluarea unei atitudini în cazul căderii și suferinței aproapelui în situații stânjenitoare gen furt din buzunare, preferând neimplicarea și întoarcerea capului în altă parte.
Tot mai multe femei așa-zis „emancipate”, ajunse la o vârstă destul de înaintată, peste 40 de ani, poartă o îmbrăcaminte provocatoare, cu un machiaj strident și tatuaje, cercel în nas sau în buze.
Încercarea și chiar reușirea în unele cazuri a distrugerii familiei creștine prin sintagma „trebuie să te lupți pentru soțul tău”, femeile „moderne” dând o adevărată luptă nu pentru a-l câștiga pe el, ci pentru a-i distruge fericirea familiei și căsniciei.
În unele cazuri, pe fondul stresului și nereușitelor, al neînțelegerii și lipsei de preocupare a celor din jur, auzim de multe ori cuvântul „mai bine nu m-aș fi născut” ca o tendință suicidală, în multe cazuri cei mai slabi ajungând și la aceasta.
O altă suferință a vieții de familie, în special la oraș, este creșterea animalelor de casă, animalul fiind îngrijit, spălat, sărutat, culcat, dându-i-se într-un cuvânt, atenția cuvenită unui om. În multe rânduri, în diminețile în care merg spre biserică, întâlnesc persoane care își plimbă câinele, dar care nu ar merge la biserică și nu ar face nimic pentru aproapele.

 

2.2. PRESIUNILE ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ȘI NON-GUVERNAMENTALE ASUPRA FAMILIEI TRADIȚIONALE

 

Am asistat neputincioși la saltul organizațiilor homosexuale asupra instituției familiei prin organele statului și prin propaganda mass-media, la încercarea, atât în România, cât și în Occident, de a reeduca ființa umană prin programe educaționale care încearcă să-i desprindă pe copii de părinți, inoculându-le ateismul și relativismul moral. La distrugerea ființei umane ca atare, prin manipulare genetică și experiențe pe copii nou-născuti și, în sfarșit, la încercarea de a legaliza și legitima desfrâul, sub formele lor cele mai tulburătoare, incestul și pedofilia.
Ținta ultimă, însă, a tuturor acestor încercări, o reprezintă copiii și sufletul lor inocent, iar dacă cei mici au fost dintotdeauna simbolul curățeniei, pentru că dacă „nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împarăția cerurilor” (Matei, 18,3), știut fiind faptul că aceasta este generația de mâine.
Valul de pornografie care ne inundă viaţa, de peste tot, urmăreşte tocmai distrugerea oricărei urme de inocenţă din sufletului omului şi obişnuirea lui cu desfrâul.
O altă trăsătură importantă a acestui fenomen este reprezentată de caracterul sistematic al inoculării desfrâului: sistemul de învăţământ a devenit principalul mijloc prin care o nouă viziune asupra omului şi a relaţiilor interumane este impusă. Trebuie spus următorul lucru: cursurile de educaţie sexuală, atât de comune în Occident şi tot mai mult şi în ţara noastră după 1989, reprezintă cea mai amplă încercare de distrugere a moravurilor şi concepţiilor tradiţionale asupra erosului şi sexualităţii şi înlocuirea lor cu o viziune în care aberaţiile sexuale precum masturbarea, homosexualitatea, pedofilia, sunt descrise ca manifestări normale ale sexualităţii umane.
Recent, în Marea Britanie, orele de educaţie sexuală au devenit obligatorii, părinţii nemaiavând libertatea de a-şi retrage copiii de la astfel de cursuri, în ciuda faptului că, potrivit statisticilor, 79% dintre britanici sunt împotriva cursurilor de educaţie sexuală şi nu şi-ar lăsa copiii să le frecventeze.
În zilele noastre, acest atac sistematic la fundamentele moralei tradiţionale se realizează prin organismele internaţionale. Situaţia este rezumată grăitor de un document eliberat în vara anului 2009, chiar de UNESCO. Documentul are o intenţie programatică, după cum el însuşi o declară, urmărind modificarea comportamentului, întrucât „majoritatea activităţilor din curriculum sunt concepute pentru a schimba comportamentele astfel încât acestea vor fi în concordanţă cu mesajul” . Iar mesajul transmis nu este altul decât inocularea unei viziuni hedoniste asupra lumii, în care copiii, de la cea mai fragedă vârstă, vor fi obişnuiţi să considere cele mai aberante acte sexuale – precum masturbarea şi homosexualitatea – ca fiind ceva normal, totul în spiritul toleranţei şi non-discriminării – valori afirmate în repetate rânduri în cadrul documentului.
Însă faptul că programul de educaţie sexuală se structurează pe întreg parcursul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până la 18 ani, şi chiar dincolo de acest prag de vârstă, îi conferă documentului o amploare neobişnuită, dar şi o unitate de viziune şi scop. Programul de educaţie sexuală se aplică progresiv de la Nivelul I de vârstă (5 – 8 ani), trecând prin Nivelul II (9 – 12) şi Nivelul III (12-15), pentru a ajunge la Nivelul IV (15 – 18 ani).

