1 iunie 2009

Tema: „Actul creștin al vindecării”

Autor: Preot Tudor Peiu, Paraclisul Sfintei Treimi şi al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti

 

Sfântul Luca – Arhiepiscopul Crimeii, tămăduitor fără de arginți și medic cu preoțească jertfire

 

În amintirea lui Bogdănel Petrişor

 

Doresc să vă aduc o mărturie puternică de sfinţenie a unui medic chirurg rus a cărui viaţă şi slujire sunt pilduitoare pentru preoţii de spitale întrucât jertfa, curajul şi dragostea sa l-au apropiat într-atât de Dumnezeu încât nu numai că a răspuns chemării la Preoţie în vremuri grele, de prigoană împotriva creştinilor, ci a urcat Golgota Neamului său pravoslavnic ca Arhiereu, înfruntând anchete, arest şi trei exiluri în Siberia, peceţi ale vieţuirii sale muceniceşti.
Sfântul Luca, Arhiepiscopul Simferopolului şi al Crimeii, poate fi întărire atât pentru preoţii din spitale, cât şi pentru medicii care, avându-L pe Hristos în suflet, nu se ruşinează să-L mărturisească la căpătâiul bolnavilor, în case şi instituţii de ocrotire şi restabilire a sănătăţii.
Cel care îşi deschide cu luare aminte inima spre suferinţă îl întâlneşte tot timpul pe cel bolnav. Fie că cel aflat în nevoi este copil, adult, vârstnic, creştin sau necreştin, credincios fierbinte, căldicel sau indiferent religios.
Mucenicii creştini ni se descoperă în toate locurile, în toate timpurile. De la începuturile Bisericii şi până astăzi. Arătând starea lumii contemporane, mitropolitul grec Dimitrie de Gumenissa, Axiupolis şi Policastru subliniază: „Veacul de astăzi, al eudemonismului şi al consumismului, al succeselor şi al facilităţilor tehnologice, ispitit de utopia atotputerniciei umane, îşi închipuie că nu există Dumnezeu. Pare să spună fiecărui om cuvintele primului astronaut: Am mers în spaţiu, însă nu l-am văzut nicăieri pe Dumnezeu. Astfel, aroganţa lumii noastre civilizate, sprijinind ca şi un alt turn al lui Babel edificiul erei nucleare, aduce în conştiinţele oamenilor o teribilă confuzie şi o înstrăinare, clar delimitată în inimile lor. Pentru că, ignorându-l pe Dumnezeu, uită în acelaşi timp şi de creaţia sa, omul. Societatea noastră, cu toate consecinţele decăderii ei morale şi spirituale, îl poate degrada pe fiecare om la o stare de nevrednicie, lipsită de valoare morală. Crimele, nedreptăţile, exploatarea de tot felul, morţile cauzate de foame şi de abandon, cruzimea şi indiferenţa, duşmăniile, războaiele o demonstrează în modul cel mai categoric” – ÎPS Dimitrie, Viaţa din morminte – Ed. Agnos, 2008.
Dintotdeauna creştinii sunt chemaţi la lepădare de sine şi la purtarea Crucii. Simţirea către aproapele trebuie să fie pentru fiecare om care trece prin grele încercări, în egală măsură, fie că acesta se află în Ţara sfântă sau în Kosovo, în Rusia, America sau în România. Aceasta este, de altminteri, credinţa sobornicească a Bisericii.
Viaţa Sfântului Luca este pildă vie de purtare a Crucii într-o lume care socotea că religia este „opiumul popoarelor” şi care proclama în 1918, prin Lenin, „ţelul comun şi unic al revoluţiei”, acela „de a curăţa pământul rusesc de toate insectele dăunătoare”, prin „insecte dăunătoare” înţelegând pe toţi proprietarii de pământ şi case, pe profesorii de liceu, pe preoţi, călugări, cântăreţii de biserică, pe intelectuali, studenţi, funcţionari… Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti – Ed. Bonifaciu, 2008.
Hristos Cel Răstignit şi Înviat a găsit în Luca – ierarhul pe noul „doctor fără de arginţi”, vasul cel ales care a fost atent de-a lungul vieţii nu la voia sa, ci la voia lui Dumnezeu.
