Sesiunea a VIII-a – Cercul Pastoral al preoților de caritate din spitalele din București

4 mai 2009

Tema: „Slujirea preotului de caritate și a preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi”

Autor: Preot Teodor Berbece 

 

Slujirea preotului de caritate și a preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi

 

a) Sănătatea ca dar al lui Dumnezeu şi ca stare de normalitate

 

După darul vieţii, sănătatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului. Între cele două daruri există o strânsă legătură, deoarece prin sănătate se păstrează viaţa. Prin boală omul pierde sănătatea şi, odată cu ea, poate pierde şi viaţa. După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi el s-a făcut suflet viu sau fiinţă vie (Facere 2, 7), adică purtător de viaţă, până la căderea în păcat nu se menţionează nicăieri că acesta ar fi fost bolnav. Aşadar, starea firească a omului este starea de fiinţă vie şi sănătoasă. După căderea în păcat şi alungarea din rai, omul începe să bolească şi să moară. Atât boala, cât şi moartea, sunt urmări ale căderii în păcat. Ele nu au fost create de Dumnezeu şi sunt nefireşti. De aceea, ori de câte ori suntem bolnavi, ne aflăm într-o stare nefirească şi nu suntem mulţumiţi cu aceasta, dorind instinctiv să scăpăm de ea şi să trecem la starea firească, normală, de sănătate.

În Vechiul Testament boala putea constitui pedeapsa lui Dumnezeu pentru un anumit păcat (Deuterunom 28, 58-61; II Regi 24,15 IV Regi 5, 27), sau consecinţa păcatelor părinţilor (Ieşire 20, 5). Cazul Dreptului Iov dovedeşte că nu orice boală este neapărat rezultatul unui păcat. Acest adevăr este confirmat în Noul Testament de orbul din naştere şi de Sfântul Apostol Pavel.

În Noul Testament observăm că Mântuitorul Iisus Hristos avea putere să vindece orice boală. Cele patru Evanghelii relatează 26 de cazuri de vindecări individuale şi 10 exemple de vindecare colectivă. De 7 ori se precizează că Mântuitorul a tămăduit pe toţi bolnavii. Uneori cei bolnavi sufereau pur şi simplu de o infirmitate, iar alteori boala era cauzată de demonizare (Matei 9, 27-35). Uneori cei bolnavi cereau să fie vindecaţi (Luca 17, 12-19), alteori erau vindecaţi fără ca ei să solicite aceasta (Ioan 5, 1-15). Toate vindecările le-a săvârşit din milă (Matei 15, 32) şi dragoste (Ioan 3, 16) faţă de oameni.  Deşi tămăduirile erau percepute ca minuni, ele nu erau decât o restabilire a firii omeneşti în datele creaţiei, o revenire la firesc, la normalitate. Mântuitorul a dat ucenicilor Săi, printre altele, şi puterea de a vindeca orice boală şi orice neputinţă şi le-a poruncit să facă operativă această putere (Mt 10, 1, 8).

La întrebarea „ce trebuie să facă un credincios în caz de boală”, Sfântul Apostol Iacob, în epistola sa sobornicească, răspunde: „Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15). Asta fac şi preoţii de astăzi ori de câte ori săvârşesc Taina Sfântului Maslu.

Cred că ar fi înţelept să vedem în lucrarea medicilor un alt fel de lucrare a lui Hristos, o alternativă, mai ales când este vorba de nişte medici ortodocşi, mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos.

La Judecata Universală (Matei 25), Mântuitorul Iisus Hristos se identifică şi cu semenul bolnav, indiferent de confesiune sau credinţă. Nu ne cere să-l vindecăm pe cel bolnav, ci doar să-l cercetăm. Vindecarea este anevoioasă, pe când cercetarea stă la îndemâna oricui. Dacă nu ne stă în putere să vindecăm, ar fi bine să respectăm pe cei care fac acest lucru şi să le venim în ajutor cu umila noastră contribuţie. Deşi se spune că „medicul doar tratează şi numai Dumnezeu vindecă”, totuşi nu trebuie să pierdem din vedere faptul că şi tratarea este procesul prin care se ajunge la vindecare.

