7 decembrie 2009
Tema: „Sfântul Maslu – Taina iertării și a vindecării”
Autor: Preot Ștefan Toma, Spitalul Clinic Colentina „Dr. Gheorghe Lupu” din Bucureşti
Sfântul Maslu – Taina iertării și a vindecării
Una din cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este boala. De multe ori, deprimările sau boala nu pot fi învinse cu mijloace omeneşti, ci cu ajutorul pe care îl primeşti de la Dumnezeu, cum ne-a arătat Mântuitorul Hristos, Care vindeca boala şi neputinţa din popor. Taina Sfântului Maslu îşi are originea, prin Apostoli, de la Hristos însuşi. După cum ne spune Pr. Prof Dumitru Popescu în lucrarea ,,Omul fără rădăcini”, în Taina Sfântului Maslu se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul tămăduirii şi al întăririi sufleteşti şi uşurarea durerii trupeşti.
Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult sau mai puţin direct asupra trupului, pentru vindecarea lui, deşi chiar şi în acest caz se produce întărirea sufletească şi iertarea păcatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea puterilor sufleteşti, dar prin harul acestei Taine se are în vedere, în mod principal, vindecarea trupului, după cum ne se spune marele teolog Nichifor Crainic în cursul său de teologie mistică ,,Sfinţenia – împlinirea umanului”.
Existenţa omului este nespus de complexă şi este cu neputinţă ca trupul să fie separat de suflet. Cu toate că Taina Sfântului Maslu are în vedere trupul, în primul rând, harul lucrează şi asupra sufletului, fiindcă lucrarea harului aupra sufletului se extinde şi asupra trupului. În rugăciunile Sfântului Maslu preotul cere de la Hristos tămăduirea de patimi, eliberarea simţurilor de înrâuririle rele şi alungarea vrăjmaşului, pentru ca bolnavul devenit sănătos trupeşte şi sufleteşte să poată trăi o viaţă curată şi închinată slujirii lui Dumnezeu. Insistenţa cu care se cere, mai mult decât în Taina Pocăinţei, tămăduirea bolnavului de patimile sufleteşti odată cu tămăduirea trupului arată că patimile sunt rădăcinile păcatelor la care se referă Taina Sfântului Maslu. Părintele Dumitru Stăniloaie ne spune în „Dogmatica” sa: ,,Pe cât de imposibil este să se separe trupul de suflet, tot atât de greu este să se separe omul de influenţa forţelor rele nevăzute”.
Prin ungerea sensibilă cu untdelemn, prin care lucrează puterea nevăzută a Sfântului Duh, Taina Sfântului Maslu arată, în al doilea rând, că vindecarea se acordă omului întreg, suflet şi trup, ca să trăiască în sănătate şi curăţie.
Taina Sfântului Maslu caută să vindece pe cel bolnav prin restaurarea comuniunii lui cu Dumnezeu şi cu semenii, prin preoţi. De aceea, în Taina Sfântului Maslu este importantă credinţa bolnavului, care se căieşte şi cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lui, după cum este importantă prezenţa la această slujbă a credincioşilor, care se roagă împreună cu preoţii, şi tot atât de important este faptul că la săvârşirea Sfântului Maslu iau parte mai mulţi preoţi.
Prin aceasta se arată voinţa Bisericii de a-şi pune în mişcare forţele, prin comuniunea în rugăciune ca să tămăduiască pe unul dintre mădularele ei de suferinţa în care se află. Această comuniune îi dă omului putere nu numai prin ce are Biserica omenesc, ci prin faptul că toţi cei ce vin şi intră în comuniune cu semenul lor bolnav vin în comuniune cu Hristos, Care a vindecat oameni pentru propria lor credinţă sau pentru credinţa altora şi a spus că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, prin credinţă şi dragoste reciprocă, este şi El în mijlocul lor. (,,Dogmatica” părintelui Dumitru Staniloaie) Taina Sfântului Maslu vindecă suferinţa celor bolnavi prin adâncimea comuniunii lor cu Hristos şi cu Biserica.
Taina Sfântului Maslu ocupă un loc deosebit în rândul slujbelor ortodoxe. Este, poate, cea mai „smerită” taină, beneficiind de foarte puţine studii şi analize până acum. Taina Sfântului Maslu aduce cu sine un caracter profund eshatologic, amintind de împărăţia cerurilor, unde nu mai există boli şi suferinţe. Bolnavul trebuie să înţeleagă clar faptul că boala sa nu este un chin inutil, ci o poartă spre desăvârşire. Participarea la această slujbă este oricând benefică şi constituie din anumite puncte de vedere o necesitate intrinsecă a vieţii creştinilor. Denumirea de „Taină a trupului” i-a fost dată de părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai profunzi tâlcuitori pe care îi putem lectura.
Cu privire la Taina Sfântului Maslu, există două cuvinte cheie în Noul Testament, ce vorbesc clar despre formele primare în care se săvârşea Sfântul Maslu. Primul dintre ele se află în Evanghelia după Marcu, la capitolul 6, versetul 13: „Și scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. Aici este vorba despre trimiterea apostolilor de către Mântuitorul la propovăduire şi despre vindecările făcute de aceştia.
Această Taină Sfinţii Apostoli o săvârşesc după Învierea Domnului, îndată după Cincizecime, ca Taină a Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „…în numele Meu veţi scoate demonii… pe bolnavi mâinile veţi pune şi se vor însănătoşi…” (Marcu, 16, 17-18).
Întrebat despre procesul îmbolnăvirii şi al însănătoşirii unora dintre cei veniţi la El să-i vindece, Iisus răspunde că boala se datoreşte fie păcatelor proprii, fie celor ale părinţilor. Iar El – Cel venit să vindece omenirea de păcat – este singurul capabil să dea vindecarea și iertarea păcatelor. Episodul slăbănogului din Capernaum este o ilustrare a rolului misiunii, pe care Iisus îl proclamă în faţa cărturarilor: „Să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”; după care, ca o consecinţă a faptului că i-a iertat păcatele, se adresează slăbănogului spunându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”, ceea ce ne arată Evanghelia că se petrece ( 9, 2-6, Marcu 2, 3-12).
Această activitate vindecătoare, extrem de frecvent petrecută în rândurile mulţimilor care însoţeau pe Iisus, este prezentată în Evanghelie ca făcând parte din opera mesianică a lui Hristos. Chiar de la începutul activităţii Sale, ne arată Sfântul Evanghelist Marcu că Mântuitorul „Şi-a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii (cap. 3, 14-15).
Evangheliile notează această practică, fără insistenţă, ca pe un fapt curent, ca pe o consecinţă firească a „trimiterii” apostolilor. Rezultă, din respectivele versete evanghelice, că Iisus le-a dat putere chiar înainte de a-i fi pregătit pe deplin pentru înfruntarea lumii spre care plecau: „Şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor” (Marcu 6,7). Iar ei „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). În darul acordat apostolilor, de a vindeca bolnavi şi a alina suferinţele, „trebuie să vedem instituirea Tainei înseşi de către Hristos”.
