12 ianuarie 2009
Tema: „Împărtășirea bolnavilor”
Autor: Preot Marian Sava, Spitalul Universitar
Împărtășirea bolnavilor
Aluat
de Zorica Laţcu
Doamne, sfântul Tău cuvânt
Este, pe acest pământ,
Aluat pe care-l pui
În făina gândului,
Şi faci gândul să dospească
Dospitura cea cerească.
Tu care toate le poţi,
Pentru toate, pentru toţi,
Pune-n mine aluat,
Să-l dospesc neîncetat
Şi preasfântul Tău cuvânt
În covată să-l frământ.
Şi-n cuptorul cel de foc
Al durerilor să-l coc
Şi să fac sfinte prescuri,
Pentru cuminecături.
1. Sfânta Euharistie
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, … Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28)1 – sunt cuvintele Mântuitorului prin care a instituit Taina Sfintei Euharistii (sau Taina Sf. Împărtăşanii).
Prin această Sfântă Taină, Hristos Însuşi ni Se dăruieşte pe Sine, împlinindu-şi astfel profeţia: „Iată sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor.” (Mt. 28, 20) De primirea sau refuzul acestei Sfinte Taine, respectiv de primirea sau nu a lui Hristos, depinde mântuirea noastră: „Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (In 6.53).
“Dionisie Areopagitul o numeşte ca fiind cea mai importantă dintre Taine, iar dascălul său cel vestit, Ierotei, o numea Taina Tainelor sau Ritul Riturilor”2.
Nu putem lăsa neobservat faptul că-n teologie Tainei Euharistiei a pierdut în timp locul central; „nu mai este Taina Tainelor, ci este una dintre cele şapte Sfinte Taine, aşa cum o tratează şi Teologia Dogmatica şi Liturgica.”3
În acelaşi sens se exprimă şi Arhim. Placide Deseille: „Fundamentul îndumnezeirii creştinului este Botezul, sau mai exact ansamblul celor trei Taine ale iniţierii creştine: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, pe care Biserica Ortodoxă, conform tradiţiei sale, nu le desparte niciodată.”4
Numai că fundamentul îndumnezeirii omului nu este Botezul, ci Hristos: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască; Dumnezeu S-a coborât pe pământ ca pe om să-l înalţe la cer”; „căci El S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiţi.”5
Hristos este Cel prin care taina Sfântului Botez îl face pe omul vechi, supus păcatului şi morţii, să se nască de sus pentru a deveni om nou care să poată intra în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. In. 3,3).
Astfel, Taina (Sfântul Botez – n.n.) este mijloc, nu fundament. Hristos este fundamentul, temelia: „căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Hristos” (1 Cor. 3,11). „Prin Taina (Euharistiei – n.n.) Dumnezeu ne împărtăşeşte lucrarea Sa, ca har şi dar…6 Doar în acest sens – al celor şapte Sfinte Taine – Euharistia poate fi numită Taina Tainelor, întrucât ea este culminarea celorlalte taine.”7
În aceeaşi perspectivă trebuie înţeleasă şi taina Sfintei Euharistii: „Sfânta Euharistie, ca şi celelalte Taine, sunt mijloace ale relaţiei dintre Hristos şi oameni, prin care Hristos coboară în biserică ca să înalţe credincioşii la asemănarea cu Dumnezeu. Hristos este Logosul etern al Tatălui prin care toate au fost create, apoi Hristos este Logosul care S-a întrupat pentru mântuirea noastră şi în fine Hristos este Capul Bisericii care îşi extinde de la Cincizecime Trupul Său îndumnezeit în Biserică, în Duhul Sfânt, ca să sfinţească credincioşii şi să-i ridice la viaţa de comuniune eternă a Sfintei Treimi. Potrivit Sfintelor Scripturi, teologiei patristice şi Liturghiei ortodoxe, centrul de gravitate al Bisericii nu este Euharistia, ci Hristos – taina cea din veci ascunsă şi de îngeri neştiută – ca început, mijloc şi sfârşit al veacurilor, după cuvântul Sf. Maxim Mărturisitorul.
Prezenţa lui Hristos în Biserică are caracter paradoxal, ca întreaga gândire biblică şi patristică răsăriteană, fiindcă în puterea Duhului Sfânt Domnul este prezent, în acelaşi timp, atât în Sfânta Euharistie, dar rămâne şi deasupra Euharistiei împreună cu Tatăl, ca sa înalţe credincioşii la comuniunea de viaţă veşnică trinitară: „Ia aminte Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul slavei Împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi. Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici, în chip nevăzut împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.”
…Este adevărat că Hristos este prezent în Euharistie, dar nu rămâne prizonierul vreunei Taine, fiindcă nu este numai Logos Mântuitor, ci şi Logos Creator, care îmbrăţişează întreaga creaţie, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Tendinţa de a muta centrul de gravitate al Bisericii de la Hristos la Sfânta Euharistie este o consecinţă a procesului de secularizare a lumii, care a mutat centrul de gravitate al creaţiei de la Dumnezeu la om.
Într-un mod cu totul diferit de Sf. Grigorie Palama, care pune accentul pe dimensiunea verticală a Sfintei Euharistii, Nicolae Cabasila interpretează Euharistia în perspectiva orizontală, a istoriei, şi consideră că Sfânta Euharistie este mijlocul prin care Hristos înaintează cu Biserica spre Parusia Sa, de la sfârşitul veacurilor. În această perspectivă orizontală, Sfânta Euharistie se constituie ca Taină a Tainelor şi centrul de gravitate al Bisericii, dar se slabeşte legătura verticală dintre Hristos şi Biserică prin Sfântul Duh.
Aceste doua dimensiuni pot fi ţinute împreună numai în Hristos, fiindcă El este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om nedespărţit.
Astfel Taina Tainelor este Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat.8
Sf. Apostol Pavel afirmă despre întruparea lui Hristos că este „taina cea din veac ascunsă” (Col 1, 26).
Taina cea din veac ascunsă s-a descoperit prin întruparea celei de a doua persoane a Sfintei Treimi, în sensul că Dumnezeu şi-a făcut vădit planul de mântuire a omului: „…a voit Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos…” (Col 1,27).
Însă întruparea Fiului lui Dumnezeu rămâne ea însăşi în sine o taină:
– Cum S-a făcut Om Fiul lui Dumnezeu?