 

b) Slujirea preotului pentru sprijinirea celor bolnavi ca tradiţie şi nu ca noutate

 

Istoria bisericească ne dovedeşte că pastoraţia realizată de păstorii Bisericii pentru sănătatea păstoriţilor a fost o prioritate în activitatea pastorală. Urmaşii Sfinţilor Apostoli au continuat să împlinească porunca dată de Mântuitorul Iisus Hristos acestora cu privire la vindecarea bolnavilor. Porunca nu viza doar pe cei bolnavi sufleteşte, ci şi pe cei bolnavi trupeşte. Biserica a înţeles că această vindecare nu cerea doar rugăciune, ci şi o aplecare cu dragoste şi compasiune asupra celor suferinzi. Bolnavii care erau săraci şi abandonaţi de familii şi societate aveau nevoie de adăpost, tratament şi compasiune.

Lumea păgână nu cunoscuse case de bolnavi, decât pentru soldaţi şi pentru sclavi. Statul avea interesul ca soldaţii să fie sănătoşi pentru apărarea şi cuceririle sale, iar stăpânii de sclavi nu puteau exploata în mod eficient decât nişte oameni sănătoşi. În ambele cazuri nu putea fi vorba de iubire de oameni, ci doar de interes.

Biserica este prima care a propovăduit şi înfăptuit îngrijirea bolnavilor ca oameni, indiferent de credinţa, neamul sau condiţia socială, în aşezăminte destinate doar acestui înalt scop umanitar. Această învăţătură izvorăşte din Sfânta Evanghelie şi Sfânta Liturghie, pilonii principali ai edificiului Bisericii lui Hristos. În Evanghelia Sa, Mântuitorul se identifică cu fiecare om aflat în suferinţă, iar în Sfânta Liturghie actualizează jertfa Sa de pe Golgota, prin care a răscumpărat tot neamul omenesc din robia păcatului şi a morţii.

În istoria filantropiei creştine, despre spital, ca instituţie de binefacere, se poate vorbi începând cu Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop în Cezareea Capadociei, acum mai bine de şaisprezece secole. În cadrul centrului de caritate înfiinţat de el, pe lângă un azil pentru bătrâni, case pentru primirea călătorilor, orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii abandonaţi, exista şi un spital şi o leprozerie. Toate acestea aveau în mijloc o biserică unde se săvârşea Sfânta Liturghie. Luând numele de „Vasiliada”, după numele întemeietorului său, acest ansamblu de binefacere va constitui punctul de plecare şi modelul ideal de organizare pentru întreaga activitate de caritate şi asistenţă socială a lumii creştine.

Sinaxarul Bisericii noastre este presărat cu Sfinţi Doctori fără de arginţi, care continuă şi după ce au trecut pragul vieţii pământeşti să tămăduiască pe oameni. Acestora se adaugă sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni, prin care harul Duhului Sfânt lucrează continuu tămăduiri asupra celor care se apropie cu credinţă de ele. Ca o încoronare a tuturor factorilor taumaturgi vine Sfânta Împărtăşanie, pentru care ne rugăm să ne fie nu numai spre sănătatea sufletului, ci şi a trupului.

Biserica noastră, ca o moştenitoare a spiritualităţii şi activităţii caritabile bizantine, s-a ocupat întotdeauna de cei bolnavi.

 

c) Slujirea preotului de caritate în spital ca o completare a slujirii preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi

 

Ca preot de spital am posibilitatea să observ evoluţia tratamentului bolnavilor, să le spun că este bine că au venit la medic, că medicul care se ocupă de ei este cel mai potrivit, să îi ajut să înţeleagă de ce au ajuns la afecţiunea pe care o au şi ce ar trebui să facă pe viitor ca boala, care va fi tratată, să nu mai recidiveze.