Născut la 14/27 aprilie 1877 din mamă ortodoxă şi tată catolic, Valentin Voino-Iaseneţki, cum se numea ca mirean, a fost atras la început de arta picturii. Dezamăgirea faţă de Lev Tolstoi, pe care îl adula, dar la care a descoperit că batjocorea credinţa creştină, l-a apropiat de Evanghelie.
Cuvintele Mântuitorului – „Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini. Deci, rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul său” (Matei, 9,37) – l-au făcut să recunoască, după cum avea să spună peste ani, că atunci a fost prima chemare a lui Dumnezeu pe care a primit-o.
Ca să îşi urmeze această chemare a socotit să studieze medicina la Kiev, cetatea Marii Lavre. Se specializează în chirurgie, dar, după absolvire, în loc să continue cercetarea ştiinţifică, devine medic de ţară. Atunci, acest fapt însemna pentru tânărul doctor singurul scop al vieţii, acela de a da ajutor dezinteresat oamenilor sărmani.
În condiţii grele şi periculoase, pricinuite de iminenţa războiului Rusiei cu Japonia, din anul 1903, pe doctorul Valentin Voino-Iaseneţki îl aflăm chirurg într-un spital al Crucii Roşii kievene, apoi medic-şef al Spitalului orăşenesc din gubernia Simbirsk, unde operează, în special, afecţiuni oftalmologice. La scurtă vreme se mută într-un spital de ţară mai mic, de numai zece paturi, unde devine repede foarte căutat. Practică, lucru rar pe atunci, anestezia locală.
Încet, încet, Dumnezeu trezeşte în el filantropia, iubirea aproapelui. Când un tânăr sărac, orb din copilărie, este operat şi începe să vadă, în câteva luni un şir lung de nevăzători se întindea la uşa cabinetului său. Opera de pe la nouă dimineaţa până seara.
Pe când era la Spitalul militar din Kiev, s-a căsătorit cu o soră de caritate, Ana Vasilievna, cu care va avea patru copii.
În anii 1908-1909 îi apar în revista „Chirurgia” primele lucrări ştiinţifice, dedicate problemei anesteziei. În primii 12 ani de activitate chirurgicală, viitorul episcop a publicat 19 din cele 42 de lucrări ştiinţifice. După 13 ani de medicină la ţară, în diferite oraşe ale Rusiei, făcând chirurgie de pionierat pe creier, stomac, pancreas şi căi biliare, pe când se afla la Spitalul din Pereieslav, se hotărăşte să îşi expună experienţa într-o carte separată: „Studii de chirurgie septică”, lucrare celebră care îi va aduce premiul Stalin, cea mai înaltă recunoaştere ştiinţifică din U.R.S.S.
În acel timp i-a venit în minte un gând stăruitor, profetic: „Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”.
În anul 1917 obţine postul de chirurg şi medic şef al Spitalului din Taşkent.
Datorită revoluţiei bolşevice, situaţia generală din Ţară devine haotică, economia cade vertiginos, ia amploare războiul civil. Un coleg de-al său din Taşkent, profesorul antropolog Lev Vasilievici Oşanin, nota: „În anii 1917-1920 în oraş era întuneric. Pe străzi se trăgea noaptea mereu. La orice oră, când era chemat, Voino-Iaseneţki se îmbrăca imediat şi venea la apelul meu. La fel de prompt venea când îl chemai în secţia interne pentru consult. Niciodată nu se vedea pe faţa lui supărare, nemulţumire că este deranjat pentru lucruri care în ochii unui chirurg cu experienţă sunt nişte fleacuri. Dimpotrivă, se simţea disponibilitatea totală de a ajuta. Nu l-am văzut niciodată mânios, înfierbântat sau, pur şi simplu, iritat. Asta nu înseamnă că era nepăsător. Multe lucruri îl nemulţumeau, dar niciodată nu îşi ieşea din fire, ci îşi arăta nemulţumirea cu acelaşi glas calm”.
La sfârşitul anului 1919, în octombrie, în urma unei tuberculoze în stadiu avansat, Ana, soţia sa, moare.