– cum S-a unit dumnezeirea cu umanitatea în pântecele Fecioarei, fără ca prin aceasta firile să se amestece între ele?9
– cum Fiul Se coboară pe pământ şi totuşi rămâne în ceruri, nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt?: „Cuvântul cel împreună veşnic cu Tatăl cel fără de început, nedespărţindu-se de cele de sus, a venit acum la cele de jos, din milostivirea cea nesfârşită, arătând îndurare faţă de alunecarea noastră.” „Cel ce este din veci din Tatăl, din maică arătându-Se sub vremi lumii, Cuvântul cel mai presus de fiinţă, chipul robului primeşte şi se face trup, nedespărţindu-se de dumnezeire şi pe Adam îl zideşte din nou în pântecele celeia ce L-a zămislit pe El fără de sămânţă”10
– cum, prin Întrupare, deşi firea divină S-a unit cu firea umană, totuşi nu s-a schimbat nimic în sânul Sfintei Treimi?: „…dar totuşi pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare, Te-ai făcut om şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut…”11
În concluzie Taina Tainelor este Întruparea lui Hristos cu toate consecinţele ei: Jertfa, Învierea, Înălţarea12, iar Sfintele Taine sunt lucrări ale lui Hristos; respectiv Sfânta Euharistie este mijlocul prin care Hristos ni Se împărtăşeşte nouă pe Sine.
Dar şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu (şi implicit celelalte acte mântuitoare) este o lucrare a lui Dumnezeu Însuşi. Aşadar, Întruparea Fiului lui Dumnezeu (de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria – Crezul) este Taina Tainelor doar în sensul de lucrare a lui Dumnezeu.
Astfel ajungem la Sfânta Treime ca Taină a Tainelor: „Dumnezeu Treimic (Taina Sfintei Treimi) se descoperă în momentul zidirii şi rezidirii omului. Tatăl zideşte totul prin Fiul şi în Duhul Sfânt”.13
Cunoaştem adevărul despre Dumnezeu Unul în fiinţă, dar întreit în persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.14 „Ştim din revelaţia supranaturală că Dumnezeu este esenţa subzistând în trei Persoane.”15 Deci ştim acest adevăr pentru că Dumnezeu ni l-a revelat, ni l-a descoperit, dar de înţeles, nu-l putem înţelege. Acest adevăr rămâne un mister16, o taină, respectiv Taina Tainelor.
2. Biserica – Trupul lui Hristos
Se poate vorbi de Trupul lui Hristos dintr-o întreită perspectivă:
1. „Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Dumnezeu-Om, cu două firi, dumnezeiască şi omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, persoana lui Dumnezeu – Cuvântul. Această unire între Fiul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se numeşte unire ipostatică.”17
Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria (cf. Crezului). Astfel se poate vorbi despre o existenţă istorică a lui Iisus Hristos, existenţă încadrată cu exactitate în timp şi spaţiu.(cf. Lc. 2, 1-4).
Deci prima perspectivă este aceea a unei persoane divine ce s-a întrupat, respectiv a avut un trup (şi un suflet) cu care a pătimit, S-a jertfit, a murit şi a Înviat.
2. A doua perspectivă este cea Euharistică. Acelaşi Hristos de atunci este Cel din Sfânta Împărtăşanie: „… Acesta este Trupul Meu… acesta este Sângele Meu…..”; acelaşi şi nu altul, pentru că nu sunt doi hristoşi, ci Hristos este doar Unul.
3. Biserica este trupul lui Hristos. (Ef. 4) Hristos este Capul Bisericii (Ef. 4,15). Biserica a fost întemeiată în chip nevăzut prin jertfa de pe cruce18: „Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Sau” (F.A. 20,28).
Întemeierea în chip văzut a Bisericii a avut loc la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a coborât peste Apostoli şi în urma cuvântului lui Petru unii au crezut în învierea şi dumnezeirea lui Iisus, primind Taina Sfântului Botez – „ca la trei mii de suflete”19 (F.Ap. 2, 41).
Trupul lui Hristos este alcătuit din toţi cei botezaţi. Fiecare om devine prin Taina Sfântului Botez mădular al Trupului lui Hristos.
Dar omul rămâne mădular al trupului lui Hristos atât timp cât împlineşte voia lui Dumnezeu. În momentul în care omul săvârşeşte un păcat, devine mădular bolnav – întrucât păcatul este o boală a sufletului – un mădular paralizat, uscat în trupul lui Hristos.
„Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este Lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămaneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate sa aducă roadă de la sine, daca nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, daca nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roade multe, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Daca cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard”(In. 15, 1-6).
Iată cea mai potrivită analogie între Hristos – Cap al Bisericii şi Trupul Său. Hristos este viţa, Care are viaţă în Sine (In. 5,26), iar mădularele trupului lui Hristos – cei botezaţi – sunt mlădiţele. Pe de altă parte, momentul arderii în foc este momentul judecăţii. Până atunci – cel care a fost mădular viu în trupul lui Hristos sau mlădiţa vie în viţa care este Hristos, prin taina Sfântului Botez, dar a păcătuit şi prin aceasta a devenit mlădiţă uscată – are şansa, posibilitatea de a redeveni mlădiţă vie în viţa care este Hristos.
Aceasta se poate dobândi printr-un al doilea botez – nu din apă şi din Duh – ci prin baia lacrimilor care nu este alta decât taina Sfintei Spovedanii. Dacă omul se căieşte de păcatul săvârşit, dacă îşi mărturiseşte greşeala în spovedanie – mărturisire care nu i se face preotului, ci lui Hristos – şi dacă se hotăreşte să nu-l mai repete, atunci Hristos îi dă iertarea de păcate. Consecinţa este aceea că omul astfel se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, redevenind mlădiţa vie în viţa care este Hristos sau mădular viu şi sănătos în trupul lui Hristos.
„În Euharistie, Hristos nu ne dă numai o iradiere a stării Sale de jertfă şi de Înviere, ci Însuşi Trupul Său în această stare.”20
Deci, Acelaşi Hristos care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a Înviat pentru noi este Acelaşi care ni Se dăruieşte prin Euharistie.
Dar deşi omul este cel care mănâncă şi bea trupul şi sângele lui Hristos, totuşi Hristos îl cuprinde pe om în Sine, în trupul Său: „căci fierul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul”21; „după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc natura fierului (căci fierul rămâne fier, n.n.), ci arată fierul înroşit prin foc, dar şi pe cel ce înroşeşte (adică focul, n.n.), iar aceasta arată că sunt doua firi (una a focului şi alta a fierului) şi nu una”.22
Prin pocăinţă şi prin unire cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie omul redevine mădular viu în Trupul lui Hristos care ne (recapitulează) cuprinde pe toţi în Sine.”23
3. Împărtăşirea bolnavilor
3.1. Împărtăşirea bolnavilor conştienţi
Pentru bolnavii care solicită să fie împărtăşiţi, preotul merge la salon. În cazul în care bolnavul este deplasabil, spovedania poate avea loc în biserică; în cazul în care bolnavul este deplasabil, dar în limite mai mici, bolnavul poate fi spovedit în cabinetul asistentelor; iar în cazul în care bolnavul nu este deplasabil, spovedania se săvârşeşte în salon.
În funcţie de starea spirituală, pe de o parte, iar pe de altă parte, de starea de sănătate, bolnavul poate primi (sau nu) dezlegare să se împărtăşească.