Ungerea cu untdelemn a bolnavilor este dezvoltată esenţial în celălalt pasaj cheie, aflat în Epistola Sfântului Iacov, capitolul 5, versetele 14-15: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Aici se găsesc menţionate pe scurt elementele constitutive şi scopurile tainei. Astfel, trebuie chemaţi preoţii Bisericii, de unde provine practica conform căreia Taina nu poate fi înfăptuită de un singur preot decât în cazuri cu totul excepţionale. Rugăciunea şi ungerea cu untdelemn sunt şi ele atestate clar. Totodată, scopul tainei conţine o bipolaritate: vindecarea omului ca întreg, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
Chiar dacă nu este enunţat ca o definiţie, Maslul are în versetele epistolei Sfântului Apostol Iacov toate elementele constitutive ale Tainei: apelarea la preoţi, care să se roage pentru bolnavi, ungerea cu untdelemn sfinţit în „numele Domnului”, iertarea păcatelor celui bolnav, iar versetul 16, următor, adaugă elementul mărturisirii, ca un act adiacent în vederea „curăţirii”, şi pune accentul pe rugăciunea stăruitoare a celor prezenţi – „a dreptului” – pe lângă cea a preoţilor.
Versetele 14-16 din epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov reprezintă pentru noi confirmarea categorică a practicării Maslului în primele societăţi creştine, aşa cum o vedem notată fugitiv şi în Evanghelii. Ulterior, frecvenţa acestei practici tămăduitoare, cu caracter de Taină, este atestată de un număr impresionant de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, din primele trei-patru secole creştine. O confirmare a vechimii Maslului şi a prezenţei lui între Tainele sfinţitoare ale creştinilor este şi faptul că Bisericile nestoriene şi monofizite, care s-au despărţit încă din secolul V de Biserica Ortodoxă, păstrează până în prezent şi Sfântul Maslu în rânduiala celorlalte Taine.
Taina Sfântului Maslu este numită de părintele Dumitru Stăniloae „Taina trupului” pentru că scopul ei conţine o extraordinară centralitate a trupului uman. Vindecarea celui bolnav şi ridicarea din patul durerii pare a avea o preeminenţă asupra vindecării sale sufleteşti. Aceasta nu este, însă, neglijată. Bolnavului care beneficiază de această Sfântă Taină i se recomandă întotdeauna să se spovedească şi să se împărtăşească, pentru că taina nu acţionează într-un mod magic. Nu este suficient să participi la Taina Sfântului Maslu pentru a te vindeca, trebuie ca această vindecare trupească să coincidă cu apropierea mai strânsă de Biserică şi de celelalte Sfinte Taine. Vindecarea trupească nu este garantată. În dese rânduri, bolnavul capătă mai mult o pace sufletească şi o dorinţă mai mare de a-şi duce propria cruce.
Ceea ce este frapant legat de vindecarea sufletească este faptul că Taina Sfântului Maslu şterge păcatele pe care nu le-am mărturisit. Însă nu cele pe care nu le-am mărturisit pentru că nu am vrut, ci acelea de care am uitat definitiv. Păcatele mărunte, cotidiene, nu pot fi reţinute toate şi mărturisite. Sfântul Maslu şterge acele pete mici, aparent insignifiante, pe care noi, din neştiinţă sau uitare, nu le-am observat. Acest lucru este întărit de părintele Dumitru Stăniloae: „Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului. Sau, poate, bolnavul nu a putut descrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori în ceaţa indefinitului („Teologia Dogmatică Ortodoxă”, volumul III, p. 174). De asemenea, Taina oferă o putere sporită împotriva patimilor care au pus stăpânire asupra sufletului celui bolnav. Boala fizică este, în dese rânduri, doar o consecinţă a patimilor sufleteşti.
Ca şi în multe cazuri, pogorământul Bisericii operează şi aici, acordându-se iubirii prietenilor sau a familiei harul sfinţitor al tămăduirii celui iubit, al lor, „căci mult poate rugăciunea stăruitoare a celor iubitori. Caracterul ecleziologic al acestei Taine se vădeşte încă mai mult în această practică. Participarea comunitară la rugăciunea pentru vindecare apare mai pregnant, ceea ce o deosebeşte de Taina spovedaniei, cu care este adesea socotită complementară”. În Taina Spovedaniei este evident caracterul individual al relaţiei preot-penitent, atât de necesar în buna desfăşurare a mărturisirii. Mărturisirea este implicată în Taina Maslului, atunci când acest lucru este posibil, de aceea se poate spune că Maslul are şi un caracter penitenţial. Dar în Maslu prevalează aportul comunitar în rugăciunea cu cel neputincios, care este ajutat să scape de povara bolii care-L apasă. Căci nimeni nu se duce să solicite slujirea bolnavului decât atunci când boala se dovedeşte insistentă şi celelalte încercări de vindecare nu au dat rezultate.
Bolile nu ne sunt date ca pedepse trupeşti aspre pentru păcatele noastre. Uneori, ele reprezintă singurele căi prin care Dumnezeu poate vorbi celui bolnav. Cu toate că boala survine fără vreun motiv fizic sau afectiv clar, ea are întotdeauna un sens. Iar sensul ei cel mai acut este acela de a trezi conştiinţa persoanei afectate. Aşa cum afirmă teologul francez R. Béraudy, Taina Sfântului Maslu aduce cu sine un caracter profund eshatologic, amintind de împărăţia cerurilor, unde nu mai există boli şi suferinţe. Bolnavul trebuie să înţeleagă clar faptul că boala sa nu este un chin inutil, ci o poartă spre desăvârşire. Uneori este greu să îi faci pe oameni să înţeleagă acest lucru. Ceea ce aduce Taina Sfântului Maslu este un sens, o direcţie călăuzitoare pentru cel aflat în suferinţă. Durerile inutile de mai înainte sunt convertite: bolnavul suferă pentru propria desăvârşire, ignorată poate anterior. Totodată, atunci când Taina Sfântului Maslu nu are un caracter particular, ci se constituie în aşa-numitul „Maslu de obşte”, bolnavii au ocazia să fie redaţi comunităţii Bisericii. Comunitatea are şi ea ocazia să se roage pentru mădularul bolnav şi să sufere împreună cu el.
Taina Sfântului Maslu este lucrarea sfântă săvârşită în numele Sfintei Treimi, de către preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii sau uşurării suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească, iertarea păcatelor. Partea văzută constă din ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav.
