6 aprilie 2009
Tema: „Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul celor bolnavi”
Autor: Valentin Chesaru, Spitalul Filantropia
Sfântul Vasile cel Mare – ocrotitorul celor bolnavi
Sfântul Vasile s-a născut în anul 329 într-o familie bogată şi de neam bun din Pont. Bunica lui, Macrina – ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul, a fost ea însăşi trecută în rândul sfinţilor. Întreaga sa familie a suferit prigoană în timpul persecuţiei lui Maximian (305-313) fiind nevoiţi să-şi părăsească casa şi averile, mergând în pribegie mai mult de şapte ani. Părinţii Sfântului Vasile: Vasile, avocat şi profesor de retorică, şi Emilia, au avut zece copii, cărora le-au dat o bună educaţie creştină. Din familia aceasta au răsărit patru sfinţi: Macrina – bunica Sfântului, Grigorie – episcopul Nissei, Petru – episcopul Sevastiei şi Macrina – sora lor mai mare.
După ce a încheiat studiile în Cezareea, a plecat la Constantinopol şi mai apoi, în 351 a ajuns în Atena pentru a-şi desăvârşi instruirea. Acolo, în Atena, a studiat filosofia, retorica, gramatica, regulile povestirii, legile metricii şi ale poeziei, dialectica, astronomia, geometria, matematica şi medicina, impresionând întreaga elită culturală prin spiritul său pătrunzător şi desăvârşita înţelepciune. Acolo l-a cunoscut pe cel care îi va fi prieten până la moarte: Sfântul Grigorie Nazianz. De la acesta avem aproape toate informaţiile legate de această perioadă a vieţii marelui Sfânt capadocian. Prietenia dintre cei doi era aşa de strânsă încât părea că au un singur suflet care pune în mişcare două trupuri. Deşi trăiau într-o metropolă vestită pentru desfrâu şi idolatrie, cei doi şi-au păstrat curăţenia sufletească şi nu cunoşteau decât două drumuri; cel către biserică şi şcoală. Astfel Sf. Grigorie ne spune că în acea vreme şi-au propus un singur scop în viaţă: virtutea şi realizarea speranţelor viitoare, adică să trăiască viaţa viitoare înainte de a o fi părăsit pe cea de aici.
În 356 părăseşte Atena şi se întoarce la Cezareea, unde locuitorii cetăţii îl roagă să rămână. Timp de doi ani predă retorica în Cezareea, timp în care prestigiul lui creşte. Renunţă apoi la catedra de retorică, îşi împarte averea săracilor şi primeşte botezul de la Episcopul Dianie al Cezareii. Apoi se duce în mânăstirile din Alexandria, pustia egipteană, Palestina, Siria şi Mesopotamia, unde vieţuieşte o vreme. Se reîntoarce în Cezareea, împarte săracilor restul de avere şi se retrage în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate numită Anesi, unde mama sa, Emilia, şi sora sa, Macrina, au întemeiat o mânăstire de călugăriţe şi vieţuiau ca monahii. Pe malul celălalt al râului, Sfântul Vasile întemeiază o mânăstire de călugări, unde vieţuieşte până în 363. Îl cheamă acolo şi pe prietenul său Grigorie şi împreună cu acesta alcătuiesc acolo Filocalia din scrierile lui Origen. Tot acolo Sf. Vasile alcătuieşte Regulile monahale, păstrate şi respectate până astăzi în toate mânăstirile răsăritene.
În 363, noul episcop al Cezareii, Eusebiu, îl cheamă pe Vasile să-l ajute, ca secretar, în cârmuirea Bisericii din Capadocia. În acelaşi an îl hirotoneşte preot. La scurtă vreme, datorită invidiei episcopului, este silit să plece şi se retrage la mânăstirea din Pont. Pentru că împăratul arian Valens îşi anunţase venirea în Cezareea, Sf. Grigorie de Nazianz s-a silit să-i împace pe cei doi, fiind convins că prezenţa Sfântului Vasile era absolut necesară pentru apărarea dreptei credinţe şi a Bisericii. Astfel, Sf. Vasile se reîntoarce la Cezareea unde îndeplineşte din nou acea funcţie de secretar al Episcopului Eusebiu. În această vreme grijile întregii episcopii erau purtate mai ales de el. Împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz reuşeşte să-l convingă pe împăratul Valens să nu intre cu oştile în Cezareea.
Pe când era doar preot, Sf. Vasile se remarcă în perioada de foamete din 368, când îşi împarte toată averea săracilor şi prin predicile sale îndeamnă pe cei avuţi să-i ajute pe cei nevoiaşi. Sf. Grigorie de Nazianz ne descrie acest lucru: „prin cuvântările sale a deschis hambarele celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii, «a împărţit pâine celor flămînzi» (Isaia, 58, 7), a săturat cu pâine pe cei săraci, i-a hrănit în timp de foamete; şi sufletele celor flămânzi s-au umplut de bunătăţi. Dar cum? Că acest lucru nu-i de puţină importanţă. A adunat la un loc pe cei bântuiţi de foamete — că erau unii care de abia îşi trăgeau sufletul — bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, pe nenorociţii de orice vîrstă; a strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume şi de alte verdeţuri. Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care, încins cu un şorţ, nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi; tot aşa şi Vasile, de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor, dându-le odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte, din două părţi… La aceasta se mai adaugă şi hrana cuvântului, o binefacere şi o dărnicie desăvârşită, de obârşie cerească, căci cuvântul este hrana îngerilor, cu care se nutresc şi se adapă sufletele însetate de Dumnezeu şi care nu umblă după hrana cea nestatornică şi trecătoare, ci după cea care rămâne în veac. Astfel de hrană distribuia şi el şi încă din belşug, deşi era cel mai sărac şi mai lipsit din câţi cunoaştem noi, dar nu ca să potolească foamea de pâine sau setea de apă, ci foamea cuvântului, cu hrană care cu adevărat este dătătoare de viaţă şi hrănitoare, contribuind la creşterea duhovnicească a celui bine nutrit cu dânsa”. Sf. Grigorie de Nyssa spune că Sfântul Vasile şi-a vândut în vremea aceea toate bunurile ca să poată cumpăra alimente. Pusese în funcţiune adevărate cantine populare, unde orice sărac găsea ceva să-şi astâmpere foamea. Acelaşi Sf. Grigorie arăta că el nu făcea deosebire între creştini şi evrei, ci împărţea hrana fără discriminări. Bineînţeles că nu putea duce la îndeplinire această acţiune socială numai din avutul propriu. De aceea începe o adevărată campanie de predici în favoare celor nevoiaşi şi flămânzi. Înmoaie uneori şi ruşinează inimile bogaţilor, pentru că nu ezită să-i condamne în public pe cei care cereau preţuri mari pe alimente sau făceau trafic de bunuri ca să se îmbogăţească rapid pe seama celor nenorociţi.
