Sesiunea a V-a – Cercul Pastoral al preoților de caritate din spitalele din București

9 februarie 2009

Tema: „Îngrijirea paliativă”

Autor: Preot Dragoș Eugen Frîncu, Spitalul de bolnavi cronici și geriatrie „Sfântul Luca”

 

Misiunea preotului în medicina paliativă  

 

Medicina paliativă este cea care abordează global persoana suferindă, inclusiv în stadiile terminale, deşi vindecarea este imposibilă. Obiectivul acesteia este de a asigura cea mai bună calitate a vieţii, atât pentru pacienţi, cât şi pentru familiile lor.

Conceptul este nou, iniţiatoarea mişcării îngrijirilor paliative fiind dr. as. Sociel Cicely Sauders, care a intuit că, pe lângă cancer, îmbătrânirea reprezintă un domeniu ale cărui dimensiuni în lume sunt în continuă creştere.

Încercând să dăm o definiţie tratamentului paleativ, precizăm că acesta reprezintă ansamblul tratamentelor medicale şi chirurgicale, totalul îngrijirilor, toate susţinerile psihologice şi spirituale destinate să aline suferinţele somatice şi psihice, să amelioreze calitatea vieţii şi să asigure respectarea demnităţii condiţiei umane oricărui bolnav, indiferent de diagnostic. Demersul trebuie continuat până la moartea bolnavului, deoarece orice strategie curativă este incertă sau ineficace.

Moartea, ca şi naşterea, necesită implicarea medicală pentru asigurarea asistenţei şi confortului, atât a pacientului, cât şi a familiei sale. Pornind de la acceptarea faptului că a muri este un fenomen normal, se impune schimbarea mentalităţii şi atitudinii faţă de muribund, nu numai a personalului medical, ci şi a întregii societăţi. Pe lângă implicarea ştiinţifică, se impune o poziţie profund umanistă încadrată de obicei într-un demers religios.

Tratamentul paliativ geriatric are o serie de obiective dintre care amintim:

– combaterea durerii pacienţilor;

– garantarea unei cât mai mari autonomii posibile omului bolnav;

– asigurarea unei relaţii optime între suferind şi anturaj, pe baza afecţiunii şi respectului;

– sprijinul psihologic acordat bolnavului;

– sprijinul psihologic acordat familiei pacientului, pentru ca aceasta să poată suporta starea bolnavului, dar şi sfârşitul acestuia.

Noţiunea de „acompaniament relaţional” implică ansamblul contactelor psihice dintre bolnav şi cei ce se ocupă de el, fiind una dintre cele mai dificile faţete ale tratamentului paliativ. Aceasta se opune abandonului şi depăşeşte actul medical propriu-zis.

O componentă esenţială a demersului paliativ este „Nursingul”. Acesta aparţine familiei şi personalului medical ajutător. Nursingul constă în realizarea confortului fizic al acelor pacienţi care şi-au pierdut în mare parte autonomia. Obiectivele principale ale nursingului sunt: asigurarea alimentaţiei, a hidratării, menţinerea unei igiene riguroase, mobilizarea activă, îngrijirea pielii, asigurarea micţiunilor şi a scaunului, ocuparea timpului cu cărţi de lectură, radio, televiziune, vizite, precum şi cu dreptul la o anumită imagine personală (grija faţă de îmbrăcăminte, coafură).

După părerea specialiştilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial şi familiar. În cazurile extreme, îngrijirea acestor pacienţi poate fi făcută în instituţii de asistenţă medicală sau socială.

Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să reţinem că muribunzii au drepturile lor la confort psihic şi somatic, au dreptul la respect şi, aşa cum toţi avem „dreptul la sănătate“ şi ei au „dreptul la afecţiune şi umanism”.

 

Îngrijirile paliative în România

 

Îngrijirile paliative au ca scop menținerea calității vieții, prevenirea și reducerea suferinței celor care au o boală terminală. Domeniul îngrijirilor paliative acordă asistență nu doar pacienților, ci și familiilor acestora, abordând în aceeași măsură problemele psihosociale și cele spirituale. Serviciile din cadrul îngrijirilor paliative sunt oferite de specialiști din diferite domenii: asistenți medicali, medici și asistenți sociali. Necesitatea îngrijirilor paliative este în creștere în Occident, fiind relaționată cu fenomenul îmbătrânirii populației. Deși, în România, acest domeniu s-a dezvoltat în ultima decadă, numărul serviciilor oferite nu acoperă necesitățile. Medicii generaliști recunosc necesitatea dezvoltării domeniului îngrijirilor paliative în România.