Taina Sfântului Maslu este un test al iubirii şi regăsirii. Bolnavul era pierdut şi a înviat, mort şi s-a aflat, aşa cum se spune despre fiul risipitor. De aceea, Maslul arată Biserica drept Trup al lui Hristos, într-o manifestare practică, clară. Bolnavul este readus în mijlocul celor de care patimile l-au despărţit. Patimile separă, dar boala uneşte. Boala se face purtătoare a unui sens extraordinar, vindecând omul de povara egoismului şi a singurătăţii. Bineînţeles, trebuie să conştientizăm că Taina Sfântului Maslu nu este o practică magică. Vindecarea omului, fie trupească sau sufletească, depinde esenţial de două lucruri: voia lui Dumnezeu şi voia celui bolnav. Dacă Dumnezeu vrea să îl vindece, lucrul acesta se va întâmpla, dar nu se va petrece niciodată fără credinţa puternică a bolnavului şi dorinţa de a-l sluji ca un creştin adevărat pe Dumnezeu.
Trebuie să participăm la Taina Sfântului Maslu chiar dacă suntem sănătoşi?
La această întrebare există un singur răspuns: da. Indiferent cât de sănătoşi ne credem sau suntem, trebuie să ne amintim de răspunsul dat de Mântuitorul fariseilor: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Cine se poate considera sănătos pe deplin şi nu are nevoie de Doctorul sufletelor şi al trupurilor poate să ignore pentru totdeauna această slujbă. Întrebarea este: cine se află într-o astfel de situaţie? Chiar dacă nu suntem bolnavi fizic, asta nu înseamnă că nu avem nevoie de vindecare sufletească. Oricum am încerca să punem problema, participarea la această slujbă este oricând benefică şi constituie din anumite puncte de vedere o necesitate a vieţii creştinilor.
Taina Sfântului Maslu nu se poate confunda cu Taina Mirungerii şi nici cu miruirea. Taina Mirungerii împărtăşeşte credinciosului harul pentru creşterea duhovnicească. Taina Sfântului Maslu se săvârșește la cererea bolnavului sau apropiaţilor săi – rude, prieteni – în vederea însănătoşirii sau în perspectivă eshatologică: iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului, sau pentru răspuns bun la dreapta judecată (judecata particulară şi apoi cea obştească).
Taina Sfântului Maslu este o taină repetabilă. Căsătoria, Hirotonia, Botezul, Mirungerea nu ne sunt accesibile decât fie o dată în viaţă (cu excepţia Căsătoriei, în unele cazuri!), fie deloc (cum Hirotonia spre exemplu este inaccesibilă femeilor). Maslul, Euharistia şi Spovedania sunt tainele accesibile în mod repetat, iar Taina Maslului ocupă locul cel mai smerit, fiind trecută cu vederea de unii credincioşi.
La „Maslul de obşte”, oamenii obişnuiesc să aducă de regulă trei elemente esenţiale: pâine, făină şi untdelemn. Materia centrală a tainei este, precum bine ştiţi, untdelemnul, numit în cadrul Tainei şi „untdelemn al înnoirii”.
Trebuie să amintim de ce se foloseşte untdelemnul, foarte pe scurt. În primul rând este un simbol al lucrării Duhului Sfânt, asemenea apei. O altă legătură există cu sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Aceste rugăciuni aproape coincid, cu excepţia unui singur lucru: a doua naştere. Taina Mirungerii este singura care asigură a doua naştere a omului. În rest, vindecarea trupească şi sufletească, prezentă în Taina Maslului, atinge celelalte scopuri ale Mirungerii: izgonirea demonilor, curăţirea păcatelor, întărire trupească şi sufletească. Un alt motiv pentru alegerea untdelemnului este menţionarea sa expresă de Sfânta Scriptură în cadrul tainei.
Făina şi untdelemnul sfinţite la Taina Maslului pot fi utilizate pentru a prepara turte pentru cel bolnav, lucru recomandat de majoritatea manualelor de practică liturgică. Nu doar materia fizică poate fi considerată aici, ci şi cuvintele tainei şi gesturile preoţilor. Astfel, în cadrul tainei apar 7 pericope din Apostol şi 7 din Evanghelie, fiecare amintind fie vindecări, fie îndemnuri la virtute, fie datoria de a păstra o comunitate atentă la nevoile aproapelui. La finalul tainei, de regulă, se pune Evanghelia pe capul bolnavului sau este atinsă de capul fiecărei persoane, dacă este Maslu de obşte. Acest gest, precum şi acela de a mirui după fiecare pericopă evanghelică rostită, constituie manifestarea concretă a lucrării harice.
Există şi 7 rugăciuni rostite după fiecare text din Sfânta Scriptură, în care sunt amintite efectele tainei şi modul în care Dumnezeu lucrează asupra celor aflaţi în suferinţă.
Numărul preoţilor slujitori este o mărturie a comuniunii întru Hristos, la săvârșirea Tainei Sfântului Maslu este nevoie de 7 preoți, iar în unele cazuri se acceptă și 5 sau 3, iar în cazuri excepționale poate fi săvârșit și de către doi preoți; Taina Sfântului Maslu nu poate fi săvârșită de către un singur preot deoarece este vorba de o tradiție transmisă încă de la textul scripturistic al Sfântului Apostol Iacov: „să cheme preoţii Bisericii” (5, 14).
Sfântul Simeon al Tesalonicului, tâlcuind acest pasaj, spune următoarele: „Unde sunt preoţi puţini cheamă numai trei, şi aceasta nu este afară din buna cuviinţă, căci mai întâi se înţelege puterea Treimii şi al doilea, chiar Ilie vrând să arate închipuirea Treimii, când a înviat pe fiul cel mort al celei din Sarepta, s-a rugat de trei ori, şi de trei ori a căzut peste dânsul. Alţii cheamă şi chiar mai mulţi de şapte, pentru a arăta mai multă credinţă şi osârdie. N-avem trebuinţă a cerceta mult asupra numărului, de vreme ce nu scrie numărul; dar cu toate că nu scrie, trebuie a păzi aşezământul cel dintâi, iar, de nevoie, mai puţini, adică trei, şi toate câte sunt rânduite a se zice să le zică, căci toate cele de la Părinţi sunt ale Duhului. Numai un preot însă să nu facă Maslu, căci precum pentru arhierei scrie să nu se hirotonească de către unul, asemenea şi pentru Maslu, să nu se facă de un preot, căci zice: „să se cheme preoţii Bisericii – iar nu un preot – şi să roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn” („Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre”, volumul II, pp. 31-32).
Cu toate acestea, Sfântul Maslu poate fi săvârşit, în prezent, şi de doi preoţi şi, în situaţii cu totul excepţionale, şi un singur preot poate îndeplini rânduiala slujbei. Astfel, părintele Ene Branişte spune: „Această practică este admisibilă numai în cazuri de mare nevoie (lipsă de preoţi), cum ar fi, de ex., pe câmpul de război ori în satele răzleţe, de munte, în pustie şi în locuri îndepărtate etc.; de altfel, în mod practic e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru un singur preot, să facă singur toată slujba, care e foarte lungă” („Liturgica specială”, p. 348).