În anul 369 întemeiază vestitul său complex social, Vasiliada, la marginea cetăţii, în acelaşi scop de slujire a săracilor, numai că i-a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi la cei bolnavi, mai ales din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor şi străinilor. El s-a adresat şi autorităţilor ca să-l sprijine, să dea consistenţă fizică acestor idei pe care voia să le transforme în aşezăminte. Ceea ce a şi reuşit. Aşezămintele sale, concepute ca un fel de cetate în marginea oraşului urma să adune la un loc pe toţi aceşti dezmoşteniţi ai soartei şi să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Fireşte că nu se gândea să-i ţină ca pe nişte pensionari inactivi şi astfel a imaginat ateliere şi alte forme de muncă în comun pentru cei valizi. Ba se gândise să înfiinţeze şi şcoli pentru cei apţi în această direcţie. Bolnavilor le asigura medici, medicamente şi personal de îngrijire. Cu timpul, instituţii similare au fost organizate şi în alte oraşe, după exemplul său.
Vasiliada era susţinută din contribuţie publică. Acest aşezământ a fost model şi pentru alte Biserici şi pentru alte epoci, făcând din asistenţa socială una din raţiunile principale ale activităţii Bisericii, în vremuri în care statele încă nu luaseră asupra lor această responsabilitate.
În 370, după moartea episcopului Eusebiu al Cezareii, Sf. Vasile a fost ales, cu toată opoziţia arienilor, în scaunul episcopal. Ca arhiepiscop a luptat prin omilii şi scrieri pentru apărarea dreptei credinţe împotriva ereziilor, mai ales împotriva arianismului şi ereziei pnevmatomahilor, având un rol principal în formularea dogmelor Bisericii. A alcătuit Liturghia care-i poartă numele. Opera sa scrisă s-a păstrat până astăzi şi constituie un tezaur de mare preţ pentru întreaga creştinătate.
Lucrările sale sunt:
– 9 Omilii la Hexaemeron;
– 14 omilii la Psalmi;
– 24 omilii şi cuvântări cu subiecte morale, dogmatice, panegirice în cinstea sfinţilor şi un „Cuvânt către tineri”;
– Scrieri ascetice, între care, la loc de cinste, stau Regulile monahale;
– Scrieri dogmatice: „Despre Sfântul Duh către cel între sfinţi Amfilohie, episcopul Iconiei” ; „Combaterea apologeticului lui Eunomie cel rău credincios”. În ambele combate erezia pnevmatomahilor;
– Scrieri liturgice: Sfânta Liturghie şi Molitvele;
– 92 canoane;
– 366 epistole.
Cei nouă ani de arhipăstorire au fost zbuciumaţi: împăratul arian Valens nu privea cu ochi buni propăşirea dreptei credinţe prin cuvântul Sfântului Vasile. De aceea l-a trimis mai întâi în Cezareea pe slujitorul său fidel, prefectul Modest, pentru a-l forţa pe Sf. Vasile să nu mai atace erezia ariană. Sfântul rezistă presiunilor şi astfel câştigă aprecierea împăratului. Se spune că acesta a venit de două ori în Cezareea şi a rămas impresionat de personalitatea puternică a Sf. Vasile. În cele din urmă ereticii arieni, prin intrigi şi calomnie, reuşesc să-l facă pe Valens să-l condamne pe Sf. Vasile la exil. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după cum ne mărturiseşte Sf. Grigorie Teologul, fiul împăratului s-a îmbolnăvit şi astfel împăratul a fost nevoit să-i ceară Sf. Vasile să se roage pentru tămăduirea acestuia. Datorită rugăciunilor Sfântului, copilul s-a însănătoşit şi astfel porunca imperială a fost abrogată.
Sfântul Vasile, măcinat de o boală de ficat de care suferea încă din tinereţe, îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la doar 49 de ani. La înmormântarea sa, după cum ne mărturiseşte Sf. Grigorie de Nazianz, au venit zeci de mii de oameni din tot imperiul, fapt care ne dovedeşte faima şi autoritatea de care se bucura.
În scurtă vreme a fost trecut în rândul sfinţilor şi pe măsura trecerii timpului cinstea de care se bucură creşte.
Lupta Sfântului Vasile pentru apărarea sănătăţii Bisericii
Din toate scrierile sale răzbate grija pentru păstrarea dreptei credinţe şi a unităţii Bisericii lui Hristos. Sfăntul Vasile suferă, luptă prin cuvânt şi faptă pentru acest lucru. Viaţa lui de doar 49 de ani pare neîncăpătoare dacă urmărim toate realizările sale. Acestea ne fac să credem că Sf. Vasile şi-a pus, asemenea martirilor, întrega viaţă, fiecare clipă, în slujba acestui ţel.
În acea vreme, Biserica era încă sfâşiată de erezia ariană iar mai apoi a fost lovită şi de erezia pnevmatomahilor.
Erezia Pnevmatomahilor
Sf. Vasile a scris două tratate despre Duhul Sfânt în care pune bazele hotărârilor Sinodului al doilea Ecumenic de la Constantinopol. „Întrucît, dar, s-au deschis multe guri grăind împotriva Duhului Sfînt şi s-au ascuţit multe limbi hulind împotriva Lui, Vă rugăm ca, în măsura în care vă stă în putere, să micşoraţi cât mai mult numărul acestor hulitori, primind în comuniune pe cei care nu socotesc că Duhul Sfînt e o creatură, pentru ca în felul acesta ori să se micşoreze numărul lor şi să se întoarcă ruşinaţi la adevăr, ori, dacă totuşi mai stăruie în rătăcire, să-şi regăsească credinţa cînd vor vedea cît de puţini au mai rămas. Deocamdată să nu le cerem nimic mai mult, ci să propunem fraţilor care vor să se unească cu noi să recunoască simbolul stabilit la sinodul din Niceea, iar dacă primesc acest lucru, să le cerem doar atâta: să nu spună despre Duhul Sfînt că ar fi o creatură. Mai mult decât atîta vă rugăm să nu le cereţi, pentru că sînt convins că în urma contactelor îndelungate şi a strădaniilor paşnice orice ar mai fi nevoie, pentru clarificarea lucrurilor, ne-o va dărui Dumnezeu, Care «toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El”. A reuşit acest lucru datorită «iconomiei», faptului de a folosi sau accepta formule teologice, care nu aveau nimic eretic în ele şi exprimau voalat, în mod indirect, adevărul ortodox. El însuşi spune acest lucru în două din scrisorile sale: una adresată preoţilor din Tars pentru a-i asigura de ortodoxia unuia dintre ei, pe nume Chiriac, alta adresată lui Chiriac însuşi. Această atitudine a fost just apreciată de corifeii Bisericii din vremea aceea. «Vasile — spunea Sfântul Atanasie cel Mare — este gloria Bisericii; el se luptă vitejeşte pentru adevăr şi învaţă pe cei ce au nevoie de aceasta. El nu trebuie combătut, ci mai degrabă trebuie să acceptăm buna lui intenţie». Acelaşi lucru avea să-l spună şi Sfântul Grigorie de Nazianz: «Nu este nici un rău pentru noi să ştim că Duhul este Dumnezeu, prin intermediul unor expresii echivalente (celor ortodoxe)….; rău ar fi dacă ar fi scos din Biserică acela care exprimă în acest fel adevărul».