Dacă tratarea fizică este preluată, în spital, de medic, preotului de spital îi rămâne să se ocupe mai mult de viaţa spirituală a pacienţilor, deveniţi, pentru o scurtă perioadă de timp, nişte „enoriaşi ambulanţi” ai capelei spitalului. Noi lucrăm cu nişte enoriaşi gata formaţi sau „deformaţi” din parohiile din care provin. Spitalul în care funcţionez fiind Institut Naţional, am de-a face cu oameni din toate colţurile ţării. Enoriaşul devenit pacient are de cele mai multe ori aceeaşi atitudine faţă de Biserică şi slujitorii ei, pe care o avea când era acasă sănătos.  „Convertirile” care se întâmplă pe patul de suferinţă sunt, din păcate, cazuri excepţionale. Dacă bolnavul mergea înainte la biserică, caută şi acum capela spitalului, dacă se spovedea şi împărtăşea înainte, va căuta şi cât stă internat să facă acest lucru. Cei mai mulţi au impresia că Taina Sfântului Maslu şi Sfânta Împărtăşanie trebuie administrate doar celor care „sunt pe ducă”. Dacă unii dintre ei au această concepţie de zeci de ani este foarte greu, dacă nu imposibil, să le schimbi mentalitatea în scurta perioadă în care ei sunt internaţi. Observăm la un număr însemnat de pacienţi, membri ai Bisericii noastre, o mare carenţă în ceea ce priveşte catehizarea şi legătura vie cu Biserica şi cu slujitorii ei.

În spital, un rol important în îndrumarea pacienţilor către capela şi preotul spitalului ar putea să-l aibă medicii. Pentru ca ei să facă acest mic efort este nevoie de puţină credinţă din partea lor şi de conştientizarea faptului că pacienţii lor sunt persoane.

Ca preot de spital am de-a face cu păstoriţi care au deja un păstor şi care, internaţi fiind, sunt sub tratament. Pentru scurta sau uneori lunga perioadă în care ei sunt internaţi, eu trebuie să fac în aşa fel încât ei să nu simtă lipsa preotului paroh. În momentul în care un enoriaş din parohie se internează în spital, se realizează o distanţare fizică a acestuia faţă de familie, preot şi comunitatea eclesială din care face parte. De cele mai multe ori, această distanţare aduce un plus de suferinţă la suferinţa pe care o aduce boala. Uneori abandonul este mai greu de suportat decât boala în sine, după cum vedem din episodul vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda (Ioan V).

Este adevărat că cel internat în spital este scutit, pentru o perioadă, de celelalte obligaţii legate de familie şi de serviciu, în timp ce ceilalţi membri ai familiei, preotul şi comunitatea nu trebuie să-şi neglijeze obligaţiile lor. Totuşi nu trebuie să trecem cu vederea sensibilitatea deosebită a bolnavului în această perioadă. O vizită de câteva minute, câteva cuvinte de mângâiere şi încurajare, câteva alimente sau chiar şi un banal telefon sunt pentru omul aflat pe patul spitalului darul de cel mai mare preţ. Totul este ca cel internat în spital să vadă că nu este singur, că nu a fost uitat.

Preoţii conştienţi de sensibilitatea şi receptivitatea enoriaşilor lor aflaţi pe patul de suferinţă ar trebui să fie mult mai atenţi cu aceştia. Dacă spitalul în care este internat enoriaşul nu este în apropierea bisericii, şi preotul paroh nu-l poate vizita, totuşi îl poate contacta telefonic şi-l poate îndruma ca să ia legătura cu preotul spitalului în care s-a internat. Totodată preotul de parohie poate lua legătura fie direct, fie prin telefon cu preotul de spital pentru a discuta în legătură cu enoriaşul pacient. Deşi aceste cazuri sunt rarisime, ele au un impact extraordinar asupra bolnavilor.

Totul este ca preotul de parohie să ştie că există la ora actuală în fiecare spital din această ţară un preot de caritate care poate să-i continue şi să-i completeze slujirea în sprijinul celor bolnavi. Între preotul de parohie şi cel de spital nu există sau nu ar trebui să existe nici un fel de tensiune, deoarece activităţile lor nu se exclud, ci, dimpotrivă, se completează una pe alta.