Deci, săvârşitor în Taina Maslului este soborul (de cel puţin doi preoţi). în Biserica Romano-Catolică, ritualul ungerii este efectuat de preot, dar sfinţirea untdelemnului este rezervată doar treptei ierarhice superioare. Maslul este numit de apuseni ”extrema unctio”, întrucât ei nu-l aplică decât muribunzilor, sărăcind această Taină de efectele ei vindecătoare, care sunt primul ei scop. În urma Conciliului II Vatican se recunoaşte necesitatea aplicării acestei Taine chiar înainte de ameninţarea morţii. Să amintim că lumea protestantă nu recunoaşte acestei ungeri caracterul de Taină.
În ceea ce priveşte locul şi timpul când se săvârşeşte Taina, trebuie spus că în practică ea are loc de preferinţă în Biserică şi, dacă este posibil, în prezenţa bolnavului, ca ungerea să aibă loc nemijlocit. Se poate efectua Maslul şi la patul bolnavului, când acesta este intransportabil, după cum este permis să se facă Maslul în Biserică în absenţa bolnavului, dar ducându-se elemente vestimentare din care se vor unge cu făină şi untdelemn, din care se va prepara ceva ce va gusta cel bolnav. În toate aceste situaţii, rolul comunităţii este major, fiind vorba de familie, sau prieteni care, împreună, se vor ruga pentru cel în suferinţă şi-i vor duce obiectele şi alimentele sfinţite.
Se cere, pe lângă ajutorul Mântuitorului şi cel al Maicii Domnului, şi al celor dintre sfinţi care sunt cunoscuţi pentru generozitatea şi deosebitele vindecări ca Sfinţii: Nicolae, Dimitrie, Pantelimon, Cosma şi Damian etc. În rugăciunea a doua, cum şi în cântările care însoţesc ungerea cu untdelemnul sfinţit, Biserica a adăugat şi cereri de înlăturare a puterilor răului, care, dacă nu sunt cauza bolii respective, se folosesc oricum de starea de slăbiciune a omului în acea situaţie, pentru a-i spori suferinţa. Aşa, de pildă, în cântarea a patra se spune: „Însemnând acum pe robii Tăi, cu bucuria peceţii Tale, fă, Stăpâne, şi simţurile lor intrare de netrecut şi de necuprins pentru toate puterile cele potrivnice”, iar cântarea a şasea continuă: „Demonii cei cumpliţi să nu se atingă de acesta ce-şi însemnează simţurile cu ungere dumnezeiască, Mântuitorule…”. Cântarea a opta aminteşte celor de faţă: „Sabie împotriva diavolilor este pecetea Ta, Mântuitorule”… încheindu-se cu cererea adresată în cântarea a noua către Mântuitorul: „Şi izbăveşte de chinuri şi de dureri şi apără de săgeţile celui viclean pe robii Tăi”.
Toată gama de solicitări este prezentată în această lungă slujbă, rânduită de Biserică lui Hristos pentru însănătoşirea credincioşilor, cu sau fără manifestata dorinţă a celui bolnav. Uneori chiar faptul că un bolnav nu poate cere direct să i se facă Maslul indică pentru cei din jur că acesta este bolnav sufleteşte în aşa măsură încât nu-şi dă seama, fie puterile răului îl împiedică să ceară săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. De aceea, prin mijlocirea credincioşilor prieteni sau rude, prin participarea şi a altora prezenţi în Biserică, ”din această largă comuniune şi semn al dragostei, pe care îl dau mai mulţi oameni… bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupească şi sufletească… Dar această comuniune îi dă puteri omului nu numai prin ceea ce are omeneşte în ea, ci în primul rând prin faptul că toţi cei ce vin într-o comuniune cu semenul lor bolnav vin cu credinţă în Hristos, care a vindecat toată boala şi neputinţa şi a biruit moartea…”. Iar promisiunea Lui, că de câte ori doi sau trei creştini se vor aduna şi se vor ruga Lui, El va fi prezent (Matei 18,20), ne încredinţează de eficacitatea Tainei asupra celor cărora ea se aplică.
În ceea ce priveşte Maslul, el are drept scop vindecarea persoanei în suferinţă. Dar creştinul nu poate ignora dubla manifestare a persoanei umane, în corp material şi în suflet imaterial. Nu poate suferi trupul fără participarea la suferinţă a sufletului care-l locuieşte, şi nici invers. Nu poate persista o boală sufletească într-un trup, fără să-i transmită acestuia o neputinţă fizică. Pentru acest complex psiho-fizic sunt adunate în ritualul Tainei Maslului toate felurile de rugăciuni pe care le-au rostit sfinţii, înaintaşi nouă, spre remedierea stării de dezechilibru în care se poate găsi o fiinţă umană în multiplele situaţii ale existenţei ei.
În rugăciunea celui de-al doilea ,,Apostola” din rânduiala acestei Sfinte taine, se cere lui Hristos însănătoşirea bolnavului, pe temeiul întrupării Sale, ca să se pună în evidenţă voinţa Sa de a mântui şi trupul şi de a-l înălţa în Împărăţia lui Dumnezeu. În cuprinsul aceleiaşi rugăciuni, preotul se adresează Mântuitorului Hristos, zicând : ,,Caută dintru înălţimea Ta cea sfântă, mântuindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, cu darul Sfântului Duh, în ceasul acesta, şi-L sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)”.
Duhul Sfânt, de care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 6, 19;3, 16-17, este închipuit şi transmis de preoţi prin untdelemnul sfinţit, cu care se unge trupul celui bolnav.
Aşadar, efectul Maslului se produce netăgăduit, fie sub forma însănătoşirii fizice a subiectului Sfintei Taine, fie în mod nevăzut, asigurând „izbăvirea de rele a celor ce aşteaptă de la Tine mântuirea” (rugăciunea a 4-a) sau, cum spune Sergiu Bulgakov: „Ungerea poate să săvârşească sau întoarcerea la sănătate sau creşterea puterii necesare unei morţi creştine”.
La finalul Tainei Sfântului Maslu preotul ia Sfânta Evanghelie şi o dă bolnavului să o sărute. După aceasta, împreună cu ceilalţi preoţi o ţine deschisă deasupra capului persoanei bolnave, rostind următoarea rugăciune: „Împărate Sfinte, Îndurate şi Multmilostive, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la tine cu pocăinţă şi cere de la tine prin noi iertare păcatelor, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare ce se află în această Sfântă Evanghelie, pe care slujitorii cei împreună cu mine o ţin deschisă pe capul robului Tău (N), şi mă rog împreună cu dânşii şi cer iubirea Ta de oameni cea milostivă şi care nu ţine minte răul. Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce prin proorocul Tău Natan ai dăruit iertare lui David care s-a pocăit de păcatele sale şi ai primit rugăciunea cea de pocăinţă a lui Manase, Însuţi şi pe robul Tău acesta (N), care se pocăieşte de greşelile sale, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu vederea toate greşelile lui. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care ai poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate, pentru că precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta, şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” (Molitfelnic, pp. 166-167).