 

2.3. EDUCAȚIA SEXUALĂ ȘI HOMOSEXUALITATEA

 

Astfel, în documentul International Guidelines on sexuality education: An evidence informed approach to effective sex, relationship and HIV/STI education, realizat de UNESCO, găsim conceptul de relație în care copii de la vârsta de la 5 la 8 ani vor învăța ce este familia și că există mai multe tipuri de familii, printre care și cele homosexuale, pentru a le fi predate conceptele de toleranţă, acceptare și respect (pag. 32 a documentului). Copiii de la vârsta de 9 la 12 ani vor învăța despre relele pe care le aduc cu sine „prejudecățile, stigmatizarea și intoleranța” (idem) față de cei considerați a fi diferiți, indiferent de starea sănătății, culoare, origine și orientare sexuală (idem). Pentru a se ajunge apoi ca la nivelurile de vârsta III și IV  (12-15 si 15 – 18) copiii să învețe despre consecințele, pedepsele stigmatizării și discriminării, inclusiv auto–stigmatizării, dar și să lupte împotriva prejudecaților și intoleranței.
Ceea ce înseamnă că acești copii vor fi educați de mici în mod progresiv în spiritul toleranței și al acceptării homosexualitătii ca o orientare sexuală „normală” alături de cea normală cu adevărat, pentru a ajunge apoi, în adolescență, agenți ai răspândirii propagandei homosexuale, dar și ai luptei împotriva discriminării.
Mai mult decât atât, deși nu o afirmă explicit, expresia de auto-stigmatizare se referă la posibilitatea ca acest copil sa își dea seama că ar putea fi la rândul lui homosexual, prin procesul a ceea ce propaganda homosexualității numește „ieșire la iveală”, o sintagmă înșelătoare prin care se sugerează că oamenii pot fi homosexuali fără să își dea seama.
În cazul acesta, copilul nu ar trebui să simtă rușine sau să creadă că se petrece ceva anormal cu el, ci să accepte ceea ce de fapt un alt mod, și poate că cel mai tulburător, de a perverti copiii, învățandu-i că ceea ce constituie o aberație sexuală e ceva normal.
De altfel, în același context, documentul afirmă că, așa cum nu pot alege să fie bărbați sau femei, orientarea sexuală a oamenilor e predeterminată și de aceea „atât bărbații, cât și femeile pot să ofere plăcere sexuală cu un partener de același sex” (pag. 46). Mai mult decât atât, copiilor de primul nivel de vârstă, 5-8 ani, li se va spune că „toți oamenii, indiferent de starea socială, religie, origine, rasă sau statut sexual pot să crească un copil (pag. 50), ceea ce înseamnă că în viziunea elitelor naționale ale omului nu numai că așa-zisele „familii” de homosexuali au dreptul să înfieze copii, dar și că aceasta este un lucru normal. Li se insinuează copiilor astfel că nu ar fi nicio problemă dacă ar fi înfiați de un cuplu de homosexuali.

 

2.4. DREPTURILE COPIILOR ÎMPOTRIVA DREPTURILOR PĂRINȚILOR

 