 

Concluzii ca propuneri:

 

1. realizarea unui site, uşor de accesat, cu toţi preoţii de spital din ţară şi cu datele lor de contact;

2. identificarea bolnavilor din parohie, cu ocazia vizitelor pastorale, şi monitorizarea acestora;

3. rugăciunea personală a preotului şi îndemn la rugăciune adresat celui bolnav, membrilor familiei şi comunităţii;

4. recomandarea de a consulta medicul de familie şi medicul specialist;

5. realizarea de colecte publice în bani, după Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători, când sunt prezenţi mai mulţi credincioşi la slujbă, pentru enoriaşii bolnavi care nu au suficiente posibilităţi financiare să se deplaseze la spital pentru tratament;

6. realizarea de vizite pastorale la patul bolnavului, dacă este posibil, iar dacă nu, păstrarea legăturii prin intermediul telefonului şi al membrilor familiei celui bolnav;

7. contactarea preotului de caritate de către preotul paroh şi familia celui bolnav;

8. preotul de spital trebuie să viziteze cel puţin săptămânal pe toţi pacienţii din spital şi să-i îndemne să participe la slujbele care se oficiază în capela spitalului.

4 mai 2009

Tema: „Slujirea preotului de caritate și a preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi”

Autor: Preot Eugen Cucu, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar – Arseni” București 

 

Slujirea preotului de caritate și a preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi

 

După decembrie 1989, mai cu seamă începând cu anul 1991, în marile aşezăminte spitaliceşti din întreaga ţară au început să revină, după o absenţă de decenii, preoţii, pentru împreună – lucrarea cu medicii şi asistenţii la însănătoşirea fizică şi sufletească a semenilor care, vremelnic unii, au fost nevoiţi să-şi caute ceea ce pierduseră din vina lor sau nu, sănătatea fizică ori sufletească, nu în puţine cazuri pe amândouă.  Se cunoaşte faptul, că şi în anii de comunism traversaţi cu destule sacrificii de neamul romanesc, în spitale mai apărea aproape meteoric câte un preot chemat de cine ştie ce rubedenie la căpătâiul unui bolnav, care de cele mai multe ori era în pragul trecerii spre cele veşnice. Aproape toţi erau de acord că prezenţa permanentă a unui preot într-un loc dominat de atâta suferinţă era mai mult decât benefică. Însă rigorile comuniste nu permiteau nici măcar episodic prezenţa unui preot într-un spital. Entuziasmul preoţilor, mai ales tineri, era mare, starea de spirit plină de jertfelnicie; s-a văzut însă la scurtă vreme, că există o anumită specificitate în slujirea preotului de caritate, ultima titulatură, după ce au fost numiţi pe rând preoţi de spital, preoţi misionari. Într-un fel faci pastoraţie fiind preot la o biserică din oraş, în alt fel la o biserică din mediul rural şi iarăşi, în alt fel atunci când te afli în slujba celor aflaţi în boală, care au nevoi fizice dar şi sufleteşti. Fără să am conştiinţa că exagerez în vreun fel, cred că e mai greu pentru preotul din spital, pentru simplul fapt că, dacă la o parohie iei parte şi la evenimentele de bucurie ale enoriaşilor, cei cu care te întâlneşti toată ziua în spitale sunt oameni abătuţi, de multe ori nu numai fizic, te confrunţi cu suferinţa, tot timpul ai în faţă suferinţa umană. Şi spun lucrul acesta pentru că în cei peste 28 de ani de preoţie, 15 au fost într-o parohie rurală, 2 conslujitor îmbisericit într-o parohie din Bucureşti şi peste 11 în Spitalul Clinic de Urgenta „Bagdasar – Arseni”. M-am convins destul de repede că nu sunt în calitate de vindecător aici, acest lucru făcându-l Dumnezeu prin mâna, ştiinţa şi devotamentul medicilor, dar că, împreună cu doctorul, pot contribui la alinarea suferinţei fizice şi sufleteşti a bolnavului, la împăcarea cu Dumnezeu şi la asumarea suferinţei ca pe o parte a vieţii. Un preot nu poate percepe mai bine durerea semenului decât într-un spital. Constatarea generală este că, de fiecare dată când bolile trupeşti îi afectează, sau măcar dau târcoale, oamenii ajung să îşi întoarcă faţa spre Dumnezeu. Din acest motiv şi nu numai, prezenţa preotului în spital, nu doar pentru a administra ultima cuminecătură, ci şi pentru a întări în credinţă, că până la urmă boala va fi învinsă, nu trebuie privită ca o realitate mult dorită, ci ca o adevărată necesitate.