Cu toate că Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Consiliul Europei recomandă dezvoltarea unui astfel de domeniu, informarea și serviciile oferite privind îngrijirile paliative sunt deficitare. Totuși, din perspectiva pacienților, a personalului medical și a drepturilor omului, necesitățile pentru îngrijiri paliative sunt enorme. Pentru pacienții cu boli terminale, cum ar fi cancerul sau demența, dreptul de a avea acces la îngrijiri medicale adecvate nu este respectat, deocamdată, în România. Deoarece cei mai mulți oameni doresc să moară acasă și legăturile familiale încă sunt puternice în România, îngrijirile paliative acordate la domiciliu trebuie să reprezinte o prioritate.

Oferirea serviciilor îngrijirilor paliative a crescut în ultima decadă în România. A început cu fondarea câtorva hospices-uri, cu zece ani în urmă. În prezent, există 19 astfel de instituții (cinci funcționează ca organizații independente și 14 ca parte a instituțiilor de îngrijiri medicale). Patruzeci și opt de alte organizații oferă îngrijiri paliative la nivel local, dintre care 24 au echipe multidisciplinare, care oferă astfel de servicii la domiciliu. În 2004, două centre pentru pregătire în acest domeniu au fost recunoscute: în Brașov și București. De asemenea, în 2004, posibilitățile de finanțare ale acestor echipe au fost clarificate, au fost publicate în limba română un manual pentru îngrijiri paliative și broșuri de informare pentru pacienți și familiile acestora.

În 2007, un centru regional de expertiză pentru îngrijiri paliative a fost fondat la Slatina. Totuși, trebuie menționat că comitetele speciale pentru implementarea îngrijirilor paliative, numite în 2004 de către Ministerul Sănătății, au fost reconvocate în 2005. O nouă șansă pentru dezvoltarea domeniului îngrijirilor paliative o reprezintă Planul Național de Cancer, fondat în 2008 de guvernul român, în care și un plan pentru îngrijiri paliative este proiectat. Este important de subliniat faptul că îngrijirile paliative nu se adresează doar pacienților cu cancer.

În România – ca în multe alte țări – oamenii mor acasă, îngrijiți de familiile lor. Membrii familiilor și pacienții preferă îngrijirile la domiciliu, care pot fi oferite de echipe locale existente, formate din medici generaliști, asistenți medicali, asistenți sociali, în colaborare cu alți specialiști ca și consultanți. Necesitatea consultării altor specialiști în cazurile acute/ complicațiilor este clar demonstrată de evaluarea sutelor de cazuri de îngrijiri paliative. Îngrijirile paliative la domiciliu pot avea prioritate în fața îngrijirilor paliative din instituții datorită preferinței pacienților, legăturilor familiale existente și a raportului cost-beneficiu. Faptul că aceaste îngrijiri paliative la domiciliu pot funcționa bine și pot oferi servicii de calitate a fost dovedit în proiectul „Îngrijiri Paliative în România”. Situația din România este relativ unică, comparând-o cu țările vestice, ca Statele Unite ale Americii sau Olanda, unde cei mai mulți oameni mor în instituții (spitale, aziluri).

În concluzie, îngrijirile paliative reprezintă un domeniu în dezvoltare în România. După o creștere rapidă la începutul acestei decade, a aparut o stagnare începand din anul 2005, dar Planul Național de Cancer, recent aprobat, ar putea oferi noi oportunități. Din perspectiva pacienților, a personalului medical și a drepturilor omului, necesitățile pentru îngrijiri paliative sunt enorme. Rezultatele cercetărilor și ale dezbaterilor pe probleme etice pot fi folosite pentru implementarea și dezvoltarea unui plan național de îngrijiri paliative, așa cum s-a intenționat în Planul Național de Cancer.

 

Probleme de bioetică ale sfârșitului vieții – o perspectivă creștin-ortodoxă

 

Orice persoană aflată în proximitatea sau iminența morții, chiar dacă nu a facut-o și înainte, meditează asupra morții; atât omul religios, cât și cel nereligios. Toți, în mai mică sau mai mare măsură, se întreabă asupra tainelor morții și asupra a ceea ce va fi după moarte.

În lumina aspirației către viața veșnică, moartea a reprezentat cea mai înfricoșătoare taină care i-a preocupat pe oameni. Recunoscând umbra morții, omul privește adevărul în față; fiindcă nimic nu este mai sigur în viața noastră decât moartea.