În acelaşi an, însuşi medicul Voino-Iaseneţki fusese la un pas de moarte. Arestat în vremea revoltei regimentului turkmen din Taşkent, fusese prins cu un coleg, directorul economic al spitalului, şi adus în atelierul căilor ferate, împuşcarea lor fiind iminentă. Invidia şi ura unui oarecare lucrător la morga spitalului l-au pus în această situaţie. A scăpat ca prin minune, păstrându-şi calmul şi încrederea în Dumnezeu în situaţie limită.
Întâmplarea a grăbit, însă, sfârşitul soţiei sale, la vârsta de 38 de ani.
Rămas singur, cu cei patru copii, cel mare având 12 ani, iar cel mic 6, s-a încredinţat cu totul lui Dumnezeu. Două nopţi a citit Psaltirea la căpătâiul neînsufleţitei Ana. Cuvintele psalmistului „De la răsăriturile soarelui până la apusuri” şi „Cel ce face a locui cea stearpă în casă, maica ce se veseleşte de feciori” (Psalmul 112,3,7) i-au atras atenţia. Dintr-un puternic imbold lăuntric, socotind că este semn de la Dumnezeu, în dimineaţa acelei zile, a treia de la plecarea la cele veşnice a soţiei, a bătut la uşa casei unei asistente văduve de curând, vestită pentru virtuţile sale şi i-a cerut să fie mama copiilor săi. Sofia Sergheeevna a primit cu bucurie şi a trăit în familia profesorului chirurg vreme îndelungată, legătura lor fiind cu totul curată.
Chemarea la Taina Preoţiei s-a făcut la începutul anului 1921, în împrejurări cu adevărat de neînchipuit pentru cei din jurul său. Când a fost înlocuită ierarhia rusă pravoslavnică cu ierarhia controlată de bolşevici, aşa numita „biserică vie” („cea de rea pomenire” – grupare schismatică din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse din anii de început ai bolşevismului), au fost trecuţi printr-un simulacru de judecată ierarhii neaserviţi puterii atee. Aşa s-a întâmplat şi cu episcopul de Taşkent şi Turkmenia, locul unde profesa Voino-Iaseneţki. Ca invitat la judecata Păstorului, doctorul a ţinut o cuvântare puternic apreciată, care l-a făcut pe Preasfinţitul Inochentie Pustânski să-i spună imediat după acea întâlnire: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!”. Fără a sta pe gânduri a răspuns: „Bine, stăpâne!” aşa că, în Duminica următoare a fost hirotonit diacon, iar o săptămână mai târziu, la Praznicul Întâmpinării Domnului, Vlădica Inochentie l-a hirotonit preot.
Reacţiile colegilor au fost extrem de dure. Spre exemplu, în prima zi când părintele Valentin a venit la spital în rasă, una dintre studentele sale l-a înfruntat: „Eu sunt atee şi orice aţi inventa vă voi spune doar pe nume. Pentru mine nu există nici un părinte Valentin!”
In Taşkent şi în toată Rusia măcelul bolşevic era la apogeu. Oamenii erau împuşcaţi fără nici o judecată. Cei fără de Hristos „secerau”!
Amintindu-şi de părintele Valentin, profesorul Oşanin mărturisea că acesta „umbla prin oraş în rasă, cu crucea pe piept” şi prin aceasta enerva foarte tare conducerea Taşkentului. Pe atunci era medic şef al spitalului orăşanesc, recunoscut în toată lumea ca cel mai bun chirurg, preşedinte al Uniunii Medicilor. În Universitate le preda studenţilor cu crucea pe piept. În afara operaţiilor şi a cursurilor se ocupa mult şi cu pictura: zugrăvea icoane pentru biserică şi desena planşe de anatomie pentru cursuri. În spital binecuvânta bolnavii înainte de a-i opera.
La catedrala din Taşkent P.S. Inochentie îl numise al patrulea preot, încredinţându-i lucrarea predicii. Astfel, Duminicile, după Vecernie, purta discuţii teologice care atrăgeau pe mulţi. O serie a fost dedicată criticilor materialismului. Doi ani a polemizat public cu un protoiereu apostat, Lamakin, propagandist anti-religios în Asia Centrală.