Dacă este deplasabil, el se poate împărtăşi în Duminica sau sărbătoarea cea mai apropiată în cadrul Sfintei Liturghii; în cazul în care nu este deplasabil, el poate fi împărtăşit dimineaţa în cadrul salonului.
Cu privire la spovedania bolnavilor în spital, bolnavi care sunt din toată ţara, am putut constata următoarele:
Cel puțin două treimi din toţi cei pe care i-am spovedit nu se mai spovediseră niciodată, iar din restul de o treime care s-au mai spovedit, cel puţin două treimi s-au spovedit împlinind un act formal şi, implicit, prin aceasta nu şi-au mărturisit toate păcatele.
Problemele cele mai mari le constituie mentalităţile greşite ale oamenilor, şi anume:
a. De împărtăşit se împărtăşesc doar bătrânii şi bolnavii foarte grav;
b. De împărtăşit se împărtăşeşte omul numai înainte de moarte;
c. Dacă se împărtăşeşte înseamnă că va muri.
Toate aceste mentalităţi sunt false. Să le luăm pe rând:
1. De împărtăşit se cuvine să se împărtăşească orice om, şi nu numai la bătrâneţe sau în caz de boală, ci în toată viaţa, de la botez şi până la ultima clipă a vieţii. Este, de fapt, condiţia esenţială a dobândirii vieţii veşnice: „Cel care mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, iar cel care nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă veşnică” (In 6,54).
2. Omul nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie numai înainte de moarte. În primul rând, omul nu ştie când va muri şi s-ar putea ca să moară neîmpărtăşit. În al doilea rând, Hristos ne spune: „lucraţi până este ziuă, căci vine seara când nimeni nu mai poate să lucreze”. Timpul zilei este timpul vieţii pământeşti şi omul trebuie să lucreze în tot timpul zilei, în toată viaţa şi nu numai când vine seara, adică momentul morţii trupeşti.
3. Nu dacă se împărtăşeşte omul moare, respectiv nu dacă omul îl primeşte pe Hristos moare, ci dacă nu-L primeşte pe Hristos moare.
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat şi ca Dumnezeu adevărat este izvorul vieţii. Rugăciunea de la împărtăşire spune: „Şi să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine spre sănătatea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
Deci omul nu se împărtăşeşte spre moarte, ci spre sănătate, spre viaţă, şi nu orice viaţă, ci viaţa veşnică.
Rudenia care refuză împărtăşirea în numele celui bolnav, pe motiv că acesta s-ar speria, îl lipsește, de fapt, pe acel bolnav de ultima şansă în viaţa pământească de a-L primi pe Hristos şi, implicit, îl lipsește de viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.
3.2. Împărtăşirea bolnavilor inconştienţi
Unii membri din familia bolnavului îi cer preotului să-l împărtăşească pe cel bolnav, dar bolnavul să nu ştie ce vrea preotul să facă. Or, condiţiile împărtăşirii unui om sunt acelea ca bolnavul să ştie, să fie conştient că-L primeşte pe Hristos, să-şi dorească să-L primească pe Hristos, să se căiască de păcatele săvârşite şi să ceară împărtăşirea.
Alţii cheamă preotul să-l împărtăşească pe cel bolnav din familia lor, dar care este inconştient, este în comă.
Întrucât omul în comă sau inconştient nu poate să vorbească, el nu poate fi spovedit.
Preotul de parohie cunoaşte viaţa fiecăruia dintre credincioşii săi şi în cazul în care acel preot ştie despre credinciosul lui că acesta s-a străduit să împlinească voia lui Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti şi ştie despre el că acela s-a pregătit, respectiv: a mers la biserică, a ţinut posturile, s-a spovedit, s-a împărtăşit, atunci îl poate împărtăşi.
Problema se pune dacă preotul de spital care nu-i cunoaşte viaţa, ci dimpotrivă, îl vede pentru prima oară pe acel bolnav, îl poate împărtăşi şi pe bolnavul aflat în comă.
Înainte de a răspunde la această întrebare, facem precizarea că, deşi bolnavul este în comă, el nu este lipsit de asistenţă religioasă.
În primul rând, preotul merge la el pentru a-i săvârşi rugăciunea de dezlegare, de iertare a păcatelor, rugăciunea de sănătate sau, după caz, rugăciunea la ieşirea cu greu a sufletului, în cazul celor care trag să moară şi nu mor.
În al doilea rând, toţi bolnavii din spital sunt pomeniţi la rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii şi la rugăciunile de la Sfântul Maslu şi la toate celelalte rugăciuni care se săvârşesc în Biserică.
Am ales această temă, Împărtăşirea bolnavilor, pornind de la următorul eveniment: acum câţiva ani fiul unei bolnave din spital m-a rugat să merg să-i împărtăşesc mama. I-am explicat fiului că un om care este în comă şi care nu poate să vorbească şi, implicit, nu se poate spovedi, atunci nici de împărtăşit nu poate fi împărtăşit, conform pravilei bisericeşti care spune: „Pe cei căzuţi în nesimţire şi a căror situaţie duhovnicească nu o cunoaştem, nu putem să le dăm Sfânta Împărtăşanie. Noi nu putem să fim mai milostivi cu el decât cum a fost el cu el însuşi. Dacă i-a fost milă de el însuşi, atunci el s-a spovedit şi s-a împărtăşit la vremea cuviincioasă şi acum nu mai e nevoie să dibuim noi în nesiguranţă, căci se poate să fie un nepocăit chiar pe patul morţii! Mântuitorului I-a fost milă numai de tâlharul ce s-a pocăit, iar nu şi de celălalt, care nu şi-a recunoscut păcatul. Noi nu putem să iubim mai mult decât iubeşte Însuşi Dumnezeu!”
Urmarea acelui moment a fost că tânărul a apelat la un alt preot care a împărtăşit-o pe mama lui în starea de comă. Ar tebui să fie o uniformitate de învățătură și de atitudine.
Unii preoţi aduc ca argument, atunci când împărtăşesc pe cei în comă, faptul că omul este în pericol să moară, şi cum să-l lase să moară neîmpărtăşit?! Sfântul Ioan Gura de Aur spunea că pe Golgota vede trei oameni: Unul care mântuieşte – căci era Dumnezeu; altul care este mântuit – pentru pocăinţa lui, şi altul care pierde mântuirea din cauza nepocăinţei.
Aşadar, mântuirea vine nu în urma unui interval sau în urma unui moment de suferinţă, ci în urma pocăinţei.
Sintagma „să nu moară omul neîmpărtăşit” vine de la pocăinţa tâlharului de pe cruce. Acesta, înainte de a intra în starea de agonie, de nesimţire, s-a căit, şi-a mărturisit vinovăţia înaintea lui Hristos, a recunoscut în Iisus pe Dumnezeu şi L-a rugat pe Mântuitorul să-l pomenească întru Împărăţia Sa.