În credința creștină, moartea nu are nimic în comun cu „sfârșitul” în sens absolut, moartea fiind doar un prag de trecere spre o altă dimensiune existențială; și totuși, oamenii se tem de ea. Biserica ne răspunde: ne temem pentru că nu o cunoaștem, nu ne aparține ca dat al firii, nu avem experiența trăirii ei cum o avem pe cea a trăirii vieții, ne temem pentru că nu știm ce va fi după moarte.

Moartea nu poate avea doar o dimensiune statică, ci efectul ei se răsfrânge atât asupra trupului, cât și asupra sufletului, omul fiind o constituție și o construcție integrală.
Dacă totul s-ar finaliza în moarte, scria marele teolog al Ortodoxiei, Dumitru Stăniloae, atunci totul ar fi fără rost, atunci suferința, bucuria, lupta noastră ar fi neîntemeiate.
În sensul cel mai larg al cuvântului, moartea reprezintă sfârșitul vieții pământești, adică despărțirea sufletului de trup. Ea ne apare ca o poartă prin care sufletul omului intră în veșnicie, trece la o viață nouă, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat: „pământ ești, în pământ te vei întoarce” (Geneza III. 19).

Moartea fizică se numește în Sfânta Scriptură: despărțirea de trup (Filip. I.23), despărțire (II.Tit.IV.6), desfacerea locuinței părintești (II.Cor.V.1), lepădarea cortului (II.Petr.I.14), somn și adormire (Deut.XXXI.16; Mt.IX.24), a-și da duhul (Mt.XXVI.50).

Din toate lucrurile sensibile și certe care există în viața noastră, moartea rămâne cea mai evidentă, chiar dacă de multe ori uităm că ea există.

Religia ne învață că moartea există, că trebuie s-o întâmpinăm pregătiți, cu mai puțină spaimă, spre a putea părăsi, când ne va veni timpul, această viață mai senini, mai împăcați cu speranța unei alte existențe.

Creștinismul consideră moartea ca un eveniment necesar și universal, datorită necesității împlinirii existenței umane în Dumnezeu cel transcendent. În această explicație, moartea are sens, fiind chiar evenimentul prin care viața își găsește sensul.

În fața morții, viața nu este decât un bun fragil și trecător. Ea este o umbră, o suflare, un neant; ea este o deșertăciune, pentru că soarta finală a tuturor este aceeași.

În fața morții, toți oamenii sunt egali. De aceea, gândul la moarte ferește de trufie și, drept urmare, umple inimile oamenilor de iubire, ale unora față de alții.
Moartea, aducându-ne aminte că cele pământești sunt trecătoare, doar că prin ele se pot câștiga bunuri veșnice, ne îndeamnă la seriozitate, la o viață rațională, în cumpătare, și ne face să apreciem la justa lor valoare bunurile pământești, dar fără a face din ele singurul scop al vieții, ci prin ele să țintim numai la viața spirituală, o altă învățătură care poate fi motiv de reflecție pentru cei ce-și fac drept singur scop al vieții acumularea nestăvilită de bunuri pământești. Moartea este certă pentru toți, dar momentul venirii ei nu este sigur pentru nimeni. Această nesiguranță a momentului sosirii, precum și adevărul că după moarte nu mai este timp pentru pocăință și îndreptare, trebuie să fie pentru noi, întotdeauna, un motiv care să ne îndemne să ducem o viață virtuoasă.

Dar adevărul este că ne temem de moarte și de morți. Potrivit acestei atitudini de respingere a morții și, ceea ce este mai dureros, de izolare a muribunzilor, de abandon într-o perioadă când ei ar avea mai multă nevoie de prezența permanentă umană comprehensivă, de solidaritate și susținere morală pentru a trece dincolo senini și împăcați, astăzi, în țările civilizate, între 60-70% dintre decese se petrec în instituții – spitale și camine, chiar atunci când sfârșitul este previzibil și medicina nu mai dispune de mijloace pentru împiedicarea acestui deznodământ. Se vorbește în aceste condiții de „medicalizarea” morții, de „internarea”, „instituționalizarea” sau „exilarea” morții în spitale, dar nu din rațiuni curative, care nu mai sunt posibile (dar care sunt invocate, „de ochii lumii”, sau din comoditatea sau pudoarea de a avea o moarte în casă). Observația are în vedere acele cazuri când moartea e previzibilă, când medicina nu mai poate controla acest proces inexorabil. În multe cazuri, cutuma expunerii decedatului pentru un timp acasă spre a fi vegheat și de cei ce i-au fost dragi, chiar într-o capelă, este eliminată și ultimul drum al persoanei decedate este: spital (cămin), direct: cimitir (crematoriu) cu o ceremonie scurtă, desfășurată în grabă.