Părintele Valentin a fost nevoit în acei ani să citească în egală măsură cărţi de teologie, dar şi să îşi continue cercetarea medicală. Cadavrele erau numeroase atunci, epidemiile de boli contagioase se ţineau lanţ, iar preotul chirurg, pentru cercetare, curăţa de murdării trupurile neînsufleţite cu propriile sale mâini. Cercetările acestea au stat la temelia cărţii despre care am amintit mai sus, publicată în 1934: „Studii de chirurgie septică”, lucrare care, în vremea anilor 50-60, când Sf. Luca îşi scria autobiografia, cunoscuse trei ediţii într-un tiraj de 60.000 de exemplare. În anii 80, ateii chiar remarcau, fără să ştie despre credinţa împărtăşită de autor, că lucrarea avea coordonate creştine.
Atitudinea Vlădicăi Luca faţă de bolnav este pilduitoare pentru medicii de astăzi, în egală măsură şi pentru preoţi, cei din spitale în special. Îndemnul său: „Când purcedem (la operaţie) trebuie să avem în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci întreg bolnavul, pe care, din păcate, medicii îl numesc atât de des caz” exprimă înţelegerea pe care Biserica a arătat-o de la început pentru tămăduirea celui bolnav, în integralitatea lui, suflet şi trup.
Pe plan bisericesc, în anul 1923, Biserica Ortodoxă Rusă era atacată de revoluţionarii comunişti din plin, de la Patriarhul Tihon Mărturisitorul, care nu se temea să-i numească „monştri” şi să-i excomunice, aruncând anatema asupra lor (vezi Pastorala din anul 1918), până la creştinul de rând. La Moscova şi Petrograd un protoiereu conducea revolta bolşevică a preoţilor împotriva Patriarhului. Apariţia „bisericii vii“ a dus la schisma ruşilor pravoslavnici. Clerul şi credincioşii s-au împărţit, rana sângerândă supurând şi azi, chiar dacă în 2008 diaspora Bisericii Ruse din exil a refăcut unitatea de comuniune liturgică cu Patriarhia Moscovei.
O nouă cotitură s-a produs în acele timpuri pentru părintele Valentin. Episcopul Inochentie, speriat, a fugit din Taşkent spre Moscova, de teama represaliilor schismaticilor, iar părintele Valentin şi protoiereul Mihail Andreev au luat asupra lor conducerea treburilor eparhiei.
Doi episcopi exilaţi vor sosi în Taşkent. Unul dintre ei, P. S. Andrei Ufimski, primise de la Patriarhul Tihon, care se afla în arest la domiciliu, dreptul de a alege episcopi. Aşa că acesta a aprobat, la scurt timp după sosire, alegerea de către soborul clericilor din Taşkent a Părintelui Valentin drept candidat întru episcop. Hirotonia s-a făcut în taină, după ce mai întâi a fost săvârşită tunderea în monahism, primind numele apostolului –  evanghelist, medic şi iconar, Luca. (Episcopii exilaţi în Samarkand, Daniil şi Vasile, au săvârşit hirotonia întru arhiereu, la 18/ 31 mai 1923).
Întors de la Samarkand, unde fusese hirotonit, la Catedrala din Taşkent, ca arhiereu, după prima slujbă, la praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, seara, la  ora 23.00, a fost arestat, începând astfel cei 11 ani ai închisorilor şi ai exilurilor în Arhipelagul Gulag, cum numea Soljeniţân drama poporului rus din timpul ciumei roşii leninist-staliniste. Deţinut politic la închisoarea din Taşkent, Vlădica a cerut permisiunea de a termina primul volum al „Studiilor de chirurgie septică”. Pe pagina de final a semnat: „Episcop Luca. Profesor Voino-Iaseneţki. Studii de chirurgie septică”, împlinind astfel proorocia din urmă cu ani.
Asumarea cu tărie mărturisitoare a noii slujiri în Biserica lui Hristos se vede din faptul că, după hirotonia ca Arhiereu, toate studiile medicale publicate în ţară şi străinătate au fost iscălite: Episcop Luca. Chiar dacă editurile sovietice nu l-au publicat vreodată cu acest nume. În timp ce se afla în închisoare, un alt episcop îi luase locul în Taşkent. Din partea „bisericii vii”, schismatice. Vlădica Luca a fost categoric, interzicând credicioşilor săi să aibă împărtăşire cu acesta!!