Cele două exemple ale împăraţilor vechi-testamentari, David şi Manase, nu sunt întâmplătoare. Fiecare a dus o viaţă diferită. Sfântul Prooroc David a fost un om drept, dar a păcătuit ucigând şi săvârşind adulter. Manase a fost idolatru, dar s-a pocăit când a fost luat rob de babiloneni. Aceste două exemple arată că Dumnezeu primeşte pe oricine a greşit şi se pocăieşte de relele sale.
Mădularele trupului sunt unse de şapte ori în semnul Sfintei Cruci ca simbol al darurilor lui Dumnezeu şi al odihnei veşnice. Astfel, Taina Sfântului Maslu este prin excelență Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului.
Sfântul Maslu se face, de obicei, în zilele de post cu trei, cu cinci sau cu șapte preoti. Iar credincioșii bolnavi și rudele lor, care participă la această taină și doresc cu adevărat să-și ușureze suferința trupului și a sufletului, trebuie sp vinp la Sfântul Maslu cu mare credință în Dumnezeu, împăcați cu toți, spovediți, postiți și întăriți cu multe rugăciuni.
Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf. Apostol Iacov aminteşte două: vindecarea parţială sau integrală a suferinţelor trupeşti şi iertarea păcatelor.
Taina Sfântului Maslu este, dintre toate Sfintele Taine, cea în care Biserica este cel mai mult activă, angajată fiind în readucerea unuia din membrii ei de la neputinţă la starea de deplină capacitate în misiunea la care orice creştin este chemat. în Taina Sfântului Maslu, Biserica „face un efort maxim” să-l pregătească pentru situaţia de comuniune cu Hristos – dacă omul moare – sau să-l deschidă comuniunii cu semenii, aici, dacă supravieţuieşte. De aceea, s-a şi rânduit acest mare număr de slujitori şi mare număr de rugăciuni, cântări, invocări ale Persoanelor treimice, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor „doctori fără de arginţi”, împreună cu lecturile cele mai pline de îndurare, pentru că orice boală grea este un preludiu al morţii – imediate sau mai îndepărtate – al despărţirii sufletului de trup, moment în care omul se va găsi în cea mai inevitabilă cumpănă și grea luptă.
Fiind binecuvântat de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfinţit şi plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului. El are puterea de a sfinţi sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăţi întinăciunea păcatului şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, în lucrarea sa ,,Despre Sfântul Maslu”, ne îndrumă ca untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca şi făina binecuvântată atunci, să fie păstrate cu cinste în loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate şi evlavioase. Se obişnuieşte ca din făina şi untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtă din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părţi, din această făină se fac prescuri pentru Sfânta Liturghie.
Rugându-ne neîncetat pentru noi şi pentru semenii noştri aflaţi în suferință, cerem ajutorul Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să ne dăruiască pace, izbăvire de păcate și mântuire sufletelor noastre.
Amin!
7 decembrie 2009
Tema: „Sfântul Maslu – Taina iertării și a vindecării”
Autor: Preot Ștefan Emanuel Ciobotaru, Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti
Sfântul Maslu – Taina iertării și a vindecării
Cadru general
Mântuitorul Iisus Hristos, prin venirea Sa, a adus întregii lumi vindecarea. O vindecare care depăşeşte cadrul trupului, al materiei. O vindecare în primul rând a relaţiei dintre om şi Tatăl ceresc, apoi o vindecare din moarte adusă prin Jertfa pe Cruce şi Înviere, o vindecare a sufletului prin iertarea de păcate şi în cele din urmă o vindecare a trupului. Întrebat despre procesul îmbolnăvirii şi al însănătoşirii unora dintre cei veniţi la El să-i vindece, Iisus răspunde că boala se datoreşte fie păcatelor proprii, ale părinţilor, fie ca să se preaslăvească Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar El – Cel venit să vindece omenirea de păcat – este singurul capabil să dea şi vindecarea şi iertarea păcatelor. Episodul slăbănogului din Capernaum este o ilustrare elocventă a rolului şi misiunii Sale, pe care Iisus le proclamă în faţa cărturarilor: „Să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”; după care, ca o consecinţă a faptului că i-a iertat păcatele, se adresează slăbănogului spunându-i: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”, ceea ce ne arată Evanghelia că se şi petrece (Matei 9, 2-6, Marcu 2, 3-12).
Această activitate vindecătoare, extrem de frecvent petrecută în rândurile mulţimilor care însoţeau pe Iisus, este prezentată în Evanghelie ca făcând parte din opera mesianică a lui Hristos. Chiar de la începutul activităţii Sale, ne arată Sf. Evanghelist Marcu, Mântuitorul „Şi-a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii (cap. 3, 14-15).
Evangheliile notează această practică, fără insistenţă, ca pe un fapt curent, ca pe o consecinţă firească a „trimiterii” apostolilor. Rezultă, din respectivele versete evanghelice, că Iisus le-a dat putere chiar înainte de a-i fi pregătit pe deplin pentru înfruntarea lumii spre care plecau: „Şi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor” (Marcu 6,7). Iar ei „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). În darul acordat apostolilor, de a vindeca bolnavi şi a alina suferinţele, „trebuie să vedem instituirea Tainei însăşi de către Hristos”.
De aceea, versetele pe care Sf. Apostol Iacov le adaugă spre sfârşitul epistolei sale par o recapitulare a obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească „cele douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere”, cărora se adresează el şi, pe lângă sublinieri, reliefări şi concluzii, le dă diferite sfaturi practice. Acestea concretizează învăţăturile lăsate lor de apostolul plecat, pe care ei le cunoşteau, dar pentru care aveau încă nevoie să primească îndemn şi cuvânt de la unul ce fusese atât de apropiat Domnului – văr după trup – şi recunoscut ca primat între apostoli, la Sinodul din anul 50 în Ierusalim. Iată, de pildă, cum reia el cele spuse de Mântuitorul, aproape în aceeaşi înşiruire verbală: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată” (cap. 5, 12; cf. Matei 5, 37). După aceasta, imediat continuă: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (v. 13). „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-L cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se va ierta lui” (v. 14, 15).
Important pentru reconstituirea atmosferei este şi versetul următor: „mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, că să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (v. 16). În aceste versete Sf. Ap. Iacov enunţă practica Maslului, a ungerii spre vindecare cu acel undelemn de măsline care a fost sfinţit prin rugăciunea preoţilor şi a membrilor prezenţi ai comunităţii locale în care se află bolnavul. Ca Apostol, şi încă unul din cei apropiaţi ai Domnului, Sf. Iacov transmisese şi el predania către cei pe care îi păstorise şi sfinţise în Taina preoţiei, aşa cum el însuşi, între ceilalţi Apostoli, fusese trimis să „tămăduiască pe neputincioşi, să învie pe cei morţi, să curăţească pe cei leproşi, să scoată demonii” din cei cuprinşi de duhul răutăţii (cf. Matei 10, 8).