Sfîntul Vasile era deja mort pe cînd se ţinea Sinodul II ecumenic, dar opera sa nemuritoare, formulată în dogmă, făcea să triumfe credinţa cea adevărată. Drept mulţumire pentru inegalabila sa operă, posteritatea avea să-l aşeze în galeria «marilor dascăli» şi Ierarhi ai Bisericii.
Erezia ariană
La 28 martie 364 Valens ocupa tronul imperial din Orient. Convertit la arianism, el făcea peste tot jocul sectei. Episcopii care n-au iscălit mărturisirea de la Rimini au fost constrînşi să facă acest lucru, iar în caz de refuz au fost exilaţi. «Biserica este răvăşită», avea să spună Sfîntul Vasile însuşi, «se află într-un moment de naufragiu». Împăratul a voit să-l facă să iscălească formulele ariene, dar a fost învins de episcop. El a reuşit să ţină scaunul timp de 4 ani, «fiind pentru unii zid puternic şi meterez, iar pentru alţii topor ce taie stînca şi foc aruncat în spini, precum zice Scriptura». El era «singura scânteie a adevărului, singura tărie în mijlocul captivilor», după cum ne spune Sf. Grigorie de Nazianz. Persecuţia ariană iniţiată de împăratul Valens a durat 13 ani, timp în care Sf. Vasile a luptat pentru întărirea ortodoxiei fie prin cuvânt, fie prin hirotonirea de episcopi (cum ar fi de exemplu Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Grigorie de Nazianz) şi preoţi dreptcredincioşi, fie prin epistole şi intervenţii pe lângă puterea civilă. Împăratul reuşeşte însă să producă dezbinare prin doi dregători ai săi: prefectul Modest şi, mai târziu, prin vicarul Demostene. Ambii au fost înfruntaţi în mod direct de Sf. Vasile şi ruşinaţi. Dezbinarea nu putea fi însă desăvârşită fără ajutorul unor episcopi arieni care, prin acţiunile lor duplicitare, nu au adus decât amărăciune Sfântului Vasile. Supărările de acest fel, aşa cum ne mărturiseşte în epistolele sale, l-au durut mai mult decât suferinţele bolii. „În aparenţă, cei mai mulţi suntem uniţi unii cu alţii, ceea ce a făcut de pildă şi bunul episcop Bosporius din Coloneea. În realitate, însă, episcopii nu-mi dau nici un ajutor în problemele de cea mai stringentă necesitate. Poate şi această descurajare, mai mult decât altceva, mă împiedică să-mi recâştig puterile, pentru că în continuu crizele reînvie în urma supărărilor mele tot mai mari. Ce-aş putea face singur, câtă vreme canoanele, ştii bine, nu dau unuia singur răspunderi de aşa mare importanţă? Şi totuşi, ce metodă n-am încercat? La ce judecată n-am făcut apel fie prin scris, fie prin întrevederile avute? Doar au venit pînă în oraş la zvonul că aş fi murit. Întrucît, însă, Dumnezeu a hotărît să mă afle încă viu, le-am adresat cuvintele pe care le meritau. M-au respectat cât am fost de faţă şi au făgăduit tot ce se cădea, dar din clipa în care am plecat din mijlocul lor s-au grăbit să revină la vechile lor păreri.” ( Ep. 141 către Eusebiu de Samosata)
Unele dintre epistolele sale, mai ales în eparhiile conduse de episcopi arieni, se adresează direct clerului şi credincioşilor, îndemnându-i ca, indiferent de părerile ierarhilor lor, să păstreze mai degrabă ortodoxia decât ascultarea fără discernământ.
Deşi era un chip al blândeţii, Sfântul ştia şi când să fie categoric în hotărârile sale. Într-o scrisoare adresată chiar unui medic Eustaţie, scrisă în anul 373, face o analogie între amputarea ca intervenţie chirurgicală şi despărţirea ereticilor de Trupul Bisericii: „Oricum, se pare că recomandările Tale doctoriceşti sînt de prisos, întrucît nu eu sînt cel care cer intervenţia bisturiului, ci numai cei care au căzut şi care nu pot fi ajutoraţi altfel. Căci, aşa cum spune zicala stoicilor «deoarece evenimentele nu vin cum le dorim, trebuie să le dorim aşa cum vin». Cît despre mine, eu nu cred că trebuie să-mi schimb părerile după cum o cer evenimentele, dar nici nu sînt împotrivă ca cineva să săvîrşească fără voie anumite acţiuni necesare. Voi, medicii, nu vreţi să ardeţi rana unui bolnav, nici nu vreţi să-i pricinuiţi altă suferinţă, cu toate acestea şi voi trebuie să vă resemnaţi adeseori, plecîndu-vă în faţa grelelor cerinţe ale bolii… Gîndeşte-te, deci, că şi noi îndurăm greu şi cu multe plîngeri despărţirea de cei duşi departe de noi, dar totuşi o îndurăm, întrucît pentru cei care iubesc adevărul nimic, nu-i mai plăcut decât să ai pe Dumnezeu şi nădejdea în El”. Păstrarea dreptei credinţe a stat întotdeauna pe primul plan în viaţa acestui mare sfânt.
Sfântul Vasile – Liturghisitor
Indiferent de părerile diverse ale istoricilor sau liturgiştilor, în conştiinţa Bisericii, Sf. Vasile rămâne autorul acestei Liturghii, care împodobeşte, prin profunzimea şi frumuseţea ei această perioadă luminoasă a Postului Mare.
De asemenea Molitvele sale sunt în mod unanim apreciate de întreaga Ortodoxie, iar frumuseţea lor ne dă încă un indiciu legat de sensibilitatea acestui mare sfânt faţă de trăirile cele mai profunde ale sufletului omenesc.