Periplul închisorilor a însemnat: închisoarea Butirski din Moscova, apoi, tot aici, închisoarea Taganka, apoi exilul cel dintâi l-a dus în Siberia, la Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk şi Eniseisk. Era jumătatea iernii anului 1924. Curând va fi trimis la Plahino, la Cercul Polar de nord. Lăsase în urmă alte aşezări ale exilului : Haia, Turuhansk.
Peste tot a practicat chirurgia, a ajutat pe cei sărmani, pe hoţi i-a miluit, ateilor le-a propăvăduit pe Hristos. În condiţii limită a operat, casele în care pribegea erau transformate în biserici unde se ruga sau săvârşea  Sfânta Liturghie. Nu s-a amestecat cu nimic cu clericii „bisericii” schismatice susţinute de bolşevici, prezenţi peste tot. La anchete, sub presiunea poliţiei politice, răspundea cu sinceritate şi curaj.
Cum numai Dumnezeu le rânduieşte, s-a întors din primul exil la Taşkent. Prin peripeţii la fel de dureroase va trece şi atunci cînd va fi nevoit să ia calea exilului a doua (1930-1933) şi a treia oară (1937). Mai pe larg despre aceste încercări prin care a trecut se poate afla din autobiografia sa (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii – Am iubit pătimirea, Ed. Sophia, 2006).
În toate cele trei exiluri, Episcopul Luca practica chirurgia fără plată, precum „sfinţii doctori fără de arginţi”. Nenumăraţi bolnavi care i-au fost pacienţi s-au vindecat.
Misiunea pe care i-a încredinţat-o Hristos îşi găseşte, ca proporţii numerice, cel puţin un corespondent din acelaşi spaţiu geografic: Arhimandritul Spiridon, care a spovedit în închisorile Rusiei ţariste 25 000 de deţinuţi!!!
Vlădica Luca a lăsat în urma sa mângâiere şi recunoştinţă. Din partea tuturor, a credincioşilor sau a necredincioşilor. Nu a refuzat să-i ajute pe săraci, pe orfani, pe văduve, în chip special pe cei de la ţară. Suferinţele prin care a trecut au fost multe, neştiute în mare parte. Durerea părintelui care se afla departe de propriii fii după trup, orfani de mamă, era dublată de durerea pentru fiii Bisericii pe care Domnul i-o încredinţase spre păstorire.
După al doilea exil, a trăit chiar drama părăsirii lui Hristos, lepădând hainele preoţeşti pentru halatul de medic, cădere pe care nu a uitat-o mulţi ani şi pentru care a făcut toată viaţa pocăinţă.
Înainte de al treilea exil, în anchetele nesfârşite, nu ascundea prigonitorilor că înţelege faptul că este prigonit pentru credinţă. Spunea: „Mi se tot zice: Dă jos rasa. Eu nu voi face asta niciodată. Ea, rasa, va rămâne cu mine până la moarte”. Şi mai adăuga: „Nu ştiu ce vor de la mine. Eu sunt om credincios. Ajut oamenii ca doctor, îi ajut şi ca slujitor al Bisericii. Cui îi face rău asta?”
Din al treilea exil a fost scăpat pentru că era nevoie de el în împrejurările izbucnirii celui de-al doilea război mondial. La 64 de ani a devenit medic militar, fiindu-i păstrată, totuşi, calitatea de… exilat!! Din satul Balşaia Murta a fost mutat la Krasnoiarsk, punctul terminus de evacuare a răniţilor în Răsărit. Acolo a fost organizat M.E.P. (Mestnâi Evakopunkt – Punctul local de evacuare), gigant spitalicesc compus din zeci de spitale, cu aproape 10.000 de paturi. Răbdarea sa mucenicească se vede din faptul că la cantina spitalului, unde erau hrăniţi zilnic 1200 de oameni, chirurgul-consultant Voino-Iaseneţki nu se afla înscris pe listele celor care putea servi o mâncare şi aşa puţină.
Într-una din scrisorile adresate fiului său, Mihail, va face o mărturisire de căpătâi: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”.