Chiar dacă nu este enunţat ca o definiţie, Maslul are în versetele epistolei lui Iacov toate elementele constitutive ale Tainei: apelarea la preoţi, care să se roage pentru bolnavi, ungerea cu untdelemn sfinţit în „numele Domnului”, iertarea păcatelor celui bolnav, iar versetul 16, următor, adaugă elementul mărturisirii, ca un act adiacent în vederea „curăţirii” şi pune accentul pe rugăciunea stăruitoare a celor prezenţi – „a dreptului” – pe lângă cea a preoţilor.
Versetele 14-16 din epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov reprezintă pentru noi confirmarea categorică a practicării Maslului în primele societăţi creştine, aşa cum o vedem notată fugitiv şi în Evanghelii. Ulterior, frecvenţa acestei practici tămăduitoare, cu caracter de Taină, este atestată de un număr impresionant de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, din primele trei-patru secole creştine. O confirmare a vechimii Maslului şi a prezenţei lui între Tainele sfinţitoare ale creştinilor este şi faptul că Bisericile nestoriene, şi monofizite, care s-au despărţit încă din secolul V de Biserica Ortodoxă, păstrează până în prezent şi Sfântul Maslu în rânduiala celorlalte Taine.
Ceea ce trebuie accentuat este că uneori Maslul săvârşeşte lucrarea Tainei Martusirii, şi anume când bolnavul este în incapacitate de a acţiona – de a voi sau de a vorbi – situaţia în care rugăciunile ce se citesc de preoţi îl dezleagă de păcatele nemărturisite. Astfel, Cel ce este „Doctorul sufletului şi al trupului”, cum se spune în rugăciunea a treia din această slujbă, este rugat să dezlege pe bolnav de toate cele ce pot întina sufletul şi trupul. În special rugăciunea a şasea, şi a şaptea, care se citesc la Maslu, cuprind dezlegările pe care preotul le citeşte şi la înmormântare, dovedind că invocările pe care comunitatea, alături de preoţi, le adresează lui Dumnezeu, vizează incapacitatea acelui membru al Bisericii de a mai acţiona de la sine. Iată câteva formulări din aceste rugăciuni: „Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru”… Cel ce porţi fără durere neputinţele noastre, cu a Cărui rană toţi ne-am vindecat; Păstorule cel bun, Care ai venit spre căutarea oii celei pierdute…; Care ai iertat datoria celor doi datornici…; ai dat iertare femeii păcătoase… (iertând) pe vameşul şi pe tâlharul pe cruce; Cel ce ai ridicat păcatul lumii, dezleagă, iartă, slăbeşte…” după care urmează dezlegările citite la înmormântare (rugăciunea a şasea).
Iar în ultima rugăciune (a şaptea) se insistă în cererile de iertare a tuturor păcatelor celui bolnav, deci rugăciuni de dezlegare, fără să se ceară participarea activă a suferindului: Cel ce „în Legea cea veche ai rânduit păcătoşilor pocăinţa, precum lui David şi ninivitenilor; încă şi în timpul venirii Tale în trup nu ai chemat pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă, precum pe vameşul, pe desfrânata, pe tâlharul, şi pe hulitorul şi prigonitorul Tău, pe marele Pavel, prin pocăinţă l-ai primit; iar pe Petru, verhovnicul şi apostolul Tău, care s-a lepădat de Tine de trei ori, prin pocăinţă l-ai iertat… dezleagă, iartă...” şi urmează aceleaşi dezlegări ca şi la înmormântare (rugăciunea a şaptea).
Aceste din urmă rugăciuni completează cererile primelor rugăciuni de sfinţire a untdelemnului adus pentru ungerea bolnavului, ceea ce constituie specificul Tainei Maslului şi-i dă numele. În prima rugăciune se cere lui Dumnezeu: „şi trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-l dă robului Tău, acesta, care se unge, spre izbăvirea desăvârşită de păcatele lui şi spre moştenirea împărăţiei cerurilor… Pentru că nu ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat în untdelemnul sfinţit chipul Crucii… Aşa, fă-ne şi pe noi să fim slujitori ai legii Tale celei noi a Fiului Tău, prin untdelemnul acesta, pe care sfinţeşte-l cu scump sângele Tău, ca dezbrăcându-ne de poftele cele lumeşti să murim păcatului… Facă-se Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească...” şi alte comparaţii cu care sunt îmbogăţite rugăciunile Maslului, făcând din această slujbă o irezistibilă implorare a îndurătorului Dumnezeu.
Săvârşitorii şi primitorii Sfintei Taine
Trebuie subliniată, în primul rând, participarea unui sobor de preoţi la această slujbă, adică efectuarea acestei Taine de o multitudine de preoţi. Săvârșitorii acestei Sf. Taine sunt episcopii şi preoţii, iar primitorii ei sunt credincioşii. După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi. Numărul de şapte preoţi este ales în concordanţă cu simbolica acestui număr – provenită din tradiţia veche şi păstrată în cea mai înnoită – datorită căreia cunoaştem şapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3), şapte peceţi şi îngeri etc, în Apocalipsă, şapte virtuţi şi altele… Numărul acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi, la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iarăşi, de şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 18, 42-45) 551 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 283, p. 183, 184).
La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul Treimii) (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 283, p. 183, 184) sau cel puţin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemăm „preoții Bisericii...” (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot. Nu există însă nici o normă asemănătoare cu privire la numărul episcopilor care ar trebui să ia parte la oficierea ei.
În nici o altă Taină, Biserica nu condiţionează validitatea ei de participarea a cel puţin doi preoţi. Să ne gândim la Taina Hirotoniei, care şi ea, dar în rangul cel mai înalt al preoţiei, se efectuează neapărat de cel puţin doi săvârșitori ierarhi. Însă această similitudine aduce în discuţie aceeaşi motivare: pluralitatea ierarhilor în hirotonia treptei supreme indică grija sobornicității, a consimţământului şi a verificării doctrinei din partea celorlalte eparhii, Biserica nerenunţând la ceea ce de fapt şi este – comuniune în credinţa şi în viaţa creştină – în acelaşi sens, pluralitatea slujitorilor Tainei la Maslu identifică aceeaşi grijă a Bisericii pentru membrii ei uniţi prin iubire, căci dacă un (singur) mădular suferă, „toate mădularele suferă împreună”.
Locul, timpul săvârşirii Tainei şi materia specifică
În ceea ce priveşte locul şi timpul când se săvârşeşte Taina, trebuie spus că în practică ea are loc de preferinţă în Biserică şi, dacă este posibil, în prezenţa bolnavului, ca ungerea să aibă loc nemijlocit. Se poate efectua Maslul şi la patul bolnavului, când acesta este intransportabil, după cum este permis să se facă Maslul în Biserică în absenţa bolnavului, dar ducându-se elemente vestimentare care se vor unge cu untdelemn, iar din făină se vor prepara turtițe din care va gusta cel bolnav. În toate aceste situaţii rolul comunităţii este major, fiind vorba de familie sau prieteni, care împreună se vor ruga pentru cel în suferinţă şi-i vor duce obiectele şi alimentele sfinţite.