Argumentul drepturilor copilului este folosit tocmai acolo unde principiile programelor de educație sexuală intră în conflict cu valorile susținute de părinți, în sensul șubrezirii autorității pe care aceștia o au asupra copiilor.
Documentul mai sus-menționat recunoaște părinților autoritatea, dar sugerează șubrezirea autorității acestora fie prin atragerea și integrarea lor în sistemele de educații sexuale, unde documentul ia în discuție instituirea unor cursuri adiacente în acest scop, fie acolo unde împotrivirea e prea mare, uzând de drepturile și dorințele copiilor care „cer și simt nevoia” cursurilor de educație sexuală. Astfel, documentul ONU afirmă că vine în întâmpinarea acestor dorințe ale copiilor, dându-se drept apărătorul drepturilor lor acolo unde părinții și valorile tradiționale îi împiedică să-și satisfacă dorința de educație sexuală.
Iar între un conflict între drepturile copiilor și drepturile părinților, Convenția Europeană a Drepturilor Omului afirmă că primele pot avea preeminentă, iar statul poate interveni pentru a-i lipsi pe părinți de copii.
De altfel, documentul UNESCO face câțiva pași importanți spre transformarea educației sexuale într-un drept al copilului, în virtutea drepturilor pe care copiii și tinerii le au la „viață, sănătate, educație și non-discriminare”, ceea ce presupune asigurarea educației sexuale corecte din punct de vedere științific, obiective și eliberate de prejudecăți și de discriminare în școala primară și secundară.
Deși violența și erotismul se răspândesv astăzi ca ciuma printre tineri, grație mass-media, Bisericii i se refuză tot mai explicit dreptul de a cultiva prin orele de religie din școală, în sufletul copiilor, blândețea și dragostea jertfelnică, propovăduite doar prin creștinism.
Pentru omul lipsit de credință, dar cât de cât moral, o asemenea perspectivă e destul de deprimantă dacă va conștientiza cu adevărat dimensiunile răului. Într-o înțelegere creștină însă, lucrurile nu trebuie sa ne surprindă. Instituționalizarea păcatului nu este decât urmarea firească a lepădării treptate de credința în Hristos.
Occidentul secularizat, și în albia lui se rostogolește parcă întreaga lume, a demarat de câteva sute de ani acest proces care a ajuns astăzi la maturitate. El nu mai are de mult soluții pentru că se rotește neputincios în cercul vicios al unei lumi lipsite de prezența vie a lui Dumnezeu, prin energiile sale necreate. E o lume care s-a ateizat din cauza unei atrofii duhovnicești, produsă de creștinismul occidental secularizat.
Mai mult decât niciodată, războiul tacit are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc, credința în Dumnezeu rămânând singura noastră scăpare. Multă bucurie avem noi, cei care înțelegem acest lucru, căci harul lui Dumnezeu este lucrător în lume, rămânând întotdeauna în sufletele oamenilor cu inimile si mințile deschise către El.

 

3.1. INFLUENȚA TELEVIZORULUI, REVISTELOR ȘI ÎN GENERAL A MASS–MEDIA ÎN VIAȚA FAMILIEI  TRADIȚIONALE

 

Televizorul și calculatorul, mai ales în epoca noastră, din lucruri utile, au devenit în mare parte nocive și extrem de subversive. Atât copiii, cât și tinerii, chiar și oameni mai în vârstă, folosesc în mod abuziv televizorul și calculatorul, lucru care îi izolează șî îi desocializează, îi rup de părinți, de frați și chiar de Biserică.
Mai mult decât atât, îi introduc într-un univers virtual, îi obisnuiesc să fie lipsiți de inițiativă și doresc să primească totul de-a gata, printr-un singur click. Ba încă pe internet au apărut platforme virtuale de comunicare gen Messenger, Skype etc., unde îți poți face un cont pe nume fals, lucru care te depersonalizează.
În paralel cu descoperirea anumitor site-uri, jocuri violente, chat-uri, emisiuni și povestiri care încarcă pe tineri cu porniri, tentații și ispite spre păcat. Se poate afirma chiar că moartea sufletească poate veni cu ușurință prin intermediul internetului și al televizorului.
La televizor, emisiunile de divertisment promovează prostia, lenea, incultura, violența în care sunt expuse cu lux de amănunt de către așa-zisele „vedete” tot felul de întâmplări. Emisiuni de genul Big brother, Noră pentru mamă, Fata lui Tata etc.,  promovează prin actorii care joacă roluri aparent reale, situații similare vieții. Mai nou, toate melodiile sună și sunt la fel, iar cântărețele sunt pe jumătate dezbrăcate.
În privința desenelor animate, părinții trebuie să supravegheze atent conținutul programelor așa zis „copilărești”, deoarece unele sunt cu adevărat pline de violență, hidoase, nocive, cu accente magice.
O altă componentă a privitului la televizor este sănătatea ochiului. Sunt multe studii de specialitate care arată prezența cataractei și a glaucomului începând să se manifeste de la 40 de ani, lucru foarte îngrijorător.
Apropo de ziare, mai nou, ți se dau gratuit, asemeni internetului tip wireless. Se găsesc în toate mijloacele de transport, în gări, în stații de autobuz, iar în ele sunt numai știri despre crime, tâlhării, femei goale, idoli pop-rock, pagina de sport, horoscop și toate acestea, bineînțeles, gratis, deoarece se merge pe ideea că nu cetățeanul citește ziarul, ci ziarul îl citește pe cetățean. Ele aruncă o sămânță în mintea ta, și anume sămânța neîncrederii.
Un alt aspect observat ar fi că ecranele televizoarelor au devenit atât de mari și atât de ieftine încât toată lumea visează sa aibă acasă un sistem hi-tech sau home cinema. Pe cablu sunt aproximativ 300 de canale și, deși sunt atât de multe, toate vorbesc același lucru, sunt în același duh antihristic.
Mai nou, în peisajul media, a apărut ecranul cu leduri, stradal, în care se dau fel de fel de reclame printre care cele la prezervative, geluri intime pentru femei, tampoane etc. Ecranele stradale sunt puse în intersecții unde privirile tuturor sunt ațintite.