La Krasnoiarsk era privit de mulţi cu respect, cu evlavie uneori şi cu dragoste. Colegii mai mici îşi aminteau, mai târziu, că „fiecare deces – pentru care el se socotea vinovat – îi provoca suferinţe adânci”. Pentru că nu exista biserică, mergea în camera sa şi se închidea acolo mai multe ore, rugându-se.
Din primăvara lui 1942 atitudinea autorităţilor faţă de Episcopul Luca s-a îmbunătăţit. A fost recunoscut unanim şi promovat în cercurile ştiinţelor medicale savante. Mai mult, după 16 ani de dor şi de rugăciune după o biserică în care să se închine, a fost deschis un sfânt locaş la Nikolaevna, o suburbie a Krasnoiarskului. Cea dintâi redeschisă în această regiune din Siberia.
Tot în acest an a fost numit Arhiepiscop al Krasnoiarskului, continuând munca în spital, depăşind perioada cea lungă de neputinţă. Acum afirmă: „Nevroza mea a trecut de când s-a redeschis biserica şi capacitatea mea de muncă s-a refăcut”.
De la Moscova a fost dat ordin ca să nu mai fie urmărit pentru convingerile sale religioase. Fusese declarat indispensabil din punct de vedere politic.
După terminarea exilului, în 1943, Arhiepiscopul Luca s-a întors la Moscova, la Patriarhie, unde i s-a încredinţat o nouă ascultare, de a fi Arhipăstorul creştinilor din Tambov şi Miciurinsk. Tretiakov, comisarul poporului pentru sănătate din U.R.S.S., îşi dăduse acordul.
În 1946 a primit Premiul Stalin – clasa întâi pentru lucrările „Studii de chirurgie septică” şi „Rezecţii tardive în cazuri de răni infectate ale articulaţiilor mari”.
Este anul, însă, în care i s-a interzis definitiv să mai apară în faţa unui „auditoriu ştiinţific” îmbrăcat în rasă, cu cruce şi engolpion arhieresc. Reacţia sa a fost categorică, refuzând compromisul.
În luna mai a anului 1946, Vlădica Luca a fost numit Arhiepiscop al Simferopolului şi al Crimeii.
Autobiografia sa se termină cu această amintire. Ea fusese scrisă de secretarul său eparhial în 1958, an în care Arhiereul Luca era cu desăvârşire orb.
În ziua de 11 iunie 1961, după 15 ani de păstorire în Simferopol, a plecat la Domnul, în exilul mult-dorit.
Despre ultimii ani ai vieţii, precum şi alte mărturii din partea celor care l-au cunoscut putem afla din cartea Arhimandritului grec Nectarie Antonopoulos, „Sfântul Arhiepiscop Luca – Chirurgul fără de arginţi”, apărută la editura Egumeniţa.
Concluzionând această „vedere” a unui smerit şi pilduitor slujitor al lui Hristos, mărturisitor în spitale, aş sublinia următoarele trăsături fundamentale ale Arhiepiscolui Luca:
1. Doctor fără de arginţi, invocând tot timpul puterea lui Dumnezeu, refuzând, spre exemplu, să mai opereze în sălile unde nu era icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu;
2. Smerit Arhiereu, cu o viaţă de jertfă şi de dragoste rare;
3. Mărurisitor statornic în Dreapta Credinţă, atât în faţa vremelnicilor stăpânitori lumeşti, cât şi a celor care se despărţiseră de Biserică, ieşind din comuniune pentru avantaje sau de frică;
4. Predicator luminat de Dumnezeu, atent la voia lui Dumnezeu, „lucrător la secerişul Domnului”;
5. Jertfitor părinte, încredinţându-se pe sine şi pe copiii săi întru totul Purtării de grijă a lui Dumnezeu;
6. Necârtitor în încercări, curajos până la sacrificiu în apărarea credinţei;
7. Viaţă de sfinţenie, în permanentă rugăciune şi pocăinţă.
Ca încoronare a „celui ales” în Împărăţia Lui Dumnezeu, în ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele lui moaşte, canonizarea sa făcându-se la 25 mai 1996.
Biserica îl prăznuieşte în ziua mutării sale la viaţa veşnică, 11 iunie.
… În fireasca aşteptare a canonizării sfinţilor închisorilor de la noi din România regimului totalitar comunist din veacul al XX-lea …

Leave a Reply