Ne vine greu să ne desprindem, să trecem pragul morții, deși suntem obligați s-o facem. Există ceva care dispare și ceva care rămâne. „Fiecare moare singur și pentru el însuși. În clipa despărțirii sufletului de trup, simțul răspunderii copleșește totul și omul e numai cu sine, cu temerile, răspunderile și nădejdile sale. Ceilalți, oricât de iubiți sau neiubiți, dau în lături și întreg mediul înconjurător, lumea însăși se destramă și piere” – N. Steinhardt).

Învățătura creștină ne ajută să risipim teama, să suportăm mai bine trăirile ultime ale vieții pământești în drumul către faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenței omenești. Teama de moarte nu are atât un conținut psihologic, fiind mai degrabă o teamă duhovnicească, care conduce la pocăință și îndeamnă la rugăciuni și mântuire.
Unii creștini reușesc să întâmpine această ieșire din viața terestră cu o stare de mulțumire sau împăcare, de beatitudine, pace și liniște.

Creștinismul oferă suport și după moarte, făcând ca aceasta să fie mai ușor de îndurat de către cei părăsiți. Prin rugăciunile și pomenirile celor răposați în cadrul Sfintei Liturghii, doliul este mai ușor suportat, cei vii învață să accepte și să întâmpine propria moarte la timpul venirii pentru fiecare. Nu putem face nimic mai bun sau mai de preț pentru răposați decât să ne rugăm, pomenindu-i cu prinoase la Sfânta Liturghie.

Conceptul medicinei (îngrijirilor) paliative integrează și asistența și suportul în perioada de doliu, ceea ce, iată, este o atitudine creștină, argumentând asupra nevoii de medicină și religie în această perioadă tulburătoare a existenței.

 

Concluzii

 

Întrebările care se pun în legătură cu aceste strădanii și succese sunt importante și, în cele mai multe cazuri, contorversate. Ele capătă un caracter mai profund atunci când sunt enunțate ținând cont de învățătura creștină referitoare la viață și moarte. Viața, ca și moartea, nu sunt categorii sau principii ce țin numai de domeniul gândirii filozofice. Filozofia ne ajută să definim viața și moartea în termeni discursivi. Acest mod de abordare nu este complet și suficient, ci reprezintă doar o încercare de pătrundere cu ajutorul gândirii, care este limitată, într-o sferă care aparține transcendentului, cu care omul este legat ontologic și spre care tinde ființial. Pentru a elucida orice enigmă ce poate apărea în cale, orice întrebare și orice încercare de răspuns trebuie să fie articulate în lumina relației ontologice a omului cu Dumnezeu. În afara acestei relații personale, întrebările nu-și găsesc răspunsurile obiective, iar eventualele răspunsuri vor fi parțiale, lipsite de conținut și confuze.

Una dintre responsabilitățile noastre privind viața este și aceea de a ne îngriji de momentul sfârșitului ei. Moartea nu este un eveniment izolat, anonim și lipsit de importanță. Ea trebuie să încununeze viața. Conștient de finitudinea vieții și de necunoașterea clipei în care moartea va interveni, omul trebuie să fie pregătit pentru drumul care-l va duce la Dumnezeu, Creatorul său. În acest sens Biserica Ortodoxă bazată pe Adevărul Revelat articulează și exprimă liturgic această invitație de pregătire spirituală a fiilor Săi, cu scopul de a-i conștientiza de datoria ce o au cu privire la moarte.

În suita celor prezentate mai sus se poate afirma că, în domeniul morții, (care nu trebuie înțeleasă ca un moment, ci ca un proces), perioada de timp, variabilă, care o precede (faza, stare terminală) fiind esențială și făcând parte din moarte, medicina și religia se află în raporturi de complementaritate. Ele pot interveni în paralel, concomitent sau religia în continuitatea medicinei, din momentul când misiunea acesteia și mijloacele s-au epuizat. Perioada sacerdotală a începuturilor practicii artei medicale este un argument istoric; mai poate fi amintită sacroterapia; în sfârșit, conceptul medicinei paliative, edificat de cinci-șase decenii, dezvoltat în prezent ca o soluție umană, morală și conformă cu doctrina credinței noastre ortodoxe, în opoziție cu celelalte conduite în fața stărilor terminale și a morții – încrâncenarea terapeutică și euthanasia au delaicizat echipa de îngrijiri paliative, integrând printre membrii echipei – medic, psiholog, asistent medical… – preotul, duhovnicul, cu o misiune, în această perioadă critică, plină de angoase, de interogații, a sfârșitului existenței.