Timpul efectuării Maslului este stabilit de Biserică a fi cu precădere în zilele de luni, miercuri şi mai ales vineri. Desigur, nu există un impediment să se săvârşească şi în altă zi, dacă nevoia o va impune. Trebuie amintit că în Săptămâna Mare se face Maslul de obşte, atât pentru bolnavi cât şi pentru cei sănătoşi, pentru aceştia din urmă, ca „rit evident penitenţial”.
Materia specifică acestei Taine – untdelemnul – este sfinţit de preoţi, după rânduiala statornicită de Biserică, în urma celor şapte rugăciuni. Însuşi numele sub care este indicată această Taină, este cel al untdelemnului, care în toată tradiţia bisericească are un simbolism sfinţitor. Este vorba despre untdelemnul sfinţit în şapte etape succesive, de rugăciunile preoţilor şi al celor prezenţi, şi cu care, în lipsa bolnavului din Biserică, se ung hainele aduse de rudele sau prietenii celui bolnav, urmând ca acesta să fie îmbrăcat cu ele. Rânduiala acestei Taine este mai complexă. Chiar dacă sunt mai puţini preoţi decât şapte, aceştia trebuie să citească în şapte etape toate cele rânduite după începutul unei slujbe, asemenea utreniei. Lecturile abundă în cereri, binecuvântări, ungeri cu untdelemnul sfinţit.
Toate bogatele lecturi care creează atmosfera de bunăvoinţă cerească, de îndurare şi dragoste de sus şi de la fraţi, sunt legate între ele prin rugăciuni rostite de preoţi, cerând Doctorului trupului şi al sufletelor noastre să mântuiască de boală şi păcate pe cei pomeniţi, sfinţind şi untdelemnul cu care aceştia se vor unge. Se cere, pe lângă ajutorul Mântuitorului şi cel al Maicii Domnului, şi al celor dintre sfinţi care sunt cunoscuţi pentru generozitatea şi deosebitele vindecări ca Sfinţii: Nicolae, Dimitrie, Pantelimon, Cosma şi Damian etc.
Toată gama de solicitări este prezentată în această lungă slujbă, rânduită de Biserică lui Hristos pentru însănătoşirea credincioşilor, cu sau fără manifestata dorinţă a celui bolnav. Uneori chiar faptul că un bolnav nu poate cere direct să i se facă Maslul indică pentru cei din jur că acesta este fie bolnav sufleteşte în aşa măsură încât nu-şi dă seama, fie puterile răului îl împiedică să ceară intervenţia Maslului pentru a reveni la normal. De aceea, prin mijlocirea credincioşilor, prieteni sau rude, prin participarea şi a altora prezenţi în Biserică, „din această largă comuniune şi semn al dragostei, pe care îl dau mai mulţi oameni… bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupească şi sufletească… Dar această comuniune îi da puteri omului nu numai prin ceea ce are omeneşte în ea, ci în primul rând prin faptul că toţi cei ce vin într-o comuniune cu semenul lor bolnav vin cu credinţă în Hristos, care a vindecat toată boala şi neputinţa şi a biruit moartea…”. Iar promisiunea Lui, că de câte ori, doi sau trei creştini se vor aduna şi se vor ruga Lui, El va fi prezent (Matei 18,20), ne încredinţează de eficacitatea Tainei asupra celor cărora ea se aplică.
Scopul Sfântului Maslu
În oricare Taină a Bisericii, scopul ei se confundă cu efectul ei; adică ceea ce Dumnezeu a propus creştinului să îndeplinească pentru a realiza ceea ce Taina respectivă oferă nu poate avea alt efect decât cel pentru care ea se săvârşeşte, indiferent de aspectul văzut şi imediat. Căci, de pildă, în Botez sau în Mirungere, nu se pot presupune efecte văzute, cum nici în Mărturisire, nici în Hirotonie, nici în Taina Cununiei sau a Cuminecării. Că unele Taine conţin sau se săvârşesc şi prin mijlocirea unor elemente materiale, foarte vizibile – ca apa, uleiul, pâinea şi vinul – este o realitate şi un specific al lor. Dar ca efect, ca rezultat imediat (prin Botez, Hirotonie, Mărturisire, Euharistie) sau ca rezultat ce se realizează în timp (prin Mirungere, Cununie, Maslu), fiecare Taina creştină îşi are efectul ei nevăzut, spiritual, care poate emite câte un semnal material sau oricum sesizabil, dar care în sine priveşte o altă ordine a lumii, cea spre care şi în care suntem chemaţi a trăi în veşnicie.
În ceea ce priveşte Maslul, el are drept scop vindecarea persoanei în suferinţă. Dar creştinul nu poate ignora dubla manifestare a persoanei umane, în corp material şi în suflet imaterial. Nu poate suferi trupul fără participarea la suferinţă a sufletului care-l locuieşte, şi nici invers. Nu poate persista o boală sufletească într-un trup, fără să-i transmită acestuia o neputinţă fizică. Pentru acest complex psiho-fizic sunt adunate în ritualul Tainei Maslului toate felurile de rugăciuni pe care le-au rostit sfinţii, înaintaşi nouă, spre remedierea stării de dezechilibru în care se poate găsi o fiinţă umană în multiplele situaţii ale existenţei ei.
Și totuşi, uneori bolnavul nu are parte de vindecarea evidentă pe care o aşteaptă el sau cei care au iniţiat săvârşirea Tainei pentru el. S-ar părea că în această situaţie scopul Maslului nu a fost atins. Dar în nici un caz nu se poate spune că moartea care uneori survine, de pe urma bolii sau independent de aceasta, este un efect al Maslului. Momentul morţii este hotărât de Creator pentru fiecare om în parte, atunci când este mai prielnic acestuia să se producă. Moartea trupească nu poate fi evitată şi nici Taina Maslului nu este instituită ca să îndepărteze moartea. Dar Taina aceasta poate remedia şi efectiv îmbunătăţeşte existenţa ca atare a bolnavului, fie prin uşurarea suferinţei fizice, fie prin ameliorarea situaţiei sufletului şi a echilibrului ce trebuie să domnească în organismul complex şi delicat al omului. Iar dacă moartea, care se produce în momentul hotărât acelei persoane, survine după săvârşirea Maslului, sufletul ei beneficiază de realizarea tuturor celor solicitate în rugăciunile rostite, adică iertarea tuturor greşelilor, îndepărtarea puterilor vrăjmaşe şi luminarea vieţii spirituale care urmează.