Deci ideea este că nu trebuie să moară omul fără ca măcar în ultimele clipe de viaţă sa se căiască de răul făcut, urmare a pocăinţei fiind mărturisirea păcatului în Spovedanie şi urmarea mărturisirii fiind Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Astfel, dacă împărtăşim pe un om în comă, fără să ştim nimic despre viaţa lui, nu cred că-i facem un bine. De ce? Spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni că: „Omul care vrea să mănânce Trupul lui Hristos şi să bea Sângele lui Hristos, să se cerceteze pe sine şi numai aşa să se apropie de Hristos.”
Cel care este în comă nu se poate cerceta pe sine; pe de altă parte nu poate fi cercetat nici de către preot, iar oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fată de Trupul şi de Sângele Domnului. (ICor. 12, 27-28).
Starea de comă nu presupune vrednicia de a fi împărtășit.
Mai mult decât atât, noi spunem despre cei în comă că nu-şi pot exprima simţămintele. Presupunând că în spatele acestei neputinţe de a-si exprima simțămintele omul se căieşte de răul făcut şi-şi doreşte să-L primească pe Hristos, atunci putem afirma următoarele:
1. Pocăinţa nu ţine de nici unul din cele cinci simţuri. Dacă omul se căieşte în străfundul fiinţei lui, fără ca noi să putem percepe aceasta, atunci Hristos care cunoaşte adâncul sufletelor noastre îi vede pocăinţa şi îi poate dărui iertarea de păcate chiar fără Spovedanie.
2. În veacurile primare existau trei feluri de botezuri:
i. Botezul din apă şi din Duh, instituit de Mântuitorul (cf. Mt. 28);
ii. Botezul sângelui: dacă un om era nebotezat din apă şi din Duh, dar Îl mărturisea pe Hristos, şi datorită mărturisirii lui era omorât, martiriul lui era un botez al sângelui;
iii. Botezul dorinţei: dacă un om nebotezat îşi dorea pe patul de moarte să fie botezat şi până să ajungă preotul la el respectivul murea, era considerat botezat doar datorită dorinţei lui.
Prin analogie, dacă un om în comă, dincolo de aparenţa neputinţei de a-şi exprima simţurile, îşi doreşte înăuntrul lui să-L primească pe Hristos, atunci va fi o împărtăşanie a dorinţei.
Pe de altă parte, la hirotonia preotului, i se dă de către Arhiereu în mâini Trupul lui Hristos spunându-i-se că Trupul lui Hristos se va cere din mâinile lui la a doua venire a Mântuitorului.
Deci, dacă preotul împărtăşeşte pe un om în comă, dar despre care nu ştie nimic despre starea duhovnicească a aceluia, nu numai că-l osândeşte mai tare pe cel pe care îl împărtăşeşte cu nevrednicie, întrucât nu i-a putut curăţa sufletul prin spovedanie, dar se osândeşte şi pe sine, fiindcă Îl dă pe Hristos cum nu se cuvine.
În capitolul al doilea al acestei teme am menţionat întreita semnificaţie a Trupului lui Hristos.
I. Trupul lui Iisus cu care Acesta S-a născut din Fecioara Maria şi cu care S-a Înălţat la Cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl;
II. Trupul euharistic al lui Hristos;
III. Biserica este Trupul lui Hristos.
Preotul trebuie să aibă grijă de Trupul euharistic al lui Hristos care i-a fost încredinţat de către episcop în mâini la hirotonie, dar deopotrivă trebuie să aibă grijă şi de Trupul lui Hristos în sensul de Biserică, adică de comunitate care i-a fost încredinţată tot la hirotonie, întrucât hirotonia se săvârşeşte pe seama unei parohii.
De aceea Mântuitorul spune că păstorul cel bun căruia i s-a rătăcit o oaie din o sută le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi pleacă să o caute pe cea pierdută, şi, dacă o află, se bucură de ea mai mult decât de cele care nu s-au rătăcit.
Într-o pildă ni se spune despre un preot care a trecut din viaţa pământească în viaţa de apoi şi sufletul lui a bătut la Porţile Raiului. Dumnezeu l-a întrebat: Tu cine eşti? El răspunse: Sunt preotul cutare. Şi cu cine eşti? – l-a întrebat Dumnezeu. Singur, răspunse el.
Unde îţi este turma care ţi-a fost încredinţată? – l-a întrebat Dumnezeu – căci nici un preot nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără aceasta.
Aşadar preotul trebuie să aibă grijă de Trupul lui Hristos în toate sensurile cuvântului.
De aceea un om care s-a pregătit toată viaţa lui sau măcar în ultima parte a vieţii, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, acela este mădular viu în Trupul lui Hristos. Chiar dacă el nu este împărtăşit în ultimele clipe de viaţă, şi fiind în comă, preotul nu-l poate împărtăşi, el oricum deja face parte integrantă din Trupul lui Hristos. Mai mult! Dumnezeu ia în considerare toată strădania omului din timpul vieţii pământeşti. Nici un efort duhovnicesc nu este trecut cu vederea: „Nu se ascunde înaintea Ta Doamne Dumnezeul meu nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte.”
Dumnezeu nu ia în considerare numai ultimul moment din viaţă, ci Dumnezeu ia în considerare toată pregătirea duhovnicească a omului; altfel ar însemna că un om care s-a pregătit toată viaţa lui – dar dintr-un motiv sau altul (care nu e legat de păcat) nu apucă să se împărtăşească în ultimele clipe de viaţă – nu ar dobândi viaţa veşnică. Dimpotrivă, Dumnezeu ia în considerare ultimele clipe de viaţă numai atunci când omul se căieşte şi pentru această pocăinţă din urmă Hristos îi dă iertarea de păcate, ştergând tot răul săvârşit până atunci. Recunoaştem în aceste cuvinte, de fapt, starea tâlharului de pe cruce: toată viaţa a făcut numai rău dar pentru pocăinţa dinaintea morţii Hristos l-a iertat.
De asemenea se mai spune că împărtăşania este valabilă patruzeci de zile. Fals! Ca şi cum Trupul şi Sângele lui Hristos ar avea termen de valabilitate. Însă Hristos este veşnic. În primul rând, canonul care face referire la cifra 40 spune că nu trebuie să treacă patruzeci de zile fără ca omul să se împărtăşească. Aceasta pentru faptul că, în veacurile primare, creştinii se împărtăşeau la fiecare Sfântă Liturghie. În al doilea rând, dacă omul s-a împărtăşit cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos şi la o oră sau la o zi a săvârşit vreun păcat de moarte, acela, prin păcatul lui, s-a despărţit de Hristos din momentul săvârşirii greşelii.