Cu toții sperăm că societatea noastră va ieși din inerție și se va organiza într-un mod eficient și util pentru a rezolva corect, demn și eficient problemele celor ajunși o povară pentru ei și cei din jurul lor. O vorbă românească veche spune: „Cine nu are bătrâni să și-i cumpere”. În România zilelor noastre avem bătrâni, dar avem de făcut încă multe pentru ei…

 

BIBLIOGRAFIE

 

Lucrări și articole

 

Barnett G., Biologie și libertate, Ed. Științifică, 1996;

Bauman Z., Etica postmodernă, Ed. Amarcord, 1999;

Bela Trif A., Astărăstoae V., Cocora L., Istoricul atitudinilor față de viața umană, față de moarte și față de rolul medicului în aceste privințe. Euthanasia. Suicidul asistat. Eugenia. Pro versus contra. Mari dileme ale umanității, pp. 30-31;

Bela Trif A., Astărăstoae V., Cocora L., Lupta pentru ,,DREPTUL DE A MURI” – o chestiune de demnitate. Euthanasia. Suicidul asistat. Eugenia. Pro versus contra. Mari dileme ale umanității, pp. 39- 42;

Bogdan C., „Moartea în perspectiva religiei creștine, în cultura și tradițiile românești”, în Compendiu de Îngrijiri Paliative, sub redacția Marilena Olaroiu, Ed. Viața Medicală Românească, București, 2004;

Botoșăneanu Calinic, Tanatologie și Nemurire, Ed. Anastasia, București, 1999;

Briancianinov I., Cuvânt despre moarte, Ed. Ileana, 1997;

Chirilă P., Pr. Valică M., Meditație la Medicina Biblică, Ed. Christiana, București, 1992;

Clement O., Trupul morții și al slavei, Ed. Christiana, București, 1996;

Cocora L., Ioan B., Astărăstoae V., Bioetica stărilor terminale, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004;

Gavrilovici C., Cap. VI. Aspecte etice la finalul vieții, Introducere în bioetică, Editura Junimea, 2007, pp. 138-140;

Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998;

Kallistos W., Împărăția lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996;

Lăzărescu, M., Psihopatologie clinică, Editura Helicon, Timișoara, 1993;

Lecca P., Ce este moartea?, Ed. România Creștină, Colecția Glasul Monahilor, 1998;

Lipovetsky G., Fericirea paradoxală, Ed. Polirom, 2007;

Lossky V., Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, 1990;

Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos, Aghios Vlasios, Viața după moarte, Ed. Buna Vestire, 2000;

Morin E., Paradigma pierdută. Natura umană, Ed. Univ. Al. I. Cuza, 1997;

Paulescu C.N., Noțiunile de suflet și Dumnezeu în Fiziologie, Ed. Anastasia, București, 1999;

Parintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața după moarte, Ed. Anastasia, București, 1996;

Scripcaru Gh. si colab., Bioetica, stiințele vieții și drepturile omului, Ed. Polirom, 2000;

Seraphim R., Sufletul după moarte, Ed. Anastasia, București, 2002;

Stăniloaie D., Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000;

Țîrdea T., Filozofie și bioetică, Ed. UASM, 2000.

9 februarie 2009

Tema: „Îngrijirea paliativă”

Autor: Preot Mihai Gojgar, Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Bucureşti

 

Pastorația celor grav bolnavi

 

Calităţile preotului care activează într-un centru de îngrijiri paliative nu diferă esenţial de cele ale unui preot oarecare. Şi nici nu ştiu să vă spun dacă trebuie să fie mai înţelept, mai duhovnicesc sau mai sensibil decât păstorii unei parohii oarecare. Ştiu însă că trebuie să aibă o tărie a firii ceva peste medie. Pentru că a te afla în proximitatea morţii nu este uşor. A te afla lângă şi a privi oameni ce stau deja în umbra morţii nu este comod. Să îi vezi cum speră, deşi păşesc apăsat dincolo nu e facil. Dar întâlnirea de astăzi nu se referă, cred, strict la pastoraţia celor aflaţi în centre de îngrijiri paliative sau în alte unităţi spitaliceşti cu acelaşi profil. Cred că întrunirea de azi se adresează tuturor celor care, ca preoţi, s-au lovit, se lovesc sau se vor lovi de situaţii în care subiecţii vor fi credincioşi aflaţi pe patul de moarte.