 

CONCLUZII

 

Odată cu degradarea vieții de familie a fost afectată direct credința oamenilor, a celor care alcătuiesc trupul lui Hristos, Biserica. Crestinismul nu este o teorie sau o instituiție, ci un mod de viață, adevarata viață, viața virtuoasă. Astfel încât, deteriorând și globalizând felul de a fi al creștinilor, aceștia rămân creștini doar cu numele. Din păcate, nu s-a înțeles la timp acest lucru. Familia fără o viată creștină nu va mai putea supraviețui în contextul societății mediatice, iar Bisericii, fără o familie puternic ancorată în valorile unei vieți autentice ortodoxe, îi va fi limitată tot mai mult misiunea ei.
Creștinismul este singura credință a cărei valoare centrală este dragostea, și aceasta dusă până la jertfă, potrivit dragostei și jertfei pe care Mântuitorul a făcut-o pentru a mântui lumea. Doar dragostea jertfelnică este esența vieții de familie, fiind doctoria cea mai bună pentru sufletul omului.
Așa cum sufletul este mai de preț decât trupul, măsurile sufletești trebuie să primeze în fața oricăror măsuri sociale, politice sau economice. Aici se află soluția ieșirii din criza imensă prin care trece societatea noastră contemporană, și anume împăcarea fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu și rugăciunea curată a Bisericii.
Pentru aceasta, bunul Dumnezeu a lăsat, prin Sfintele Taine, și mai cu precădere prin Spovedanie, mijloacele de a anihila tot răul, iar lucrarea demonică în lume să devină inutilă.
Odată cu integrarea în UE ni s-au impus prin așa-zise negocieri și angajamente  pe care ni le-am luat, fel de fel de măsuri anticreștine și anti-naționale pe alocuri. De aceea cred personal că ar trebui sa privim mai ales spre Israel, care este membru observator al Consiliului Europei, unde nu poate fi văzut niciun afiș cu conotație erotică, nu poți găsi nicio revista sau ziar cu conținut pornografic. Partidul religioșilor și întreaga cultura rabinică care stă la temelia statului modern israelitean militează prin toate mijloacele pentru ținerea departe de televizor, internet sau alte  mijloace care ar putea sa le spurce sufletul și să le afecteze mintea generațiilor tinere. Casătoria este considerată sfânta și sprijinită prin lege mai mult decât oriunde altundeva în lume; religioșii care au copii mulți, în jur de 10-12, chiar și 16 copii, se pot întreține numai cu alocațiile primite de la stat pentru creșterea copiilor. Despre stabilimente ale prostituției nici nu poate fi vorba. Manifestările homosexuale sunt interzise. De altfel, aceștia au fost amenințați anul trecut ca vor fi omorâți cu pietre dacă vor îndrăzni să organizeze vreun marș la Ierusalim.
După cum se poate vedea, cel puțin în aceasta privință, evreii au înțeles foarte bine lecția primită în trecut. Atunci, pentru că au desfrânat cu femeile și au adoptat zei păgâni, au fost alungați din pamânturile lor sau au fost luați în robie.
De ce nu suntem și noi „Noul Israel”, să fugim de desfrânare, păzindu-ne credința și curăția sufletească? Oare ați auzit pre vreun oficial european sau american să afirme că evreii contemporani sunt intoleranți, fundamentaliști și antidemocratici pentru că interzic orice manifestare pornografică sau pentru că religioșii dau direcția morală a statului?
Nu cunosc personal, și am studiat acest lucru, de vreo sancțiune economică care le-ar fi fost dată pentru că nu permit manifestările homosexuale pe teritoriul lor.

Leave a Reply