Iată deci că pentru acela împărtăşania nu a durat nici măcar patruzeci de zile. Pentru a susţine cele de mai sus, vom continua cu canoanele Bisericii Ortodoxe.24
Canonul 52 Apostolic
Dacă vreun episcop sau preot nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndepărtează sau respinge să se caterisească pentru ca mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Lc. 15, 7)
Canonul 13 – Sinodul I Ecumenic – Împărtăşirea muribunzilor
În privinţa celor ce stau să moară dintre căzui – să se observe vechea şi canonica lege, încât dacă cineva stă să moară să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă și mai trebuitoare merinde. Iar dacă după împărtăşire îşi revine, să îşi reia penitenţa.
Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de cuminecatură stabilim că episcopul, cu cercetare, să-l facă părtaş sfântului dar.
Canonul 7 – Cartagina
Dacă cineva fiind în primejdie de moarte, ar cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca prezbiterul să întrebe pe episcop, şi aşa după dispoziţiile acestuia, să împace pe cel ce e în pericol de moarte, această rânduială trebuie să o întărim prin hotărâre mântuitoare.
Canonul 9 – Nichifor Marturisitorul
Se cuvine să fie împărtăşit cel bolnav în primejdie de moarte, chiar și după ce a gustat mâncare.
Canonul 5 – Povățuire pentru cuminecare
Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât si legii, decât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie timpul Sfintei Patruzecimi şi a Paştelor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşește cu sfintele taine. Dar nu trebuie să se ţină numai sărbătorile, ci să se cureţe conştiinţa și apoi să se împărtăşească; căci cel necurat si cel nevrednic, nici la sărbătoare nu este îndreptăţit a se împărtăşi cu sfântul si prea înfricoşatul trup. Căci gândeşte-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă şi mai înainte se curăţau şi în toate privinţele erau curaţi. Iar tu, când te apropii de Jertfa de care şi îngerii tremură, hotărăşti lucrarea potrivit împrejurărilor de timp, şi cu mâini şi buze murdare îndrăzneşti să te apropii de trupul si sângele lui Hristos? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruţi când iţi miroase gura; iar pe Împăratul cerurilor Îl săruţi cu sufletul mirositor? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, daca nu eşti vrednic de împărtăşanie, nu eşti dintre cei vrednici nici de rugăciune și de situaţia ta. Ascultă de Domnul care zice: „Cei ce se pocăiesc, se apropie de împărtăşanie, iar cei ce nu se împărtăşesc, nici nu se pocăiesc.”
Prescripţia 5. Prescripţia aceasta, povăţuire pentru cuminecare, cuprinde şi o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie sa se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sf. Ioan Gura de Aur despre Epistola Sf. Pavel către Efeseni.
Canonul 6 – Cuminecare deasă sau rară?
Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de doua ori; alţii mai des; si către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o data pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei de mai multe ori, nici pe cei de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiintă curată se împărtăşesc, şi a căror viaţă este ireproşabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecata şi osânda precum și pedepsirea și pedeapsa; și nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ar ajunge în sucuri stricăcioase, distruge si strică totul şi cauzează boala, tot astfel și Sfintele Taine. Nu te desfătezi la masa duhovnicească, şi apoi iarăşi iţi întinezi gura cu noroi? Ungi cu mir bine mirositor si apoi iarăşi umpli de putoare împărtăşindu-te după un an? Crezi că iţi ajung 40 zile spre a te curăţi de păcatele comise în timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele de mai înainte? Spune-mi ori de vindecându-te în 40 zile de boala îndelungată şi apoi înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte cât ţi-ai si stricat mai mult? Căci dacă cele fireşti se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voinţă. Tu dai 40 zile pentru sănătatea sufletului şi oare să nu aştepţi nici 40 pentru ca Dumnezeu să te ierte? Spune-mi, glumeşti? Pentru aceia, şi diaconul rosteşte zicând: „Sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt.
Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţine Sf. Ioan Gura de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola Sf. Apostol Pavel catre Evrei, privitor la cuminecare deasă sau rară.
Canonul 7 – Cuminecarea să se facă cu vrednicie
Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăşi, mai des sau mai rar?
Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, si mulţi dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înşine, nu am fi osândiţi, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm ca să nu fim osândiţi cu lumea laolaltă. Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului şi a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel: „Fiecare om din seminţia voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, şi necurăţia lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet. Şi iarăşi: „Curăţiţi de fiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu întineze locaşul meu”. Din cauza aceasta Apostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtăşesc, precum s-a zis mai sus: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi dorm”, adică sunt mulţi bolnavi şi trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât şi cei care erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David, ori de sunteţi curaţi de patul femeii, şi atunci le-a dat lor pâinile.
Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sf. Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când și cum trebuie să fie mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sf. Pavel, că totdeauna să se primească Sf. Împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă și bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului”. Despre această chestiune se tratează și în chestiunile anterioare: 2, 5 , 6.
Canonul 83 – Sinodul VI Ecumenic
Nimeni să nu dea Cuminecătura trupurilor celor ce au murit. Căci este scris: „Luaţi mâncaţi”, dar trupurile celor morţi nu pot nici lua, nici mânca.
Canonul18 – Sinodul 8 Local din Cartagina – Hirotonia clericilor morți
…Şi ca prezbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja…
Nota comună a tuturor acestor canoane este aceea că bolnavul, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în ultimele clipe de viaţă, trebuie să fie conştient şi respectiv să ceară aceasta.
În situaţii neclare sau interpretabile, canoanele fac trimitere la episcop.
În zilele noastre familia bolnavului vrea ca acesta să fie împărtăşit chiar şi în comă, în orice situaţie şi cu orice preţ, uitând să mai facă ascultare de preot.
Cântecul Potirului
de Nichifor Crainic
Când holda taiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnul Hristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnul Hristos.
Şi iată Potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, Pâinea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-i povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Hristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate,
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.
Şi iată Potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi a neamului meu.
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu
Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-Te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
Note bibliogrfice:
1. Noul Testament cu Psalmii, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
2. Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţa întru Împaraţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 230.
3. Ibidem, p. 231.
4. Arhim. Placide Deseille, Ce este Ortodoxia? – cateheze pentru adulţi, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 186.
„Botezul este taina iniţierii creştine, poarta de intrare în creştinism sau taina fundamentală şi indispensabilă pentru mântuire….” – Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Speciala, Nemira, 2002, p. 275.
5. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă prin trup, P.S.B.15, EIBMOR, Bucureşti, 1997, p. 151.
6. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediţia a II-a, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1997, p. 71.
7. Ibidem, p. 72.
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Referat la Teza de Doctorat a Pr. Vasile Gavrilă – Sfânta Taină a Cununiei, Bucureşti, 2004, pp. 2-3.
9. Pr. Prof dr. Ioan Ramurea, Istoria bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R, București, 1992,p. 145.
10. Mineiul pe Martie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 204.
11. Liturghier, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1987, fragment din rugăciunea Heruvicului.
12. Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 127 (nota 82 – autorul deduce Învierea din Înrupare).
13. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Predici la mari sărbători, Galaţi, 2004, p. 89. „Sfânta Treime este Taina Tainelor”- afirmaţia e pusă de autor pe seama Sfântului Gridorie Palama.
14. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005, p. 126.
15. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.195.
16. Ibidem.
17. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof . Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 222.
18. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, ……, op. cit., p. 301.
19. Ibidem.
20. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, , p. 72.
21. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 133.
22. Ibidem.
23. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, ……, op. cit., p. 246.
24. Arhidiacon. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note si comentarii, 1991.
12 ianuarie 2009
Tema: „Împărtășirea bolnavilor”
Autor: Preot Petru Bogdan Tudose, Capela Sfântul Nectarie Taumaturgul, Spitalul Witting Bucureşti
Despre împărtășirea bolnavilor
Sfânta Biserică a avut grija întotdeauna de fiii săi duhovniceşti. Cei aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, ca oarecând dreptul Lazăr, nu-şi găsesc mângâierea decât la Dumnezeu şi, desigur, în Biserica lui Hristos. Să ne amintim în acest sens de căminele Sfântului Vasile cel Mare, unde erau ajutaţi bolnavii în numele lui Hristos şi pentru Hristos.
Dacă privim puţin în urmă, în istoria Bisericii Ortodoxe Române, vedem că sunt nelipsite din Biserică atenţia şi grija cuvenită atât activităţii cărturăreşti, cât şi a celei sociale. Nu exista bolniţă în vechiul Bucureşti care să nu se bucure de întreaga atenţie şi strădanie din partea Bisericii. Toate bolniţele de altădată (Filantropia, Pantelimon, Colţea), erau construite în jurul unei biserici cu un preot slujitor, numit acolo special pentru a îndrepta, mângâia şi ajuta bolnavii.
Dacă motivul bolilor este păcatul, atunci şi izbăvirea de suferinţe este condiţionată de iertarea şi ispăşirea sufletului de greutatea păcatului. Nu este altă cale de a dobândi iertarea păcatelor în afară de cea a pocăinţei. Prin mărturisirea păcatului, a părerii de rău şi a hotărârii de a nu păcătui, cu lacrimi de pocăinţă vărsate înaintea lui Dumnezeu la Sfânta Taină a Spovedaniei, penitentul obţine iertarea păcatelor şi primeşte harul divin care-l întăreşte şi-l ajută să nu mai cadă iar în greşeală; cu atât mai mult cu cât se învredniceşte să primească Trupul si Sângele Domnului în urma Spovedaniei.
Restabilirea comuniunii dintre cel bolnav şi Dumnezeu, sfinţirea şi mântuirea, vindecarea sufletească ş trupească – este principalul rol al preotului în spital. După evenimentele din 1989, Biserica Ortodoxă Română s-a îngrijit în mod stăruitor ca să readucă preotul în spital, ca cel în suferinţă să primească, pe lângă îngrijirea trupului, vindecarea efectului păcatului asupra trupului şi tăierea din rădăcină a originii bolii, a păcatului încuibat în sufletul bolnavului. În felul acesta însănătoşirea să fie firească şi reală, deplină şi fundamentală, curăţindu-se omul în totalitatea constituţiei sale dihotomice, trup și suflet.
Pentru fiecare credincios creştin ortodox, împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine este prilej de negrăită bucurie. Prin Sfânta Împărtăşanie se realizează comuniunea plenară cu Hristos. El pătrunde întreaga fiinţă a celui ce se împărtăşeşte, pătrunde adâncurile lui. Cel îmbrăcat în Hristos prin Sfântul Botez, „înnoit după chipul Ziditorului”, poartă acum pe Ziditorul său, pe Cel ce ţine toate. Fiul Omului, Care nu are unde să-Şi plece capul, Îşi află sălaş în cei ce „cu credinţă, cu evlavie şi cu frică” Îl primesc prin Sfânta Împărtăşanie.
Sf. Împărtăşanie este administrată credincioşilor mai ales în timpul posturilor; ea nu este legată de post, ci de oficierea Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţă în Împărăţia lui Dumnezeu, prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îşi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmaţia că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfinţirii credincioşilor prin împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.
Sfânta Împărtăşanie ni-L aduce pe Hristos în sufletele şi în trupurile noastre. Hristos e cu noi nu numai în mod spiritual, nevăzut, ci, fiindcă suntem şi trupuri, Hristos ni Se împărtăşeşte şi în chip material, sub forma pâinii şi a vinului.
Hristos a instituit Taina Trupului şi a Sângelui Său, care constituie temelia Bisericii, adică locul de unde trebuie să se dezvolte întreaga Biserică şi întreaga viaţă creştină: de la Euharistie, de la împărtăşirea cu Hristos. Şi când Îl avem pe Hristos în noi înseamnă că El lucrează în noi, că Hristos ne transformă, prin colaborarea noastră cu El, bineînţeles. Creştinul nu se împiedică de nimic şi toate le depăşeşte cu puterea lui Hristos care este în el, cu puterea credinţei. În boală nu trebuie să fie descurajare, împuţinare, ci trebuie înmulţită rugăciunea şi credinţa, ştiind că Hristos nu doar a murit pe cruce ci şi a înviat.
Toate situaţiile de moarte întâlnite în viaţă – boala fiind o mică moarte – trebuie privite din perspectiva că toate neajunsurile au fost biruite de Hristos şi că prin El, care este în noi, le putem birui şi depăşi. Credinţa îţi dă un curaj extraordinar, credinţa te scoală din boală şi din morţi. Si când ne moare o fiinţă dragă – un părinte, un frate – nu plângem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca cei ce nu au nădejde (ITes. 4, 13), căci ştim că moartea e o despărţire limitată sau pentru puţin timp; moartea e un Paşte, o trecere. Cât de frumoasă e credinţa şi ce putere îţi aduce, ce curaj îţi dă credinţa!
În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită măsură, lui Hristos, şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Împărtăşirea celor bolnavi nu se face doar cu Trupul şi Sângele Domnului, ci şi cu cuvintele Lui, cu învăţătura Sa dătătoare de viaţă şi mântuitoare – de aceea predica şi cuvântul personal adresat fiecăruia în parte are o mare importanţă; la fel rugăciunile pe care noi ca preoţi le citim pentru noi, pentru obştea spitalului şi pentru fiecare bolnav în parte sunt momente de invocare a puterii dumnezeieşti în lucrarea ei de sfinţire şi mântuire, de vindecare.
Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi pregătirea comunităţii pentru Euharistie, fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoaşterea şi primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieşte mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi” (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinţa care să ne ajute să-L recunoaştem şi să-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului.