Practici greşite şi inovaţii
În ritul Tainelor s-au mai înregistrat şi alte practici şi inovaţii individuale, unele neconforme cu tradiţia liturgică şi regula tipiconală, iar altele izvorâte dintr-un exces de evlavie sau pietism exagerat. Cele mai multe dintre ele le întâlnim frecvent la Taina Sfântului Maslu. În timpul oficierii acestei Taine, unii credincioşi întind în faţa preoţilor haine, prosoape şi lenjerie de corp (ale membrilor absenţi ai familiilor lor), pentru a fi unse cu untdelemn sfinţit şi preoţii slujitori admit şi chiar încurajează asemenea obicei susceptibil de pericolul alunecării pe panta unui empirism magic sau a minimalizării Tainei prin coborârea acesteia la nivelul ierurgiilor sau a confundării ei cu cele mai obişnuite slujbe: molitfe, dezlegări, binecuvântări, sfeştanii etc.
Tot legat de Taina Sfântului Maslu este şi practica deschiderii şi citirii Sfintei Evanghelii înainte. În rânduiala acestei Taine, după ultima rugăciune şi ungere se prescrie ca preotul care conduce soborul să ia Sfânta Evanghelie, să o dea bolnavului să o sărute şi să o deschidă. Preoţii slujitori o ţin deschisă deasupra capului celui bolnav, iar protosul (primul între preoţii soborului) rosteşte rugăciunea a opta, după care se face miruirea, adică ungerea cu ulei sfinţit.
De la această deschidere rituală şi ținere pe capul celui bolnav a Sf. Evanghelii s-a trecut la o inovaţie liturgică foarte păgubitoare prin care unii slujitori, pe baza textului la care a fost deschisă Sf. Evanghelie cu totul întâmplător, şi ţinând seama de culoarea vignetelor, interpretează textul făcând preziceri sau dând pronosticuri pe care credincioşii mai creduli le iau drept adevărate. „Se speculează, mai ales, culoarea vignetelor, adică dacă a „căzut” pe roşu sau pe negru, culoarea roşie fiind semn bun, iar cea neagră – semn rău. De aici i se spune credinciosului dacă se tămăduieşte sau nu de o boală, dacă va avea reuşita scontată, nuntă, deces, avansare sau altele. Toate acestea sunt lucruri fără temei, semănând mai mult a prezicere, ceea ce biserica nu admite şi nu se potriveşte cu adevărul pe care ea îl propovăduieşte. Nimeni nu are dreptul şi puterea de a se erija în ghicitor, prooroc sau prevestitor al lucrurilor viitoare”.
Ceea ce este şi mai grav şi condamnabil este faptul că asemenea „deschideri” au început să fie solicitate şi să se practice nu numai la Taina Sfântului Maslu, ci în orice altă ocazie şi cu alte cărţi, cum ar fi colecţii de canoane, legi bisericeşti, pravile, printre care pidalionul are un rol important.
Dar orice carte s-ar folosi şi indiferent cine şi pentru ce solicită o asemenea practică, ea rămâne o inovaţie gravă liturgică pentru două motive:
1. Prin ea se introduce un rit sau o practică liturgică pe care nu o găsim în cărţile de cult şi care este contrară regulilor stabilite de Biserică pentru săvârşirea cultului.
2. O asemenea practică compromite credinţa creştină, identificând-o cu superstiţia pentru că i se cere preotului ca, în funcţie de conţinutul textului şi culoarea vignetelor, să facă pronosticuri şi să ofere răspuns solicitărilor. Credincioşii care solicită asemenea lucru şi preoţii care le satisfac asemenea dorinţe greşesc faţă de Biserică. Asemenea practică nu trebuie nicidecum încurajată.
Credinţa creştină este o credinţă luminată de adevăr. Învăţătura de credinţă şi riturile liturgice trebuie explicate în sensul lor adevărat. Deci având natură superstiţioasă şi fiind condamnată de Biserică, ”deschiderea cărţii” trebuie înlăturată ca necompatibilă şi nedemnă de scopul major al Tainei Maslului şi al slujirii preotului.
Taina iertării şi a vindecării – Concluzii
De ce anume Taina Sf. Maslu este o taină a iertării se poate vedea în primul rând din rugăciunile din care este compusă. Aşa cum a arătat Mântuitorul, vindecând mai întâi sufletele oamenilor și curăţindu-i de păcate, în aceeaşi manieră este alcatuită şi taina Sf. Maslu. Acest lucru se realizează prin primirea Duhului celui de viaţă făcător: „dă Hristoase, acestuia ce bolește, harul Tău cel de sus”, „la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har”. Vedem că primordială este iertarea de păcate: „îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit şi-l izbăveşte de păcate, Hristoase”.
Ungerea cu untdelemnul sfinţit reprezintă o pecete asemănătoare cu cea de la taina Mirungerii: „sabie împotriva diavolilor este pecetea Ta, Mântuitorule; iar prin rugăciunile preoţilor, foc care mistuieşte patimile sufletești”, pecete ce are putere în primul rând asupra sufletului. Astfel în prima rugăciune, invocarea Duhului Sfânt pentru sfinţirea untdelemnului vizează „izbăvirea desăvârşită de păcatele lui şi moştenirea împărăţiei cerurilor”. Lucrare ce se săvârşeşte în urma unui legământ între Dumnezeu şi om prin Iisus Hristos. Acest legământ a adus cu sine posibilitatea ca omul să renască „prin baia naşterii din nou”, „neavând întinăciune ori prihană”. Însă curăţirea nu se face prin sânge ci prin untdelemn, care devine „pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolescă, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veșnică”. Prin acest untdelemn, I se cere lui Dumnezeu ca „primindu-l cu iubirea Ta de oameni şi iertându-i orice a greşit cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, spală-l şi-l curăţeşte pe el de tot păcatul”, potrivit învăţăturii Sf Ap. Iacov că, în urma rugăciunii preoţilor şi a ungerii cu untdelemn, ”de va fi făcut păcate, se va ierta lui”.
Taina Sf. Maslu nu este aducătoare de moarte sau înlesnitoare a morţii pentru omul cel aflat în suferinţă, deoarece preoţii roagă pe Dumnezeu să vieţuiască „pururea cu dânsul, păzindu-l în ceilalţi ani ai vieţii lui”. În plus este nevoie de stăruinţa în rugăciune şi din partea celui ce pătimeşte, aşa cum vedem la femeia cea păcătoasă care, ungând picioarele Mântuitorului cu mir, apoi ştergându-le cu părul capului său, se sfinţeşte pe sine cu ajutorul untdelemnului, datorită dragostei şi a insistenţei în cererea sa, după cum spune Mântuitorul că celui ce mult iubeşte mult i se iartă. (Luca 7:38, 47)
De menţionat că vindecarea care se cere prin rugăciuni este în strânsă legătură şi cu cei care săvârşesc această taină. Astfel, Sf. Ap. Iacov atrage atenţia că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. Dar Mântuitorul este cel care, atunci când vede neputinţa ucenicilor de a vindeca pe cel demonizat, subliniază necesitatea credinţei, a postului şi a rugăciunii stăruitoare din partea celor ce săvârşesc tainele. Prin aceasta, Mântuitorul responsabilizează pe ucenici în lucrarea lor vindecătoare, responsabilitate ce se răsfrânge asupra preoţilor slujitori. (Matei 17:21)
Bibliografie