Sfântul Vasile – reformator al vieţii monahale
După cum am menţionat mai sus, Sf. Vasile a trăit o vreme în preajma nevoitorilor din pustia egipteană şi palestiniană. În epistola 223 către Eustaţiu de Sebasta ( scrisă în 375) ne vorbeşte despre putenica impresie pe care aceşti vestiţi trăitori au făcut-o asupra Sfântului. Fără îndoială că Regulile sale monahale s-au inspirat din practica acestor vestiţi monahi. Trebuie spus că Sf. Ioan Casian, întemeietorul monahismului apusean, a dus acolo regulile Sf. Vasile, iar peste aproape un veac, Benedict de Nursia se inspiră din aceleaşi reguli monahale când le elaborează pe ale sale. Putem concluziona că întregul monahism creştin, răsăritean şi apusean, poartă amprenta marelui Sfânt Vasile.
Canoanele Sf. Vasile (în număr de 92), prin rigoarea morală pe care o impun, ne dau dovadă că râvna acestuia nu se limita doar la corectitudinea dogmatică, ci şi la o vieţuire curată, astfel ca între cuvânt şi faptă să nu fie vreo deosebire.
Activitatea Sfântului Vasile pe tărâm social
Lupta sa, mai ales prin omilii şi scrisori, s-a îndreptat mai ales împotriva nedreptăţii sociale: inegalitatea socială, sărăcia, camăta, avariţia, lipsa de compasiune, foametea. Aproape în întreaga sa operă omiletică temele alese sunt de natură socială. Plecând de la afirmaţia cunoscută a lui Aristotel, că omul este o fiinţă socială, atât în regulile mari, cât şi în Comentariul la Psalmi, Sf. Vasile fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de fiinţă socială. Astfel, în Regula Mare II spune: „nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim împreunii cu alţii şi să iubim pe cei care sunt de acelaşi fel cu noi”, iar în Comentariul la Psalmi (ps. 16,6) , afirmă: „într-adevăr, omul este un animal politic şi social iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii, ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru ajutorarea celui lipsit este ceva cât se poate de necesară”.
Precum se vede, după Sf. Vasile, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dint-o poruncă pozitivă a legii dumnezeieşti: să ne iubim unii pe alţii (Ioan 13,34), ci ea îşi are temeiul în însăşi natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur, izolat de semenii săi, ci trăieşte împreună cu aceştia şi, prin însăşi această convieţuire, el ajunge la ideea necesităţii ajutorării reciproce a celor care trăiesc împreună. Aşa se explică apariţia ideilor de solidaritate şi cooperare între cei ce trăiesc în acelaşi mediu social. Dacă însă, în decursul timpului, unii au ajuns să exploateze şi să asuprească pe semenii lor, aceasta nu s-a întâmplat, după Sf. Vasile, potrivit voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a căderii omului după păcatul strămoşesc, când unii şi-au însuşit, pe nedrept, bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tuturor.
Combătând vehement nedreptăţile sociale din vremea sa, uneori Sf. Vasile foloseşte expresii care contestă la prima vedere dreptul la proprietate: „au nu eşti un om pe nedrept lacom, un tâlhar public, tu care îţi însuşeşti singur ceea ce ai primit pentru a distribui altora?” Bogatul are datoria să facă milostenie din porunca lui Dumnezeu, iar cel care primeşte milostenia nu trebuie să se simtă ruşinat, deoarece primeşte un drept al său. În acest sens, bogăţiile au o misiune providenţială: cei care le-au dobândit sunt aleşii providenţei divine spre a face cu ele opere de milostenie. Bogatul trebuie să ţină pe pământ locul lui Dumnezeu, spre a împărţi celor nevoiaşi pâinea cea de toate zilele: „După cum se fac mii de canale pentru ca apele unui mare fluviu să se distribuie deopotrivă şi să adape pământul, tot aşa bogăţiilor voastre le trebuie diferite treceri, pentru ca să se răspândească şi să ajungă în casa săracilor… Aurul în lăzi nu este decât un fond mort şi steril; pus în mişcare prin circulaţie, el devine roditor şi se împarte pentru utilitatea comună”. „Pâinea pe care o deţii este a celui flămând, haina pe care o ţii în dulap este a celui gol, încălţămintea ce putrezeşte la tine este a celui desculţ, argintul pe care îl ţii îngropat este al celui nevoiaş. Atâţia, prin urmare nedreptăţeşti, câţi sunt cei cărora puteai ca să le dai.”
Sfântul Vasile este de părere că dacă fiecare om ar lua numai cât îi este necesar pentru satisfacerea nevoilor lui, nimeni n-ar fi bogat, dar nici sărac.
Milostenia nu trebuie făcută fără discernământ: „El mai spunea că trebuie să ai experienţă ca să faci deosebire între cel aflat cu adevărat în nevoi şi cel ce cerşeşte din lăcomie. Cine dă unui nenorocit dă lui Dumnezeu, dar cine dă unui vagabond, acela aruncă banii la cîini, pe care neruşinarea îl poate face respingător, dar pe care lipsa nu-l face vrednic de milă.”
Vasiliada
Atitudinea faţă de medicină
Sfântul Vasile preţuieşte foarte mult arta medicinei. A păstrat de-a lungul vieţii corespondenţă cu mai mulţi medici: Eustaţie ( numit „mare medic”), Cezarie (fratele Sf. Grigorie de Nazianz) doctor fără de arginţi, şi alţii. Într-o epistolă către medicul Eustaţie, ne arată atitudinea sa faţă de medicină: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră însemnează grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atît de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea.”
În Regulile monahale vedem însă că Sfântul Vasile ierarhizează, după învăţătura Evangheliei, grija faţă de sănătatea trupească şi grija pentru cea sufletească:
„Tot aşa, în privinţa meşteşugului doctoricesc, noi n-avem temei să lepădăm darul lui Dumnezeu numai din pricină că unii îl întrebuinţează rău. Ar fi o nebunie dobitocească să aşteptăm vindecare numai din mâna doctorului, după cum nădăjduiesc unii oameni care nu se ruşinează să-i socotească pe doctori drept mântuitorii lor. Dar pe de altă parte, ar fi o încăpăţânare dacă întotdeauna ne vom feri de a folosi ştiinţa doctoricească. Ci dimpotrivă, după cum Iezechia n-a socotit legătura de smochine (IV Regi 20, 7) drept întâia pricină a însănătoşirii sale, ci, dând slavă lui Dumnezeu, a adăugat şi mulţumire pentru zidirea smochinelor, aşa şi noi, când primim lovituri de la Dumnezeu, care cu multă bunătate şi înţelepciune cârmuieşte viaţa noastră, să-i cerem mai întâi să ne dea înţelegerea pricinii pentru care ne pedepseşte, dar apoi să ne dăruiască si izbăvirea din întristări, adică să-i cerem ca, trimiţându-ne ispita, să ne dea scăpare, încât să o putem răbda (I Cor. 10,13). Iar darul tămăduirii, fie că el ne-a fost dat prin ungere cu untdelemn şi vin, cum s-a vindecat cel căzut între tâlhari (Luca 10, 34), fie prin smochine, asemenea lui Iezechia, să-l primim cu mulţumire. Şi să nu facem deosebire între felurile în care ne-a arătat purtarea Sa de grijă Dumnezeu, ori în chip nevăzut, ori prin ceva materialnic, deşi atunci când ni se dă vindecarea în chip văzut, mai uşor cunoaştem mila Domnului.”
Există însă cazuri când omului îi este mai de folos să sufere boala şi neputinţa trupească pentru a dobândi mântuirea. „Se cade ca aceştia în tăcere să rabde ca, lăsând ajutoarele medicale, să îndure boala ce li s-a trimis, până ce îşi vor cunoaşte păcatele, după pilda aceluia, care a zis: îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui (Mih. 7, 9)”.
Aceste cazuri sunt:
– atunci când boala ia forma încercării credinţei ( asemenea lui Iov);
– sau boala ia forma crucii, a nevoinţei prin care se dobândeşte propăşirea spirituală ( asemenea săracului Lazăr);
– sau când boala este un mijloc de păstrare a smereniei şi deci păzitoare a mântuirii ( asemeni Sf. Ap. Pavel care a primit un ghimpe în trup ca să nu se mândrească).
„Ce folos ar fi tras asemenea oameni din meşteşugul doctoricesc? Oare nu e mai mare primejdie pentru ei când se îndepărtează de mintea sănătoasă, grijindu-se de trup?”
În aceleaşi reguli monahale, Sfântul ridică o problemă morală: se cuvine să vindecăm bolile rezultate din păcate, ca rezultat al vieţii păcătoase?
„A ne îngriji îndată de trupul celor loviţi de boală din pricina neînfrânării este potrivit cu porunca minţii şi cu cerinţele milei; dar să se facă aceasta nu fără cercetare, ca nu cumva vindecând trupul, să lăsăm sufletul nevindecat. Deci dacă se va vedea că un asemenea frate, prin lecuirea trupului, se înţelepţeşte şi începe a se îngriji de suflet, căutând să-şi vindece neputinţele, atunci se cade să ne dăm toată silinţa ca să-i lecuim trupul. Iar dacă, lecuindu-i-se trupul, se va lăsa el de grija pentru suflet, mai bine este unuia ca acesta să sufere de bolile cu care s-a ales din pricina neînfrânării, pentru ca dându-şi seama de starea sa şi aducându-şi aminte de pedeapsa veşnică, să se poată îngriji el de sănătatea sufletului său. Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”. (I Cor 11, 32)
Preocuparea Sfântului Vasile pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi poate îşi are originea şi în faptul că însuşi el a suferit de o boală de ficat foarte grea încă din tinereţe. De asemenea, studiile de medicină dobândite în Atena îi dădeau şi oarecare autoritate în domeniu, deşi aproape întreaga sa viaţă a fost însoţit de medicul său, Meletie. Nu putem trece cu vederea suferinţa lui, mai ales în ultima parte a vieţii: „…intru în a cincizecea zi de cînd bolesc în pat. Sînt tare istovit de febră, care, din pricina deshidratării şi a înfăşurării ca într-o meşă aprinsă a îmbătrînitului şi uscatului meu trup, a provocat o epuizantă şi lungă astenie. Apoi vechea mea suferinţă, acest ficat nenorocit, slăbit şi mai mult după gripă, m-a oprit de la orice alimentaţie, alungîndu-mi şi somnul din ochi şi ţinîndu-mă între viaţă şi moarte, lăsînd doar atîta vlagă în mine cît să simt amărăciunea crizelor mele dureroase.
De aceea am urmat şi cură de ape termale naturale, precum şi un tratament radical, dar boala a fost mai tare. Căci cine s-a obişnuit cu o boală ca aceasta o suportă mai uşor, dar dacă ea îl surprinde pe neaşteptate, atunci nimeni n-are puterea diamantului ca să-i poată rezista. Chinuit de multă vreme de ea, pe mine niciodată nu m-a supărat boala ca acum…” Suferinţa proprie, cu siguranţă că l-a făcut, mai mult ca oricând, să se simtă solidar cu cei aflaţi în suferinţă.
Vasiliada
Între realizările Sfântului Vasile, la loc de mare cinste stă Vasiliada – cea mai cunoscută instituţie de caritate din istoria Bisericii. Lucrarea caritabilă a Bisericii creştine nu începe însă odată cu Vasiliada. Mila creştină este un imperativ evanghelic, fiind sădit în însăşi viaţa creştină şi fiind hrănit de iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele. Mărturiile istorice ne spun că în lumea creştină milostenia se practica pe o scară foarte întinsă. La Roma, în veacul al III-lea, primeau zilnic hrană 1500 de săraci, iar în Antiohia Sfîntului Ioan Gură de Aur, peste 3000. În acelaşi veac a luat fiinţă în Egipt, la Alexandria, în timpul ciumei din vremea lui Galienus (253—268), organizaţia de caritate a Parabolanilor. Erau formaţii anexate bisericilor, cu misiunea de a aduna pe bolnavi de pe străzi şi a-i duce la anumite adăposturi. Cu timpul, numărul lor a crescut, dar şi-a făcut apariţia în rândurile lor o stare de spirit anarhică, ceea ce a contribuit la treptata lor suprimare.
După apariţia decretului lui Constantin cel Mare, din 335, fiind închise templele păgîne şi, odată cu ele, şi Asclepiele la care recurgeau bolnavii, a fost nevoie să se pună ceva în loc şi astfel s-au înjghebat mici azile-spitale creştine. Se pare că această iniţiativă s-a bucurat de sprijinul efectiv al împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare. Acestea, după toate probabilităţile, erau nişte formaţii mici şi insuficiente. Este de crezut că, trecînd timpul, şi acestea s-ar fi dezvoltat, ajungînd a fi adevărate spitale, mari şi bine înzestrate. Dar înmulţirea şi perfecţionarea lor a fost brusc curmată prin revenirea la cultul lui Esculap, în timpul împăratului Iulian Apostatul.
Acestea au fost împrejurările în care Sfîntul Vasile a pus la cale înfiinţarea aşezămîntului de la Cezareea, iar ridicarea lui la arhierie şi episcopat i-a dat posibilitatea să-şi realizeze intenţiile. Mobilul imediat, care a urgentat înfiinţarea, a fost marea foamete din 368. Enormele lipsuri, inexistenţa unei organizări în vederea ajutorării efective, l-au silit să păşească neîntîrziat la faptă.
Până atunci, Sfântul a reuşit să aprindă dragostea creştină în sufletele credincioşilor prin cuvântările sale,, aşa că fiecare comunitate creştină din episcopia sa se comporta ca o mare familie. Dar milostenia sau grija pentru cei bolnavi se manifestau ocazional, de la credincios la fratele său, fără vreo implicare a Bisericii în mod organizat. Foametea din 368 l-a făcut pe Sf. Vasile să schimbe această stare de lucruri.
El dorea ceva mai mult pentru săracii, infirmii şi bolnavii săi: năzuia să le facă un adăpost permanent, să le asigure hrana de fiecare zi şi nu doar din când în când. Şi mai presus de orice, îl preocupa soarta celor leproşi. Atât de vrednici de milă, dar priviţi, din neştiinţă şi din lipsă de omenie, cu ostilitate, ca o adevărată calamitate, de care ceilalţi socoteau că trebuie să fugă, să-i ocolească. Sfîntul Vasile, împreună cu bunul său prieten şi colaborator, Sfîntul Grigorie de Nazianz, au pus la cale, în amănunţime, ridicarea marelui aşezământ de asistenţă de la porţile Cezareei. Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte, azile pentru bătrâni; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care puteau învăţa carte şi meserie. Cum erau mulţi infirmi, incapabili de a se mişca, dar nu cu totul lipsiţi de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit şi acestora ateliere, pentru ca, din produsul muncii lor, să ajute cu ceva la întreţinerea aşezămîntului. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului o înfăţişare dintre cele mai plăcute.
De altfel, iată şi o descriere a aşezămîntului, datorită penei inspirate a Sfîntului Grigorie de Nazianz: „Ieşi deci puţin dincolo de zidurile cetăţii şi priveşte acel nou oraş, monument al evlaviei, comoară comuna a noastră a tuturor, în care se adună nu numai prisosul bogăţiilor, dar după îndemnul lui Vasile, şi tot felul de lucruri de neapărată trebuinţă, pentru că acolo ele sunt ferite de molii și apărate de hoți, neatinse de pizmă şi scutite de destrămare şi de putrezire. Priveşte locaşul în care boala se îndură cu răbdare, nenorocirile sunt de atâtea ori binecuvântate şi milostenia curge din belşug. În comparaţie cu acest edificiu, ce-ar mai putea să însemne pentru noi Teba cu cele şapte porţi; cealaltă Teba din Egipt; zidurile Babilonului cele mari şi puternice, care au căzut; mormântul lui Mausol din Caria; piramidele; colosul de aramă din Rodos; sau templele cele măreţe care nici ele nu se mai văd şi încă multe altele, pe care lumea le admiră şi despre care istoria ne povesteşte, dar care toate n-au adus făuritorilor lor decât doar un pic de glorie”.
După ce arată că această slava deşartă nu se poate asemui cu mîntuirea după care tânjeşte orice creştin, Sfântul Grigorie de Nazianz se întoarce la alinarea suferinţelor bolnavilor: „Ochii noştri sunt acum scutiţi de priveliştea tristă şi plină de durere a oamenilor morţi înainte de moarte, cu părţi din trupul lor putrede, alungaţi din oraşe, din case, din pieţe, de la băi, dintre cei mai iubiţi ai lor; sărmane fiinţe cunoscute mai curând după nume decât după chip. Nu-i mai vedem acum umblînd în cete, de care oamenii se feresc şi-i gonesc, în loc să-i primească cu milă; bieţi bocitori care îngînă plînsetele lor ce-ţi sfîşie inima, dacă le-a mai rămas măcar glasul!”.
Aşezământul avea hramul Sfântului Mucenic Eupsihie (7 septembrie) după cum ne mărturiseşte însuşi Sfântul într-o epistolă către bunul său prieten Amfilohie de Iconium: „Te rog să soseşti mai devreme cu trei zile, ca prin prezenţa Ta să faci mai strălucită şi aniversarea anuală a azilului pentru săraci”.
Această ctitorie nu putea fi trecută cu vederea de autorităţi şi, prin calomniile aduse de arieni, a întâmpinat şi opoziţie: guvernatorul Ilie s-a opus ridicării acestor edificii. Sfântul îi adresează o epistolă prin care îl lămureşte de adevăratul scop al instituţiei sociale: „De aceea, cred că văzînd ce bogat program de construcţii ne-am propus, marele nostru suveran ne-a îngăduit să ne administrăm noi înşine Bisericile noastre. Căci aş vrea să întreb pe cei care sâcâie mereu urechile tale loiale: ce greşim noi faţă de Stat, sau ce fel de interes obştesc, mic sau mare se nesocoteşte dacă noi ne administrăm singuri Bisericile? Afară, poate, de cazul că ar putea spune cineva că aducem prejudicii statului atunci când ridicăm Dumnezeului nostru cîte un lăcaş de rugăciune mai spaţios, cu cîteva locuinţe în jurul lui, din care una mai arătoasă rezervată episcopului, iar celelalte, mai modeste, pentru slujbaşii bisericeşti din subordine, aşa cum se petrec lucrurile, de altfel, şi în viaţa de stat. Pe cine nedreptăţim noi oare cînd construim hotele şi aziluri pentru străinii care vin pe la noi în trecere şi care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în sfîrşit, cînd facem aşezăminte trebuitoare uşurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar? Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici şi multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii, precum şi tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru menţinerea unei vieţi onorabile. În fine, şi alte spaţii pentru diferite munci manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru şi un temei de mândrie pentru guvernatorul nostru, căci şi asupra lui se revarsă buna faimă a acestor lucrări. Dar dacă ai fost pus de sus anume ca să ne îndrumi, nu însemnează că numai tu singur eşti în stare, graţie puterii inteligenţei Tale, să reînnoieşti lucruri pe care timpul le-a ruinat şi să aşezi oamenii în ţinuturi nelocuite, într-un cuvînt să transformi deşerturile în oraşe. Deci cu cei ce-şi dau concursul la aceste opere ce ar fi oare mai rezonabil să faci: să-i alungi şi să-i ocărăşti, ori să-i cinsteşti şi să-i tratezi cu atenţie? Şi apoi, să nu crezi prea bunule domn, că noi ne mărginim doar la vorbe; am pornit deja la lucru, materialele sunt deja procurate.”
Vasiliada a rezistat doar datorită eforturilor Sf. Vasile. Prin omiliile sale a reuşit să mişte sufletele concetăţenilor bogaţi, a negustorilor şi nobililor şi prin contribuţia acestora Vasiliada a rezistat. Vasiliada a fost un exemplu încă din timpul vieţii sfântului: câteva epistole ne mărturisesc că aceste instituţii, toate sub oblăduirea Bisericii, erau destul de multe. Aceste epistole sunt de cele mai multe ori adresate autorităţilor civile şi prin ele cere ca aceste aşezăminte să fie scutite de impozit.
Pilda marelui arhiepiscop, Sfîntul Vasile, a găsit vrednici urmaşi. Sfîntul Efrem de la Edesa a clădit în 375, deci foarte curînd, un spital de 300 paturi pentru ciumaţi. La Roma, către sfîrşitul aceluiaşi veac, al IV-lea, a luat fiinţă, după cum spune Fericitul Ieronim, spitalul văduvei Fabiola, din vechiul neam al Fabiilor. Exemplul ei l-a urmat curînd Sfînta Paula, care a clădit şi ea un spital. Mai tîrziu, episcopul got Mason din Merida (573—606) a clădit un spital în care erau primiţi deopotrivă creştinii şi evreii, sclavii şi oamenii liberi. Sfîntul Ioan cel Milostiv a ridicat, în 610, spitalul din Alexandria. De aici încolo, pe drumul larg deschis de exemplul Sfîntului Vasile la Cezareea, s-au înşiruit numeroase alte opere de asistenţă, desăvîrşind aplicarea ideii de caritate şi depăşind larg aria lumii creştine.
6 aprilie 2009
Tema: „Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul celor bolnavi”
Autor: Ștefan Zară, Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa”
Sfântul Vasile cel Mare – ocrotitor al bolnavilor
Una dintre cele mai importante laturi ale activităţii practice desfăşurată de Mântuitorul Iisus Hristos, cât timp S-a aflat trupeşte printre noi oamenii, a fost ajutorarea bolnavilor. Darul vindecării bolnavilor este transmis de Mântuitorul Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli, cărora le-a împărtăşit puterea de „a tămădui orice boală şi orice slăbiciune” (Mt 10, 1); „Peste bolnavi mâinile îşi vor pune şi se vor face sănătoşi” (Mc 16, 18). Prin vindecările trupeşti pe care le săvârşeşte, Mântuitorul Iisus Hristos Îşi manifestă mila şi compasiunea pentru oamenii aflaţi în suferinţă. Dar dincolo de vindecarea trupurilor, El are în vedere vindecarea sufletelor. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dacă însă primind vindecarea trupului, s-ar arăta dispreţuitor al sufletului, este mai bine ca unul ca acesta să fie lăsat în durerile pe care le pătimeşte din neînfrânarea sa” [1]. În afară de ceea ce au făcut Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor pentru vindecarea bolnavilor, trebuie să amintim faptul că Biserica s-a preocupat dintotdeauna de alinarea suferinţei celor bolnavi, prin acţiuni caritabile instituţionalizate, unde aceştia primeau îngrijiri medicale, din partea unui personal specializat, cât şi asistenţă duhovnicească spre tămăduirea cauzelor bolii.
Învăţătura despre boală şi practica medicală în scrierile Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena [2].
În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia” [3]. Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta – Sf. Vasile cel Mare, conform nomenclaturii vremii sale, îl clasează între meşteşugari [4] – şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui ebenist sau a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente [5].
Totuşi medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea” [6].
Nu există nicio piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi din mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina” [7].
Chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta” [8].
Dezvoltarea medicinei este datorată încercărilor omului de a remedia suferinţele urmării căderii în păcat: „Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă… şi desigur că tot aşa este şi cu arta medicinei” [9]. Ea este model pentru vindecarea sufletului [10]. „Arta medicală trebuie folosită în aşa fel încât să nu i se atribuie ei atât cauza sănătăţii, cât şi a bolii, ci să primească folosirea binefacerilor ei ca rânduită spre mărirea lui Dumnezeu şi ca un model al îngrijirii sufletelor” [11]. Aşa încât, „După cum folosul prescripţiilor medicale, date just şi după toate regulile ştiinţei medicale, se vădeşte mai ales după ce ele au fost puse în practică, tot aşa şi îndemnurile duhovniceşti îşi vădesc înţelepciunea şi folosul lor pentru îndreptarea vieţii şi desăvârşirea celor ce ascultă” [12].
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Niciuna dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră” [13]; „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos” [14].
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă» (Pilde 3, 12)” [15]. Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov” [16]. Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească” [17].
„De unde bolile? De unde morţile premature? -se întreabă Sfântul Vasile – Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că niciuna dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nicio suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?” [18].
Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea” [19]. Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.
Organizarea aşezămintelor caritabile destinate tămăduirii celor bolnavi
„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina raţională” [20].
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera [21].
Timothy S. Miller nu ezită să scrie: „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile lor echipamente medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi” [22]. Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar [23]. Acest aşezământ, denumit Vasiliada, după numele său, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinei. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume [24].
Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Cel care îl conducea era, după descrierea lui A. Fliche şi V. Martin, în Istoria Bisericii de la origini până în timpurile moderne, „Un exemplu remarcabil al omului de acţiune, un expert în dirijarea oamenilor şi al organizării vieţii concrete […]. Un om slăbuţ cu sănătatea precară (a murit la vârsta de patruzeci şi nouă de ani); şi, printr-o dispoziţie naturală, timid până la punctul de a-şi schimba culoarea. Cu toate acestea avea o autoritate extraordinară care emana din toată persoana sa şi a cărei strălucire a fost sensibilă din prima sa tinereţe […]. Există o oarecare taină în acest dar personal incomunicabil al autorităţii. El implică, în general, o orientare viguroasă a tuturor puterilor sensibilităţii într-o singură direcţie, o totală stăpânire de sine, o dezlipire de patimile josnice, a ambiţiilor egoiste, ale căror cătuşe paralizează sufletele şi le fac roabe” [25].
Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş”. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mânăstire.
Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate în fiinţă până atunci, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri, cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. „Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus «Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Mt 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini şi ai ajutat pe săraci şi ai mângâiat pe cei în suferinţă şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi” [26].
Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mânăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.
În mod special, suporturile sociale din mănăstiri au fost modele pentru ceea ce va deveni cunoscut în Antichitatea târzie ca spitale. Istoricii au dezbătut foarte mult originile spitalului. După cercetările lui Andrew Todd Crislip, este clar că spitalul poate fi înţeles ca o extensie instituţională a sistemului de îngrijire medicală din mediul monahal [27].
Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Nazianz: „Ieşi deci puţin dincolo de zidurile cetăţii şi priveşte acel nou oraş, monument al evlaviei, comoară comună a noastră a tuturor, în care se adună nu numai prisosul bogăţiilor, dar după îndemnul lui Vasile, şi tot felul de lucruri de neaparată trebuinţă, pentru că acolo ele sunt ferite de molii şi sunt apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de destrămare şi de putrezire. Priveşte locaşul în care boala se îndură cu răbdare, nenorocirile sunt de atâtea ori binecuvântate şi milostenia curge din belşug. În comparaţie cu acest edificiu, ce-ar mai putea să însemne pentru noi Teba cu cele şapte porţi; cealaltă Teba din Egipt; zidurile Babilonului cele mari şi puternice, care au căzut; mormântul lui Mausol din Caria; piramidele, colosul de aramă din Rodos sau templele cele măreţe, care nici ele nu se mai văd, şi încă multe altele, pe care lumea le admiră şi despre care istoria ne povesteşte, dar care toate n-au adus făuritorilor lor decât doar un pic de glorie” [28]. Acelaşi Sfânt Părinte continuă cu descrierea astfel: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune…, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor…satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii săi slujitori sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere” [29].
În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.
Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.
Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă, nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestare practică a filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? –se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului caritabil” [30] şi accentul pus pe îngrijirea bolnavilor, îngrijire holistă, atât trupească, cât şi duhovnicească.
Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare [31]. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.
Spitalul Sfântului Vasile cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor [32]. Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia; aceste xenodocheia se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale [33].
Boala fiind văzută şi ca o încercare anume trimisă de Dumnezeu, pentru a verifica tăria credinţei în om, nu excludea ajutorul pe care trebuia ca cei apropiaţi să-l dea celui bolnav. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi se transpusese în situaţia bolnavului: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat”. Omul în suferinţă este identificat cu Hristos în suferinţă şi astfel orice ajutor dat bolnavului este un ajutor dat Mântuitorului Însuşi. Îngrijirea bolnavilor devenea astfel o sarcină de prim ordin pentru bunii creştini. Chiar şi când persecuţiile îi obligau să acţioneze pe ascuns, ei tot i-au îngrijit pe bolnavi, indiferent dacă erau creştini sau păgâni, ceea ce pricinuia uimirea persecutorilor. Cu episcopii în frunte, diaconii şi bătrânii adunau darurile şi le împărţeau celor aflaţi în nevoie, infirmilor, bolnavilor [34]. De la această formă de caritate la înfiinţarea spitalelor mai era doar un mic pas. Mobilul imediat, care a urgentat înfiinţarea aşezământului de caritate de la Cezareea, a fost foamea de la 386. Enormele lipsuri, inexistenţa unei organizări în vederea ajutorării efective, l-au silit pe Sf. Vasile să păşească neîntârziat la faptă, iar ridicarea lui în scaunul episcopal al Cezareei Capadociei, în anul 370, i-a dat posibilitatea să-şi finalizeze intenţiile, după sfatul cu bunul său prieten, Sfântul Grigorie de Nazianz.
Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne face să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasile cel Mare. Este necesar să menţionăm că în afară de contactul Sfântului Vasile cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul păstoriţilor săi. În plus faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasile a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasile cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.
După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasile îşi descrie aşezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea” [35].
În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci „Pentru că mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: «Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc» (Mt 25, 35)” [36].
Vom încheia lucrarea noastră cu un fragment din cuvântarea funebră, rostită de Sfântul Grigorie de Nazianz, la moartea Sfântului Vasile cel Mare: „Aşadar voi toţi cei din jurul meu, toţi cei ce alcătuiţi corul lui, fie că sunteţi de-ai noştri, fie că sunteţi străini, atât cei din preajma altarului, cât şi cei de pe treptele cele mai de jos, asociaţi-vă cu mine să-l lăudăm pe Vasile, fiecare povestind şi imitând vreuna dintre virtuţile lui; cei de pe tronuri, lăudaţi-l şi imitaţi-l pe legiuitor; cei care guvernaţi oraşul, ca pe un stâlp al acestui oraş; cetăţenii de rând, ca pe un om de ordine; oratorii, ca pe un profesor; fecioarele, ca pe un conducător al miresei; cele căsătorite, ca pe un profesor al înfrânării; monahii ca pe cel ce vă întraripează; cei ce trăiţi în lume, ca pe un judecător; cei simpli, ca pe cel ce vă arată calea; cei iubitori de ştiinţă, ca pe un teolog; tinerii, ca pe o şcoală; săracii, ca pe un miluitor; bogaţii, ca pe un administrator. Mi se pare că chiar şi văduvele ar trebui să laude pe patronul lor, orfanii pe părintele lor; săracii pe prietenul lor, bolnavii pe doctorul tuturor bolilor şi cunoscătorul tuturor leacurilor; în sfârşit, cei sănătoşi, pe păzitorul sănătăţii lor […]. Iar tu, Vasile, primeşte de la noi această cuvântare de laudă […], potoleşte, prin rugăciunile tale, ghimpele trupului, care ne este dat de Dumnezeu, pentru înţelepţirea noastră, sau dă-ne curaj ca să-l suportăm; şi îndreaptă viaţa noastră spre ceea ce ne este mai folositor; iar după ce ne vom muta din viaţa aceasta, primeşte-ne şi pe noi acolo, în corturile tale” [37].
BIBLIOGRAFIE:
IZVOARE:
1. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri. Partea întâia, trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1987;
2. IDEM, Scrieri. Partea a doua, studiu introductiv, traducere, note si indici de Prof. Iorgu D. Ivan, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), vol. 18, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989;
3. IDEM, Scrieri. Partea a treia, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988;
4. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931;
5. TEODORET AL CIRULUI, Istoria bisericească, traducere de Pr. prof. Vasile Sibiescu, col. PSB, vol. 44, EIBMBOR, Bucureşti, 1995.
STUDII ŞI ARTICOLE:
1. CRISLIP, Andrew Todd, From monastery to hospital: Christian monasticism & the transformation of health care in late antiquity, University of Michigan Press, 2005;
2. FLICHE, A., MARTIN, V., Histoire de l`Eglise de l`origine jusqu`aux temps modernes, vol. 3, 1942;
3. HARAKAS, S. Samuel, „The Eastern Orthodox Tradition”, în Caring and Curing. Health and Medicine in the Western Religious Tradition, ed. R. L. Numbers, New York, 1986;
4. MILLER, Timothy S., The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire, Baltimore, 1985;
5. MORISON, E. F, St. Basil and His Rule: A Study in Early Monasticism, Oxford, 1912;
6. VĂTĂMANU, Nicolae, „1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, cel dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), nr. 3-4, pp. 297-311.