Scopul principal al Sfintei Liturghii este sfinţirea darurilor, iar scopul final este împărtăşirea credincioşilor. Cuvintele „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” nu reprezintă doar o simplă formulă liturgică, ci o invitaţie adresată credincioşilor participanţi la Sfânta Liturghie şi care cere un răspuns din partea acestora. Şi cum Sfânta Liturghie se oficiază în aproape toate zilele de peste an, deci şi în afara perioadelor de post, apropierea de Sfântul Potir se poate face ori de câte ori se adresează amintita chemare. Singurul criteriu în primirea Sfintei Împărtăşanii este cel al vredniciei, dobândită de cei nevrednici prin osteneli duhovniceşti şi prin ascultare deplină de duhovnic. Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie apare drept cel mai aspru canon numai în cazul în care participantul la Sfânta Liturghie îşi doreşte comuniunea deplină cu Hristos prin Sf. Împărtăşanie.
Boala, ca orice fel de suferinţă, este o realitate, bineînţeles nedorită, o problemă nerezolvată. Ea este un necaz în viaţa omului, care strică echilibrul familial, al vieţii personale şi este şi o taină; este o realitate nedorită, pentru că boala nu este conformă cu firea, nu stă în firea noastră să fim bolnavi, să suferim. Este o realitate nedorită în sensul că nimeni nu urmăreşte să se îmbolnăvească şi toţi cei care sunt bolnavi, care ajung să fie bolnavi, doresc să se facă sănătoşi, normală fiind sănătatea. Este o problemă, în sensul că nu avem un răspuns satisfăcător la ceea ce este suferinţa în general şi deci, nu avem un răspuns satisfăcător în ceea ce priveşte boala ca manifestare a suferinţei.
În concepţia religioasă a Vechiului Testament, boala este de cele mai multe ori o pedeapsă pentru păcat, deci cauza bolii este păcatul. Aşa au gândit boala ca urmare a păcatului cei care s-au confruntat cu Dreptul Iov, cel ce ajunsese să pătimească, să fie şi bolnav, între altele, şi în cartea Iov se prezintă o convorbire între Iov şi prietenii săi pe temeiul faptului că boala este generată de păcat. În Deuteronom, Cartea a cincea a lui Moise, avem afirmaţii făcute de Dumnezeu prin Moise în acest sens, că cei binecuvântaţi de Dumnezeu nu vor avea de suferit boli, iar cei blestemaţi de Dumnezeu pentru păcatele lor vor avea de suportat diferite boli. În Noul Testament există, de asemenea, raportare la boală și la păcat; de pildă, în istorisirea minunii vindecării slăbănogului din Capernaum se constată că cel dintâi cuvânt pe care l-a spus Domnul Hristos omului ce I-a fost pus înainte de către cei patru inşi: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”, apoi i-a dat Domnul Hristos vindecare, iar vindecarea este arătată în textul Evangheliei ca o consecinţă a faptului că celui care s-a vindecat i s-au iertat păcatele. Asta în legătură cu vindecarea slăbănogului de la Capernaum. Iar în legătură cu vindecarea slăbănogului de la Vitezda aflăm din Evanghelia de la Ioan că omul acela care s-a făcut sănătos prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâlnit cu Domnul Hristos în Templul din Ierusalim, iar Domnul Hristos i-a spus: „De acum să nu mai greşeşti ca să nu ţi se întâmple ceva rău”, deci şi aici este o legătură între păcat şi boală. Totuşi, e sigur că la boală nu ajung numai păcătoşii, ci ajung şi drepţii, şi, în cazul acesta, bolii nu-i premerge păcatul; ne-am putea gândi în acest sens la suferinţele lui Iov, la boala pe care a suportat-o Dreptul Iov, ne-am putea gândi foarte bine la suferinţele Sfântului Apostol Pavel, la bolile pe care le-a avut de suportat el, care era plăcut lui Dumnezeu şi care, totuşi, a avut de suferit, poate mai mult, ca să se arate statornicia lui în credinţă şi în legătură cu Dumnezeu, ca să fie un exemplu de suportare a bolilor.
Dumnezeu îngăduie boala cu un scop moral, dar în cele mai multe cazuri boala se socoteşte ca o urmare a păcatului, mai ales de pe urma constatării că boala a venit în lume după sănătate, a venit în lume după ce mai întâi omul a avut o sănătate deplină şi a venit ca un fel de pedeapsă pentru căderea în păcat – deci boala este o urmare a căderii în păcat.
Sf. Simeon al Tesalonicului, care a trăit în secolul al XV-lea, a insistat asupra necesităţii curăţirii sufletului prin Taina Spovedaniei, recomandând creştinilor: „Să ne smerim, să facem pocăinţă şi să ne mărturisim lui Dumnezeu şi pe El să-L chemăm spre milă şi să ne grăbim să ne împărtăşim cu cuminecare tainică şi să facem acest lucru încontinuu cu luare-aminte şi smerenie a sufletului; pentru că aceasta înseamnă a fi noi cu Dumnezeu şi a fi Dumnezeu cu noi, lucru pentru care S-a şi întrupat“. Sfântul recomanda împărtăşirea deasă atât preoţilor şi episcopilor, cât şi credincioşilor mireni, propunându-le să nu treacă 40 de zile fără a se împărtăşi: „Ne-a predat aceste taine ca să fim una cu El, şi noi, arhiereii şi preoţii slujitori, să ne împărtăşim continuu din aceste înfricoşătoare taine cu luare-aminte (atenţie), străpungere (a inimii) şi mărturisire, dar şi ceilalţi să se desfete încontinuu de cuminecare în mărturisire, în zdrobirea şi evlavia sufletului, şi nimeni din cei ce se tem şi iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile, ci, pe cât îi e puterea şi luarea-aminte (atenţia), să se apropie şi mai des de cuminecarea cu Hristos“. Pe bătrâni şi pe bolnavi, Sf. Simeon îi îndemna să practice o împărtăşire mai deasă decât intervalul de patruzeci de zile, căci „acest lucru e pentru noi viaţă şi putere”.
Sf. Simeon Noul Teolog, în Cateheza a IV-a, făcea cunoscut că vrednicia pentru primirea Sf. Împărtăşanii este absolut necesară: „Să nu socotească cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie de dumnezeieştile Taine că prin ele se alipesc şi se unesc pur şi simplu de Dumnezeu cel nevăzut; căci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece vreodată”.
O mare grijă revine preoţilor în administrarea Tainei Spovedaniei în ceea ce priveşte conştiinciozitatea cu care o fac; astfel Sfântul Antonie de la Optina spunea: „Scrii că nu ai folos de la preoţii din Moscova ca de la părinţii de prin sihăstrii. Asta poate şi pentru că nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui (Matei 14, 57), şi neluat în seamă. Aşa că nu ei (preoţii din Moscova) sunt vinovaţi, ci cei care caută folosul duhovnicesc fără credinţă. Sunt oameni smeriţi care pot primi ceva de folos de la orice preot, şi sunt oameni fără smerenie, care nu numai că nu se încred întru totul în preoţii aflaţi încă în viaţă, dar nu se încred nici măcar în Părinţii plecaţi dintre noi, cinstiţi de Biserică. Aşa că doresc fierbinte ca şi tu, ucenic fără făţărnicie, să fii ca cei dintâi, nu ca ceilalţi, pentru ca Domnul să poată privi şi asupra smereniei tale, şi nu va mai trebui să te duci nici prin pustii, nici la Ierusalim. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu se află pe cine ştie ce munte înalt, ci jos, pe pământ, de vreme ce cei cu inima smerită o vor afla înlăuntrul lor”.