De la început mărturisesc că faptul de a mă afla aici, în faţa dumneavoastră, nu se datorează unei bogate experienţe pastorale, ci doar unui răstimp petrecut la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Bucureşti. Celor care nu cunosc nimic despre acest centru, le spun că este singura unitate de acest gen din Capitală, dotată cu 8 paturi, înfiinţată de Arhiepiscopia Bucureştilor în parteneriat cu Primăria sectorului 2.

Îngrijirea paliativă ar putea fi considerată una dintre cele mai vechi forme de îngrijire medicală. Căci ce oare a făcut medicina secole de-a rândul, până la apariţia antibioticelor, decât să aline suferinţa şi durerea cu mijloace empirice. Începând cu secolul XX, medicina a fost dominată de progrese farmacologice şi tehnologice care se concentrează asupra actului curativ şi strict medical, pierzând din păcate tot mai des din vedere realitatea crudă a bolilor încă incurabile şi a inevitabilului lor deznodământ final. În replică, anii ’60 au marcat certificatul de naştere şi apoi recunoaşterea oficială a disciplinei de „îngrijiri paliative”, disciplină ce avea să readucă în atenţia medicinei latura psiho-emoţională şi spirituală, pe lângă aspectele fizice, ca parte integrantă a „omului” ce trebuie tratat.

Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „Îngrijirea paliativă este îngrijirea activă şi totală a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratament curativ. Controlul durerii şi al simptomelor, asistenţa psihologică, socială şi spirituală sunt esenţiale. Scopul îngrijirii paliative este asigurarea calităţii vieţii pacientului şi familiei acestuia”. Cu alte cuvinte medicii recunosc imposibilitatea de a salva viaţa pacientului şi fac tot posibilul să asigure un sfârşit liniştit, în pace, cu cât mai puţine dureri.

Îngrijirea paliativă a fost iniţial, şi nu întâmplător, destinată bolnavilor cu cancer în faze avansate, cancerul fiind una din principalele cauze ale mortalităţii în lume. Îngrijirea paliativă a modificat percepţia asupra bolii şi a făcut ca lumea medicală să accepte responsabilitatea de a transforma ultima parte a vieţii pacientului într-o perioadă trăită în demnitate şi confort.

Debutul insidios şi evoluţia lentă fac ca boala canceroasă să fie depistată cel mai adesea în stadii avansate. În ţările în curs de dezvoltare, majoritatea cazurilor noi sunt diagnosticate în stadiile III sau IV, când şansele de supravieţuire sunt limitate, iar îngrijirea paliativă şi tratamentul durerii sunt singurele opţiuni realiste de îngrijire.

Din păcate, din acest punct de vedere, România face parte, cu siguranţă, din categoria ţărilor în curs de dezvoltare. Statistici recente arată că anual sunt descoperite 6000 de noi cazuri de cancer, doar în Bucureşti.

Acum, în cele ce urmează, am să îmi permit să împărtăşesc câteva din experienţele din Centrul Sfântul Nectarie, cu gândul că aceste Cercuri pastorale, o iniţiativă lăudabilă, sunt menite să ne facă să ne îmbogăţim cu ajutorul cunoştinţelor celorlalţi fraţi preoţi din spitale, să comunicăm experienţe şi să fim în comuniunea rugăciunii.

Înainte să îmi încep activitatea de preot la Sfântul Nectarie, chiar asta am încercat să fac: să caut ajutor în cuvintele celor cu experienţă pastorală. Sfaturile lor mi-au fost de ajutor şi, punându-le în aplicare, am mulţumit tuturor. Îmi aduc aminte,acum, de unul: „Fă-i să zâmbească!”. Într-adevăr, dacă ar fi să găsesc o expresie sinonimică pentru „îngrijirile paliative”, aceea ar fi „căutarea unui zâmbet”. Nu alinarea durerilor, nu stoparea chinului, nu. Ci, optimist, căutarea unui zâmbet. Iar el este mai greu de obţinut decât alinarea durerilor pentru că presupune o implicare sufletească a celui bolnav, o acceptare a suferinţei şi, în acelaşi timp, o biruinţă asupra ei. Durerea o poţi stinge cu opioide, cu tot felul de medicamente. Dar nu există pastile pentru zâmbet. Aşadar, unul din principalele obiective ale mele a fost să îi fac pe oameni să zâmbească. Nu să râdă. Preotul nu este un comediant sau un rostitior de snoave. Dar să zâmbească, da. Un zâmbet care să însemne bucuria şi mulţumirea că cineva se interesează dezinteresat de tine, dacă îmi permiteţi această figură de stil. Nu este puţin. Oamenii îmi mulţumeau şi pentru câteva minute petrecute la patul lor. Clipe în care nu vorbeam de boală, ci de vreme, de sport, de vreun eveniment oarecare sau mai ştiu eu ce. Discuţii banale pentru noi, foarte importante pentru ei. De fapt, măcar un strop trebuie să considerăm că „ei” nu mai sunt „ei”, ci sunt „noi”. Şi dacă avem această conştiinţă frăţească vom dori să ne comportăm cu ei cu multă căldură, cu blândeţe, cu înţelegere pentru excesele lor, cu tăcere în ţipetele lor, cu rugăciune în disperarea lor. Cam aşa aş vrea să fiu tratat şi eu dacă aş fi în locul lor. Şi cred că dacă am face măcar atât, ce ne-ar plăcea nouă să ni se facă, am găsi puterea să fim păstori şi fraţi ai lor.

Mi-ar plăcea ca cineva să mă întrebe de viaţa pe care am trăit-o, să am şansa să îi povestesc, chiar repetând obsesiv anumite episoade, acelea care mă fac să mă simt demn şi care mă pun în situaţia să retrăiesc momente opuse celor trăite pe patul de spital. Da, asta cere timp, asta cere efort şi de multe ori nu ne permitem, din varii motive. Aşa este. Dar măcar atunci când putem, să le jertfim timpul nostru. Am observat cât de mult contează un cuvânt de la preot, un zâmbet, un sfat, o grijă cât de mică. Noi ne întâlnim cu mulţi într-o zi, ei s-ar putea să se întâlnească cu o singură persoană. Doar unul să îi adreseze o vorbă. Dumnezeu ne-a dat şansa să fim uneori în anticamera morţii. Putem fi instrumentele unei schimbări profunde, prin noi Dumnezeu le poate oferi Raiul sau îi putem lăsa să alunece pe toboganul depărtării de El.

Am văzut că dacă apar în viaţa lor doar ca un preot, deschiderea lor nu este totală. Am încercat să le fiu un prieten, unul mult mai tânăr, dar un prieten. Unul care se interesează nu doar de păcatele lor, de canonul lor de rugăciune, ci şi de gospodăria lor, de familia lor sau de cărţile pe care le-au citit.

Am preţuit mai mult iconomia, decât acrivia. Scopul suprem a fost să le ofer perspectiva unei vieţi în care finalitatea este doar Dumnezeu. În acest context, am admis şi am trecut cu vederea, spre exemplu, fumatul unui bolnav de cancer laringian netratabil. Până când, ajuns în fază terminală, singurul său refugiu nu mai era ţigara, ci doar rugăciunea. Am văzut asta ca un compromis. Am lăsat la judecata lui Dumnezeu viciul său şi i-am oferit darurile Sale binefăcătoare, fără să-l dojenesc aspru, fără să-l îndepărtez de preot, de Biserică.

Şi pentru că a venit vorba de cazuri netratabile, mărturisesc că nu am întâlnit vindecări miraculoase. Cei care au venit la Centru nu au cunoscut o ameliorare a simptomelor, iar foarte mulţi au trecut la cele veşnice. Nu o consider un eşec. Oricum, a-ţi propune tămăduirea unor astfel de pacienţi este de multe ori o lipsă de realism. Sperăm, dar lucrăm mai mult pentru tămăduirea sufletelor lor. Şi am trăit bucuria de a vedea oameni care s-au spovedit şi împărtăşit prima oară la Centrul Sfântul Nectarie.

Cred în miracole. Dar tocmai această credinţă mă face să nu mă gândesc la ele. Ele vin când nu ne gândim. Nu le-am spus nicodată bolnavilor că se vor face bine, că vor pleca sănătoşi. Le-am spus să nădăjduiască într-o îmbunătăţire a situaţiei. Şi Dumnezeu să hotărască mai departe.

Ştiu că toţi speră să se facă bine. Asta m-a uimit foarte mult şi a fost una dintre cele mai importante lecţii primite. 60, 70, 80 sau 90 de ani nu sunt suficienţi pentru a nu-ţi mai dori să trăieşti. Am învăţat că de cele mai multe ori, omul îşi doreşte prelungirea vieţii, în orice condiţii. Chiar dacă sunt dependenţi total de un altul, cei mai mulţi preferă această stare vegetativă, decât să accepte cu serenitate sfârşitul. Viaţa e o luptă în care omul nu cedează şi speră să o prelungească, să învingă un destin implacabil. Mi-a adus multă tristeţe această observaţie. Pe de o parte, pentru că arată cât de departe suntem de credinţa sfinţilor, de a mucenicilor, care îşi doreau să ajungă mai repede în sălaşurile lui Dumnezeu. Noi ne dorim amânarea momentului şi prelungirea chinului de aici, în orice condiţii. Pe de altă parte, faptul m-a întristat pentru că am realizat cât de repede fuge viaţa noastră, cât de rapid se petrece totul. Cât de uşor irosim timpul. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru şansa de a-mi arăta asta la tinereţe. Poate mă voi folosi şi poate voi valorifica restul vieţii mele aşa cum trebuie.

Există momente, chiar nemărtuirsite, când pacienţii simt apropierea morţii şi par să accepte că vor muri. Ce îi poţi spune atunci? Cum îl poţi mângâia? Sau încuraja? Sunt clipe grele, când poate tăcerea şi o privire plină de compasiune sunt cele mai bune alegeri. Sunt un om destul de rece, iar unii mă consideră chiar insensibil. Dar am învăţat că printr-un gest aparent neînsemnat, a oferi un pahar cu apă, a-l ridica pe pernă, pot ajunge la sufletul celui bolnav mai repede decât printr-o predică savantă sau o înşiruire de învăţături morale. O istorioară spune că Dumnezeu i-a chemat la El pe Sfântul Ierarh Nicolae şi pe Sfântul Casian Românul. Cei doi sfinţi s-au îmbrăcat în veşminte strălucitoare şi au pornit la întâlnirea cu Domnul. Pe drum, cei doi au zărit un căruţaş a cărui căruţă se înfundase în noroi. La vederea omului aflat în necaz, Sfântul Casian, în loc să dea o mână de ajutor, a plecat pentru a nu întârzia la întâlnirea cu Dumnezeu.

În schimb, Sfântul Nicolae l-a ajutat pe ţăran, şi-a murdărit hainele şi nu a ajuns la timp. Cerându-şi iertare pentru întârziere, Dumnezeu i-a spus că el a ajuns la întâlnire atunci când l-a ajutat pe acel ţăran. De aceea, creştinii îl iubesc aşa de mult pe sfântul Ierarh Nicolae, iar Sfântul Ioan Casian este prăznuit o dată la patru ani, pe 29 februarie. Aşa am considerat şi eu că trebuie să ajung la sufletele lor: prin gesturi mici, care să mă ajute să spun că îmi pare rău pentru ce li se întâmplă şi că vreau să îi ajut. Uneori cuvintele sunt inutile, alteori sunt prea puţin.

Altă întrebare pentru care nu am răspuns este legată de comunicarea diagnosticului, în cazul în care acela nu îl cunoaşte, sau de faptul că moartea este iminentă. Poate că mă veţi considera fariseu sau cu o logică strâmbă, dar soluţia găsită de mine este să nu abordez o astfel de discuţie. De ce? Pentru că nu ştiu cât de bun este diagnosticul medicului şi pentru că nu ştiu când va veni moartea lui. Ele ţin de planul probabilităţii sau al posibilităţii. Şi atunci mă preocup de certitudini, de certitudinea necesităţii mângâierii celui în suferinţă. Restul las la latidudinea personalului medical.

Românii nu sunt obişnuiţi, din cauza tradiţiilor culturale, să asculte şi să accepte un verdict nefast. Cei mai mulţi preferă să nu ştie şi asta se poate vedea şi în procentul celor care, aşa cum spuneam şi la început, merg la consultaţii regulate la medic. Un sondaj realizat anul trecut arăta că în 2007 un sfert din români nu au trecut pe la medic. S-ar zice că avem un popor sănătos. Sau, dacă e să ne gândim la ultimele cazuri relatate de mass-media, unul care evită pe cât posibil spitalele. Dintre celelalte trei sferturi, 20% au mers o singură dată, iar 16% de două ori. Cu siguranţă, aceştia au mers pentru probleme concrete, nu pentru controale. Rezultă că aproximativ 60% dintre noi nu se gândesc sau nu vor să se gândească că ar putea avea vreo afecţiune în stare incipientă. Este, zic eu, o indiferenţă de care ne facem răspunzători şi noi, prin faptul că nu accentuăm importanţa îngrijirii adecvate a trupului, ca templu al Duhului Sfânt şi „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. III, 17). Trupul nu trebuie neglijat, pentru că el nu poate fi conceput decât ca împreună cu sufletul: omul este suflet întrupat sau trup însufleţit, cum spunea Pr. Dumitru Stăniloae.  Cred că putem şi trebuie să sprijinim programe de informare medicală şi putem îndemna oamenii la o cercetare atentă şi responsabilă, atât a sufletelor, cât şi a trupurilor.