Voi încerca să aduc în discuţie câteva din observaţiile personale pe care le-am făcut în decursul celor 11 ani de când slujirea mea de preot îşi are locul bine definit al Spitalului Clinic „Bgdasar-Arseni”. Am constatat că, mai cu seama în ultimii ani, au fost aduse şi instalate o serie de aparate super performante, în consonanţă cu principiile medicinei moderne. S-a câştigat foarte mult în diagnosticarea exactă, în acurateţea actului chirurgical, dar s-a şi pierdut ceea ce era de mare importanţă, mai ales pentru cel bolnav, şi anume dialogul medic-pacient. Îi vezi cum stau conştiincioşi şi singuri între acele sofisticate aparate medicale care, desigur sunt necesare, îşi au rostul şi rolul lor, dar lipseşte tocmai dimensiunea personală a omului. Degeaba se spune că există bolnavi şi nu boli şi că fiecare om este o entitate fără dublură, o creaţie unică, căci în realitate lucrurile se prezintă altfel. Destul de rar se găseşte timp pentru o discuţie, fie şi de un sfert de oră, medic-pacient. În consecinţă rolul meu ca şi preot în spital devine extrem de important. Port discuţii ample, (cu un amendament: nu comentez diagnosticul) mai ales cu cei care sunt cu adevărat singuri în fața bolii ce i-a adus aici. Mă străduiesc să fiu un împreună – lucrător cu doctorii care, ca şi mine, au o ţintă de atins: sănătatea fizică ei, sănătatea sufletească eu. De asemenea, nu puţine sunt cazurile când caut, atât cât mi se permite, să mobilizez pe cei de acasă, familia în primul rând, pentru ca cel în suferinţă să nu aibă sentimentul abandonării. Îi citesc o rugăciune, îl spovedesc, dar nu-i suficient. Trebuie întreţinută flacăra nădejdii că va reveni printre ai lui şi va fi ca înainte, sănătos. Merg pur şi simplu prin saloane, fără a fi căutat de cineva anume, angajez discuţii, ne găsim cu unii chiar cunoştinţe comune (mai cu seamă preoţi din enoriile de unde vin), îmbărbătez, gândindu-mă ca versetul biblic „bolnav am fost şi m-aţi cercetat” să nu rămână doar între paginile Scripturii. Nu pot să vindec, pentru că nu stă în putinţa mea să fac aceasta, dar stă în putinţa mea să-i vizitez pe cei suferinzi. În paralel caut să capăt din partea medicilor curanţi cât mai multe amănunte, prognostice strict medicale, spre a putea coopera mai bine, mai cu seama cu aparţinătorii celor bolnavi. Sunt şi situaţii când medicina şi medicii se dovedesc neputincioşi, iar printre cei care trebuie să pregătească familia „pentru ce este mai rău” se află preotul din spital. Însă şi atunci îmi aleg cu grijă cuvintele, fiindcă membrii aparţinători se află într-o stare sufletească deosebită şi totdeauna îndemn ca virtutea nădejdii să nu lipsească, pentru că ceea ce la oameni este cu neputinţă la Dumnezeu este cu putinţă. Am învăţat că preotul care ştie să dezvăluie partea lui umană, care ştie să asculte uneori mai mult decât să vorbească şi care nu refuză dorinţa de a sluji încă o dată şi încă o dată pentru cel în stare gravă poate ajuta enorm în a fi depăşită pierderea suferită.

O altă dimensiune a pastoraţiei în spital este cea a prelevării unor organe, de regulă vitale, dintr-un trup declarat mort din punct de vedere cerebral. În spitalul în care îmi desfăşor activitatea pastorală, am fost confruntat, nu de puţine ori, cu o astfel de situaţie, când medicii de terapie intensivă au constatat că nu mai pot face nimic în ceea ce priveşte actul medical pentru cel aflat în suferinţă şi au cerut consimţământul familiei pentru prelevarea unor organe care ar putea face pe alţii, suferinzi cronici, să-şi îmbunătăţească starea de sănătate şi, implicit, să-şi prelungească viaţa pe pământ. Dată fiind lipsa informării şi un anume tradiţionalism privitor la trupul mort, familiile celor aflaţi într-o atare situaţie mă solicită pentru un sfat lămuritor. În toate cazurile, primul pas este informarea exactă privitoare la situaţia în cauză (inclusiv la serviciul A.T.I.) şi apoi lămurirea şi sfătuirea în duhul iubirii faţă de aproapele. Biserica binecuvântează acest spirit de jertfelnicie pentru aproapele şi îi asigură că actul consimţământului lor este în acord cu morala creştină. Trupul omenesc neînsufleţit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru, iar organele prelevate nu trebuie în nici un caz să constituie motive de tranzacţie cu anumite beneficii pecuniare sau materiale de orice fel. Actul consimţământului prelevării în vederea transplantului a unor organe din trupul declarat, după toate normele legale, mort cerebral, să fie bazat doar pe principiul iubirii faţă de semeni. Spuneam, mai înainte, că pastoraţia preotului de caritate, care activează în spital, este în multe puncte diferită faţă de pastoraţia preotului în enorie. Eu însumi am putut face această constatare, după ce  mai mult de jumătate din activitatea mea preoţească am slujit într-o parohie rurală şi una urbană. Şi într-o parohie sunt oameni bolnavi. Dar aceştia sunt, în general, bolnavi cronici care, aşa cum se spune, îşi duc boala pe picioare. O parte din enoriaşii bolnavi păstoriţi de mine erau atât de suferinzi, că nu puteau să ajungă la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători. După ce m-am familiarizat  cu parohienii şi cu diversele probleme şi aşteptări ale lor, am hotărât ca la fiecare perioadă de 40 de zile să trec pe la casele celor aflaţi în diverse suferinţe pentru a-i spovedi şi a-i împărtăşi. Mi-am făcut un program şi un itinerar pe care-l respectam cu rigurozitate, familiile lor se îngrijeau să fie pregătiţi sub aspect trupesc şi după puţine luni ştia fiecare aproape cu exactitate ora la care trebuia să fiu în casa lor. Era un prilej de bucurie că nu sunt abandonaţi, că în afară de familie şi altcineva le poartă de grijă şi se împăcau mai uşor cu starea lor de suferinţă cronică. De asemenea, pe lângă slujba Sfântului Maslu de obşte, în acord cu familia sau la solicitarea acesteia, pentru cei grav bolnavi slujeam împreună cu preoţi din parohiile vecine Sfântul Maslu, solidaritatea parohienilor dovedindu-se de fiecare dată în sprijinul celor aflaţi în suferinţă şi a familiilor acestora. Şi într-o enorie preotul se întâlneşte cu suferinţa întruchipată în diferitele boli ale unora dintre parohienii săi. Dar preotul din parohie îi are în grijă pe toţi: şi pe cei bolnavi şi pe cei sănătoşi şi se preocupă în egală măsură de nevoile spirituale ale fiecăruia. Suferă cu cel în suferinţă, dar are şi momente de bucurie omenească, atunci când botează, când cunună, când alături de parohienii săi înfrumuseţează biserica, curtea ori aleea de acces. Spuneam acest lucru o dată la postul de radio Trinitas şi o spuneam cu toată convingerea şi în deplină cunoştinţă de cauză. Preotul dintr-o parohie se îngrijeşte de bunul mers al treburilor bisericeşti din parohia sa, de buna rânduială a cimitirului parohial, de aplanarea unor eventuale stări conflictuale dintre parohienii săi, de a boteza, de a cununa, de a înmormânta, de a organiza împreună cu enoriaşii pe care îi păstoreşte asistenţa socială la nivel local pentru cei mai năpăstuiţi de soartă. O pastoraţie complexă putem spune. În contextul celor de mai sus ar părea că activitatea pastorală a preotului de caritate care activează într-un spital ar fi una incomparabil mai uşoară. În totalitate neadevărat. Pentru că aşa cum spuneam mai înainte, dacă preotul dintr-o parohie îi are în grijă pentru nevoi spirituale şi pe cei bolnavi din enoria păstorită de el, într-un spital, oricare ar fi acesta, preotul se întâlneşte în fiecare zi cu suferinţa umană în cele mai diverse şi mai complexe forme. Dacă într-o parohie îi ai alături pe membrii familiei celui bolnav, pe enoriaşii mai devotaţi în ajutorarea semenului, dacă alternezi, prin natura preocupărilor pastorale, stările de întristare pricinuite de vizitarea unui om aflat în suferinţă cu stări de bucurie duhovnicească şi umană, după cuvintele Scripturii: „bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng”, preotul care are în grijă păstorirea unui aşezământ de sănătate se confruntă zi de zi cu durerea, nu de puţine ori cu starea de deznădejde, iar peste toate acestea, de multe ori cu moartea. De aceea afirm încă o dată că pastoraţia într-un spital este una specială şi care cere mult spirit de jertfelnicie, multă tărie în a întări pe alţii, un tact pastoral deosebit şi o aplecare cu totul aparte spre suferinţa semenului. Constatăm, fără putinţă de tăgadă, noi cei care printr-un plan al lui Dumnezeu am fost rânduiţi să ne desfăşurăm pastoraţia într-un spital, că dialogul dintre Medicină şi Biserică, dintre medici şi preoţii de caritate, se dovedeşte a fi viabil şi necesar, deoarece în preocupările noastre şi unii şi alţii ne întâlnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeşte şi sufleteşte, cu omul care, în încercările prin care trece, se luptă cu suferinţa, căutând sursele refacerii sănătăţii nu numai în ştiinţa şi practica medicală, ci mai ales la Dumnezeu, de la care aşteaptă ajutorul prin Biserică, prin medic şi preot deopotrivă. Spitalul, din acest punct de vedere, este spaţiul de interferenţă al ştiinţei şi practicii medicale cu credinţa, iar punctul cel mai important al interferenţei preot-medic este vindecarea bolnavului, realizată atât prin administrarea tratamentului medical sau intervenţiei chirurgicale, cât şi prin lucrarea dreptei credinţe, care, ca dreaptă cunoaştere, cinstire şi trăire a lui Dumnezeu, reface în omul bolnav legătura cu harul divin, cu energiile dumnezeieşti necreate prin care se fortifică sufletul şi trupul. Preoţii de caritate, mai cu seamă cei cu o anumită experienţă, ştiu că mai ales pentru un bolnav aflat vremelnic pe un pat de spital, prezenţa şi lucrarea lor este la fel de importantă ca şi lucrarea medicului. Iar lucrul îmbucurător constatat iarăşi din experienţa proprie, este că şi o bună parte dintre medici consideră binevenită, utilă şi conlucrătoare prezenţa preotului în spital, care se roagă şi îmbărbătează pe cel aflat în suferinţă. Şi dacă uneori timpul duce la rutină, de foarte multe ori el duce la experienţă şi înţelepciune. Experienţa şi înţelepciunea îţi spun că, pentru a fi recuperat, omul trebuie privit în integralitatea lui bio-psihico-socială, alcătuit fiind din trup şi suflet, valorile credinţei împreună cu cele ale ştiinţei medicale ducând la sporirea actului vindecării.

Concluzionând, putem afirma, fără teama de a greşi, că slujirea preotului de caritate, care activează într-un aşezământ de sănătate, prin comparaţie cu slujirea preotului de parohie, în sprijinul semenilor aflaţi în suferinţă, este una deosebit de complexă, chiar dacă la prima vedere ar părea altfel. Contrar părerilor răutăcioase ale unor confraţi preoţi de enorie, care consideră preotul de caritate un fel de preot de mâna a doua, neluând în seamă că rigorile după care sunt admişi, mai ales preoţii ce au în pastoraţie un spital, sunt bine stabilite, nivelul intelectual teologic de necontestat (sunt preoţi de caritate doctori sau doctoranzi în teologie, cu studii postuniversitare de masterat sau cel puţin licenţiaţi în teologie), preotul din spital are o misiune deosebită în a păstori nu doar o comunitate mai mare sau mai mică de enoriaşi, de regulă stabili şi pentru mulţi ani aceiaşi, ci semeni creştini, veniţi de pretutindeni din ţară, cu un grad mai mare sau mai mic de apropiere de Dumnezeu, dar care-L caută în egală măsură spre a putea trece încercarea ce le marchează la un moment dat existenţa pământească. Iar misiunea preotului pentru cel aflat în suferinţă este dată de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „bolnav am fost şi m-aţi cercetat” (Matei XXV, 36).