Sunt bolnavi care dacă nu găsesc un preot de spital foarte sporit duhovniceşte, refuză să se spovedească. Dar Hristos ne trimite în fiecare moment ceea ce ne este de trebuinţă. Nu este şi mai sporit preotul de spital? Nu e nimic. Înseamnă că bolnavului îi este de ajuns să se spovedească la el. Şi, în situaţii limită, Dumnezeu rânduieşte să ajungă la bolnav preoţi cu viaţă sfântă. Şi nu neapărat chemaţi în chip minunat, cum era chemat la căpătâiul bolnavilor Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Ci prin întâmplări rânduite de Dumnezeu, care, în cele din urmă, tot mici minuni sunt…
Părintele Paisie Aghioritul spunea: «să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu». Dar nu trebuie să uităm că oamenii care suferă de o boală gravă trebuie să fie ajutaţi omeneşte, căci trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. Înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii… Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi… Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: «Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni», ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat medical, bolnavul trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el, ca să-i dea Hristos răbdare” şi putem spune că noi, ca preoţi, conlucrăm cu medicul la însănătoşirea bolnavului.
În contextul celor spuse mai sus, omul care suferă de pe urma bolii, fie ca pedeapsă de la Dumnezeu, fie ca măsură moralizatoare, îşi găseşte remediul, leacul în unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.
În cazul celor bolnavi, administrarea acestei Taine aduce în discuţie unele precizări în ceea ce priveşte pregătirea pentru primirea ei şi împrejurările primirii. Aceştia pot fi împărtăşiţi la primele ore în cadrul slujbei de dimineaţă. Menţionăm în cele din urma situaţiile în care bolnavii aflaţi pe patul de moarte şi chiar familiile acestora amână chemarea preotului pentru mărturisirea şi împărtăşirea celui bolnav, considerând că venirea preotului este semnul sfârşitului vieţii celui bolnav. În astfel de situaţii, se poate întâmpla ca bolnavul să moară nespovedit şi neîmpărtăşit. Este de prisos să amintim că toate acestea sunt clădite pe superstiţii şi pe credinţe false, străine de Evanghelie şi de experienţa Bisericii.
Este evident că pentru cei bolnavi pregătirea prin post, rugăciune şi spovedanie este valabilă ca şi în cazul celor sănătoşi şi în deplinătatea puterilor fizice, dar cu unele precizări. Astfel cei bolnavi sunt scutiţi parţial sau chiar total de postul alimentar, pentru că în demersul medical de vindecare, tratare sau ameliorare a afecţiunilor, alimentaţia are un rol foarte important în tratament. Medicaţia este susţinută de aportul de calorii necesare organismului în lupta sa cu boala şi de aceea alimentaţia bolnavului trebuie să fie una corespunzătoare, care include şi mâncare de dulce. Ca o regulă minimă este nemâncarea înainte de împărtăşanie, în ziua respectivă, motiv pentru care Împărtăşania se administrează cu predilecţie dimineaţa, înainte de administrarea tratamentului. Rugăciunea şi spovedania pot fi făcute de bolnavi fără precizări speciale, cu atenţia cuvenită acordată în aprecierea stării şi condiţiilor lor.
În ce priveşte împrejurările primirii trebuie avut în vedere că boala, ca afecţiune care dezechilibrează organismul, poate fi fatală în orice moment, iar pentru bolnav trecerea în lumea de dincolo trebuie să fie făcută în deplină împăcare cu Dumnezeu prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi prin unirea cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, „ca merinde pentru viaţa de veci”.
Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preoţi şi în afara Bisericii, pe la casele lor sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup sfinţit anume pentru acest scop, în Joia cea Mare, şi păstrate în sfântul Altar, în chivotul de pe sfânta masă. În aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, scrisă în Molitfelnic (Rânduiala grabnicei împărtăşiri). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştientă (nesimţire) sau celor ieşiţi din minte (nebuni). De asemenea nu pot fi împărtăşiţi nici chiar pe patul de moarte acei creştini care refuză Sfânta Împărtăşanie, cei care s-au lepădat de credinţă, cei în agonie care nu mai sunt conştienţi, cei care hulesc şi Îl înjură pe Dumnezeu chiar şi în ultimul moment, cei care au săvârşit păcate împotriva Duhului Sfânt până în ceasul morţii, cei disperaţi care vor să-şi pună capăt zilelor, cei aflaţi la beţie, cei care nu vor să ierte, nici înaintea morţii, pe aproapele lor.
Sfintele canoane ale Bisericii noastre prevăd următoarele:
Canonul 83 Trulan MORŢII NU SE CUMINECĂ – nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au murit (Matei 26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi” (Matei 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca – canonul 13 Sinodul I Ecumenic; 7, 18 Cartagina; 2, 5 Grigorie de Nyssa;
Canonul 29 Trulan; canonul 41 Cartagina – CUMINECAREA CELOR ÎN PRIMEJDIE DE MOARTE – se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare.
Temperarea pacienţilor revoltaţi de suferinţa lor, spovedirea celor care nu au mai făcut acest lucru până acum sau ajutorarea bolnavilor săraci, fără resurse pentru plata tratamentelor, sunt principalele probleme cu care se confruntă preoţii din spitale.
Preotul de spital trăieşte o experienţă deosebită faţă de preotul de parohie, pentru că înaintea lui este permanent suferinţa, nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a se înţelepţi. Misiunea preotului de spital este să aline suferinţa celor aflaţi în dureri şi rolul său este unul aparte: trebuie să-i împărtăşească în regim de urgenta pe pacienţii grav bolnavi, care se pregătesc pentru operaţie sau pentru un tratament dificil.
De asemenea, preotul trebuie să-i sfătuiască pe membrii din familiile bolnavilor, care trec printr-o perioada foarte grea, fiindcă suferinţa aduce alta suferinţă.
Preotul de spital se poate confrunta cu probleme noi in fiecare zi. El se poate întâlni cu revolta celui care este bolnav, care se întreabă de ce suferă anume el, de ce nu mai târziu, se consideră mai puţin păcătos faţă de altul şi consideră că nu el ar trebui să fie pedepsit, şi de aici o întreagă misiune a preotului de a face să înţeleagă pe cel aflat în suferinţă că aceasta a venit spre încercare, nu spre pedepsire.
Peste toate acestea însă primează grija pentru om ca făptură a lui Dumnezeu care trebuie adusă la Hristos deplin sau măcar în ultimul moment, contează împăcarea cu Dumnezeu şi unirea cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, iar odată cu vindecarea – păstrarea legăturii cu Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE MINIMĂ: