6 octombrie 2008
Tema: „Întâlnirea cu Hristos a copiilor aflaţi în suferinţă”
Autor: Preot Tudorel Peiu, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Sklodowska Curie
Între Moarte şi Viaţă, către Înviere
Acum câteva zile, întâlnirea, în pridvorul bisericii, cu doi copii (1 an și 3 ani), botezaţi pe patul de moarte, la doar câteva zile după naştere, m-a determinat să pun la baza comunicării de azi cugetarea Sf. Vasile cel Mare: „Frica de moarte este începutul înţelepciunii”.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu am descoperit-o, personal, şi prin cele peste cinci sute de botezuri de urgenţă în cei zece ani de Preoţie! Dintre aceştia mulţi au trecut din viaţa aceasta, dobândind mântuirea, însă alţii au rămas crescând printre noi. În toate reuşitele mai mult sau mai puţin asumate de ştiinţele medicale, noi, poporul lui Dumnezeu, propovăduim vindecarea minunată pe care Doctorul sufletelor şi al trupurilor o face aleşilor Săi.
Evanghelia de ieri, din Duminica a 19-a după Pogorârea Sfântului Duh, arată iubirea dată nouă de Domnul Hristos, iubire care a biruit moartea, dăruindu-ne Învierea, de care şi Sf.Ap. Toma, cel prăznuit azi, în ziua a şasea a lunii octombrie, s-a încredinţat. Dacă Domnul a pătimit răstignire pe Cruce pentru mântuirea noastră, cu cât mai mult şi noi, oamenii, nu putem evita suferinţa, dacă este voia Răscumpărătorului nostru. De la această cale nu fac excepţie nici cei mai iubiţi dintre cei zămisliţi pe acest Pământ, copiii (mărturii de netăgăduit fiind pomelnicele pentru sănătatea copiilor).
I. Slujire şi iubire pentru copii
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, în Tratatul despre Preoţie afirma că „Preoţia, ştiinţa vindecării sufletelor, urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al Preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, pe om.”
Aceasta este doar una din înălţimile spre care se poate avânta păstorul de suflete. Bucuria şi mângâierea Duhului este pentru slujitor darul lui Dumnezeu! Duhul Sfânt întraripează, întăreşte în mijlocul durerilor. Unii dintre noi, preoţii, am fost chemaţi la slujirea copiilor, făpturi care, într-un timp al vieţii, sunt cercetaţi de Domnul, cu suferinţă trupească şi neîndoielnic şi cu cea sufletească.
Fundamentul filantropic, al iubirii dumnezeieşti îndreptate spre om, în creştinism – este Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Iată perspectiva care ne este arătată în Biblie:
– Copiii sunt un dar de la Dumnezeu (Facerea 4:1; Facerea 33:5). Copiii sunt o moştenire de la Domnul (Psalmul 127:3-5). Copiii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu (Luca 1:42). Copiii sunt o coroană pentru cei vârstnici (Proverbe 17:6). Dumnezeu binecuvântează femeile sterpe cu copii (Psalmul 113:9; Facerea 21:1-3; 25:21-22; 30:1-2; 1 Samuel 1:6-8; Luca 1:7, 24-25). Dumnezeu este Cel care îi formează pe copii în pântece (Psalmul 139:13-16).
-De căpetenie este îndemnul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăşia cerurilor” (Matei 19, 14).
-Creştinii sunt chemaţi să-i îngrijească pe orfani: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii” (Iacob,1,27).
Câteva din mărturiile pe care le avem în Sfânta Tradiţie le citim în Sinaxare, unde cunoaştem mai mulţi sfinţi aflaţi în legătură strânsă cu copiii sau chiar copii sfinţi: Sfinţii 14 000 prunci ucişi de Irod (+29 dec.), Sf. Cuv. Stelian (+26 nov.), ocrotitor al copiilor, Sf. Cuv. Zotic (+31 dec.), hrănitorul copiilor sărmani, Sf. Mc. Mamant (+2 sept.), martir la 15 ani, Sf. Mc. Matei (+16 aug.), de 12 ani, fiul cel mai mic al Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, Sf. Mc. Chiric (+15 iul.) de 3 ani, martir dimpreună cu mama sa, Iulita şi, de ce nu, nădăjduim să-şi afle zi de prăznuire în calendar şi tinerii noştri martiri din decembrie 1989, ariergarda apoteotică a tuturor celor sfârtecaţi sufleteşte şi trupeşte în închisorile comuniste. Frăgezimea vârstei lor o putem vedea în fotografiile de la mormintele din Cimitirul de lângă Biserica Eroii Revoluţiei, iar strigătul lor de jertfă este unic în analele contemporane ale luptelor contra regimului ateu: Cu noi este Dumnezeu! şi Vom muri şi vom fi liberi!
Este de amintit, de asemenea, experienţa Bisericilor locale din Orient din primele veacuri. În faţa diverselor suferinţe prin care treceau familiile şi, implicit, copiii, în mijlocul păgînătăţii, Comunităţile Bisericii au întemeiat şi organizat pentru prima oară brefotrofiile – centre pentru copiii mici, părăsiţi de părinţi datorită condiţiilor sociale, degradării umane şi mizeriei şi lipsurilor materiale. Biserica a creat pentru aceşti micuţi părăsiţi locaşuri unde erau adăpostiţi şi hrăniţi. Tot aşa menţionăm orfelinatele – orfanotrofiile, necunoscute în lumea păgână, care au fost organizate în şi de către Biserică.
În zilele noastre, în România „post-decembristă”, existenţa unei Biserici într-un spital de copii a dus la o schimbare fundamentală a atitudinii bolnavilor, a personalului medical-administrativ şi a familiilor celui suferind, aflat la o vârstă fragedă. Este dătător de nădejde pentru cel care trece prin faţa locaşului sfânt şi se închină, căci se întăreşte, copil sau om mare fiind. Suferinţa bolnavilor din acel loc îi aduce aminte oricărui credincios de Dumnezeu, de posibilul şi implacabilul sfârşit al acestei vieţi. Mai devreme sau mai târziu. Locul în care se ridică o biserică într-o instituţie trebuie să fie şi aici, ca pretutindeni, „axis mundi”, pentru că spre Domnul Hristos, spre Maica Sa Grabnic Ajutătoare şi spre sfinţii făcători de minuni se îndreaptă, în primul rând, toată nădejdea.
Cunoaştem din Învăţătura Bisericii că Domnul îi cercetează şi îi încearcă în credinţă pe părinţi, trimiţând, uneori, suferinţă fiilor. Scopul Raţiunii dumnezeieşti nu este altul decât înmuierea inimii şi întoarcerea la Dumnezeu, re-cunoaşterea lui Hristos (Maria, botezată de urgenţă, în urmă cu 7 ani, şi-a adus părinţii în biserică; azi Maria se spovedeşte cu o maturitate rar întâlnită).
Creşterea copiilor şi asumarea de către familie a suferinţei a fost şi trebuie să rămână o preocupare vie, de primă atenţie, a Bisericii.
Despre problematica creşterii creştineşti şi cauzele suferinţei copiilor primim mărturii din primele veacuri creştine şi până în zilele noastre. Astfel, în veacul al IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur, subliniind afecţiunile sufleteşti prezente şi în zilele noastre, arăta despre creşterea copiilor că: „De aceea se duce lumea de râpă – pentru că neglijăm copiii. În loc să avem grijă de educaţia lor, ne preocupă averea pe care le-o lăsăm. De sufletul lor nici nu ne pasă şi facem cea mai mare neghiobie posibilă. Averile, pământurile, oricât de multe şi de scumpe ar fi, dacă stăpânul lor nu e un om plin de înţelepciune, capabil să le administreze cu virtute, se vor distruge şi se vor pierde odată cu el, pricinuindu-i o mare pagubă. Dacă, însă, un suflet este puternic şi plin de virtute, chiar dacă îi e casa mai mult goală, va putea dobândi tot ce-şi doreşte cu uşurinţă” – Părinţi, copii şi creşterea lor.
În dialogurile catehetice făcute de o monahie, la sfârşitul secolului XX, cu copiii aflaţi în suferinţă, o fetiţă devine ea însăşi învăţătorul care îi îndeamnă pe cei mari să-şi păstreze încrederea în Dumnezeul Cel Viu, chiar şi atunci când sufletele noastre, ale celor mari, sunt pline de durere: „O fetiţă (9 ani) suferea de cancer. Mama ei era disperată şi, lipsită de credinţă se plângea în continuu în faţa copilului de lipsa de iubire a lui Dumnezeu faţă de ei. M-am gândit că fetiţa ar trebui să audă şi o părere mai pozitivă şi am luat-o la o plimbare prin grădină, timp în care ne-am uitat după păsărele şi am sporovăit. O parte din conversaţie a decurs astfel. M. M. : “Ştii că dacă te doare capul nu înseamnă că Dumnezeu nu te iubeşte. El ştie ce înseamnă să ai dureri, pentru că şi El a suferit pe Cruce. Eşti prietenul special al lui Iisus. El iubeşte pe oricine, dar pe cei curajoşi îi lasă să treacă prin dureri şi astfel ei împărtăşesc durerile sale pe Cruce.” Fetiţa a dat din cap cu sobrietate şi am văzut că ştia toate acestea fără să aibă nevoie să i le reamintesc eu. A avut chiar înţelepciunea să adauge: ”Dar, maică, te rog, nu-i spune asta mamei, pentru că nu-i place. Ea crede că trebuie să trăiesc.” (Maica Magdalena – Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă).
Vedem, deci, din cele prezentate mai sus, dificultatea unor părinţi de a primi boala trupească a unui copil ca o încercare a credinţei, a răbdării şi chiar ca o pedagogie în care Dumnezeu îşi descoperă nemărginita Sa iubire în taina suferinţei omului.
– cazul Florin din Slobozia, diagnosticat cu o fatală mucoviscidoză, chemat în Împărăţia cea veşnică la sărbătoarea Naşterii Domnului, în 2005. Situaţia lui familială, grija şi iubirea bunicii, bucuria în suferinţă a copilului, alegerea Domnului care îşi arată voia.
II. Aspecte ale realităţii de azi din perspectiva prezenţei preoţilor în spital
Dacă avem martirologii despre cum au câştigat Împărăţia lui Dumnezeu copiii în timpuri de prigoană religioasă, nu economică, sau de secularism contemporan, să trecem în realitatea de azi, aşa cum o percep eu, în urma unei experienţe de 10 ani la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti, locul unde, de când s-a înălţat Biserică, unii mai întreabă: – Nu ştiţi unde se află Spitalul SFÂNTUL „Grigore Alexandrescu” ?!! Şi în acest loc, ca pretutindeni, lucrarea Domnului se descoperă prin vindecări minunate, prin providenţiale întoarceri la Hristos.
II.1. Scurte consideraţii ale prezenţei preotului în spitalele de copii după 1989
Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu” are peste 1000 de angajaţi (inclusiv personalul auxiliar) şi dispune de 426 de paturi. În spital funcţionează 10 secţii clinice și numeroase compartimente clinice, 19 departamente însoţitoare şi 17 ambulatorii de specialitate. În fiecare an sunt înregistrate în jur de 17.000 de urgenţe medico-chirurgicale. Din 200.000 de consultaţii, anual sunt internaţi 32.000 de copii cu vârsta între 1 zi şi 18 ani. Faptul că sunt mulţi copii internaţi, fără a mai socoti familiile lor, arată că responsabilitatea unui preot de spital este majoră. De asemenea, este covârşitoare povara de suferinţă pe care acesta o poartă. Însă, paradoxal, puterea preotului nu este sleită, dacă acesta merge în suferinţă alături de copilul bolnav. Pentru că Cel care veghează şi poartă pe Braţele Sale nevăzute atât pe copil şi familia acestuia, cât şi pe slujitorul Său, este Domnul. Atotţiitorul. Tămăduitorul. Atotputernicul.
a. Schimbarea din Decembrie 1989. După cum se ştie, situaţia din spitalele din România era dramatică în perioada regimului comunist ateu. Interdicţia asistenţei religioase, imposibilitatea Bisericii de a veni la chemarea celui bolnav în instituţii sunt doar două din nenumăratele bariere pe care regimul totalitar ateu le pusese în calea propovăduirii Evangheliei. Nu mai amintim drama avortului, întrucât această problemă, oglindită astăzi sub aspect „liber-democratic”, necesită o aprofundare separată. Durerea şi tragedia copiilor din orfelinate (o consecinţă a alungării lui Hristos din viaţa familiei), copiii străzii şi pruncuciderea sunt peceţi tulburătoare care îşi vor lăsa semnele mulţi ani . Ex. Mihaela P. (arşi) şi, faţa pozitivă, Lili S. (9 fraţi).
Primii ani în spital – 1998… Relaţia cu personalul medical, cu părinţii, apoi cu copiii nu este facilă la început. Preotul se confruntă cu indiferenţe şi atitudini superstiţioase. Cei care au primit cel mai bine pe preot au fost copiii. Suferinţa lor, având întipărită pe chip nu chinuirea, ci, minunat, seninătatea, a fost depăşită de dorința de a intra în legătură cu preotul care-l privea, care vorbea cu el. O vorbă de mângâiere, un cuvânt de întărire şi o firească rugăciune erau şi sunt nevăzutele mâini pe care Domnul le întinde către cel aflat în boală. La durerile fizice pe care le cercetează medicul şi pe care copilul le exprimă prin plâns, strigăt, scâncet sau tăcere, se adaugă suferinţa nevăzută a temerii copilului de boală sau chiar de moarte, frica de singurătate într-un mediu ostil cum îi este spitalul, lipsa căminului părintesc unde avea siguranţă. Pe acest teren îl întâmpină preotul. Aici se creează nevăzutele legături cu copilul aflat în nevoi, cel care îl recunoaşte pe „trimisul” lui Dumnezeu.
Cu timpul, se vor vedea şi celelalte roade ale întâlnirii, în spital, dintre preot şi copil:
– posibilitatea părinţilor de a se încredinţa lui Dumnezeu, prin mijlocirea preotului;
– posibilitatea cercetării lăuntrice a părinţilor, prin Taina Spovedaniei;
– rugăciunea împreună în Spital – la căpătâiul copilului bolnav, la Sf. Liturghie şi Sf. Taine;
– con-sfătuirea cu personalul medical ş.a.
Desigur că de-a lungul anilor am întâlnit şi obstacole, cum ar fi:
– crezul unor părinţi şi al unor medici că boala are doar cauze fiziologice, nu spirituale – cazul copilului de 9 ani, care avea citită şi vizionată toată colecţia Harry Potter – internat pe Toxicologie, având agresive porniri spre crimă faţă de bunica sa;
– indiferentismul faţă de puterea lui Dumnezeu (cauza: necredinţa sau puţina credinţă);
– corupţia (păcatului) la toate nivelurile societăţii şi teama faţă de o abordare sinceră, cinstită a copilului, ca om de o complexitate maximă;
Şi exemplele ar putea continua, dacă puterea şi dragostea lui Dumnezeu care se înţelege că îl animă pe preot, nu ar fi dat totul la o parte. Cu răbdare, cu pace şi bună înţelegere, nelăsând cu nici un chip deoparte, de dragul unei mieroase şi ipocrite compomisuri cu personalul din spital, propovăduirea Doctorului sufletelor şi al trupurilor.
II.2. Rolul preotului în spital
a. Fundamentul liturgic-duhovnicesc îl are fiecare preot, cu atât mai mult cel care se află în mijlocul suferinţei. Acesta este rugăciunea, sub toate formele ei, în dreaptă credinţă, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, cateheza, con-vorbirea cu preotul în situaţie de criză datorată bolii neaşteptate (Răspunsul la de ce-ul disperat e regăsit de cele mai multe ori în îndepărtarea de Dumnezeu a părinţilor, în proferarea blestemelor şi a înjurăturilor, în viaţa destrămată a familiei).
b. Slujirea pentru personalul medical. Preotul de spital are aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi pentru cei ce se află în spital ca lucrători întocmai ca cel de parohie, doar că e mult mai prezent decât acela de oamenii încredinţaţi lui spre a-i sluji. Prin obligaţiile profesionale specifice! Urgenţele slujirii misionare într-un spital ar fi: Botezul, Spovedania, Împărtăşirea. Ţinându-se întotdeauna seama de particularităţi.
c. Comuniunea preot-copil este capitală. Ea ESTE la PREOT sau lipseşte. Nu poate fi suplinită de pregătiri sau perfecţionări profesionale (copilul simte), ci numai de o permanentă căutare a Duhului Mângâietor şi Plinitor, a Dătătorului de Viaţă.
d. Abordări pastorale pentru copii:
– o cât mai deasă împărtăşire;
– cateheza;
– pelerinajul preotului cu familiile având copii bolnavi, la biserici unde se află sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni;
– voluntariatul non-confesional, ex.: ACTOR, YMCA, liceenii de la „Dim. Bolintineanu”;
– colindele studenţeşti ale ASCOR-ului;
– pilda personală a preotului, în slujirea din Biserică, din familie, din comunitate.
III. Concluzii
Rostul suferinţei copiilor trebuie arătat părinţilor şi tuturor oamenilor ca cercetare, binecuvântare a lui Hristos, Domnul Vieţii. Planul lui Dumnezeu este anevoie de înţeles de omul ne-duhovnicesc.
Cum primeşte suferinţa un copil faţă de un adult? Altfel, senin!
Uneori Dumnezeu lucrează prin smerirea doctorului, în faţa suferinţei pruncilor şi a copiilor. Minunea vindecării nu lasă indiferent pe medicul credincios: ex. dr. Gabriela Ion – copilul vindecat de cancer prin ruga multora; ex: drama dr. Geambazu din ultima zi de lucru, când i-a murit un copil pe masa de operaţie.
Bolile trupeşti din zilele noastre, respectiv bolile frecvente ale pruncilor internaţi la Spitalul unde slujesc ca preot sunt: atrezie de esofag, laparoschizis – la nou-născuţi, mucoviscidoza – la cei peste 3 ani, anorexii psiho-gene, cancerul – la cei mai măricei. Atenţia este în creştere la viroze, enterocolite şi alergii (pacienţii de la oraşe), aceste suferinţe având de cele mai multe ori cauze în bolile sufleteşti: nepăsarea părinţilor faţă de cum îşi petrec copiii lor timpul, televizorul şi computerul lăsate la discreţia copiilor – cazul Harry Potter (vezi cartea lui Virgiliu Gheorghe), ataşamentul faţă de manifestările sexuale prin cuvânt şi imagine, relaţiile desfrânate, cu urmări de avort la fete şi de patimă a desfrânării la băieţi, limbajul extrem de necuviincios la adolescenți, căruia i se adaugă adesea consumul de băuturi alcoolice sau chiar de droguri, curentele moderniste din rândul tinerilor (moda “e.m.o.”), ş.a.
Având în vedere toate acestea, semnalăm boala din preajma bolnavului: boala familiei, a comunităţii, a neamului, a celor care fac actul medical în spital, a noastră, a celor chemaţi la înduhovnicire.
Nu numai tehnologia trebuie să o căutăm, ci şi dăruirea. Mai ales dăruirea. Mai mulţi este de dorit să fie lângă cel aflat în suferinţă, preotul fiind nelipsit. El nu trebuie chemat ultimul, la sfârşit, ci primul, la începutul luptei.
Este de subliniat că problemele medicilor (familiale: divorţuri şi boli, grija faţă de „ai lor”), nu sunt de ignorat. Există medici de excepţie, cu virtuţile lor depăşind chiar pe preoţi, uneori. Trebuie o aleasă grijă şi pentru personalul auxiliar, cel care este asemenea Martei, sora Mariei şi a lui Lazăr.
Răspunsurile pe care ar trebui să le dea un preot care se află în nemijlocită legătură cu copilul aflat în suferinţă sunt reduse la unul: să fie în mijlocul lor, privindu-i, vorbind cu ei, rugându-se pentru ei, iubindu-i!
Ca un apostol şi evanghelist!
6 octombrie 2008
Tema: „Întâlnirea cu Hristos a copiilor aflaţi în suferinţă”
Autor: Preot Daniel Smuc
Întâlnirea cu Hristos a copiilor aflaţi în suferinţă
Lăsaţi copiii să vină la Mine… (Matei 19,4)
1. INTRODUCERE
A. Misiunea preotului în spitalul de copii
După evenimentele din 1989, Dumnezeu a rânduit ca în spitalele din România să fie prezenţi preoții în mod permanent ca angajaţi. Această prezenţă a preotului în primii ani a fost un pionerat, căci nu exista nici un sfat scris şi nici o experienţă care putea fi împărtăşită de cineva.
Începuturile au fost grele, căci aveau de înfruntat mentalităţi vechi, ateiste, care încercau să intimdeze activitatea preotului. Preotul hirotonit pentru spital, de cele mai multe ori tânăr, venind în spital și doritor de a face lucrurile învăţate în timpul studiilor se izbea de situaţii neprevăzute la care nu găsea răspunsuri nici în experienţa preoţilor de parohie şi nici în scrierile pe care le citise sau în care căuta.
Dacă în spitalele de adulţi preoţii îşi rânduiau activitatea după experienţa preoţilor de parohie, în spitalele de copii preotul avea de înfruntat situaţii noi cum ar fi: botezul de urgenţă, împărtăşitul în situaţii grave, botezul siamezilor sau a copiilor cu grave malformaţii etc.
Astfel, preotul în spitalul de copii avea ca misiune nu numai grija pentru cel bolnav, ci şi pentru familia acestuia, precum şi pentru personalul medical care era implicat în însănătoşirea copilului bolnav. Dacă personalul medical respectă codul deontologic, care spune că ,,medicul trebuie să fie apărătorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci când apreciază că starea de sănătate a copilului nu este bine înțeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj’’ (CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ al Colegiului Medicilor din România PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL, nr. 418 din 18 mai 2005 – ANEXA nr. 2 la DECIZIA nr. 3 din 25 martie 2005), preotul este acela care apără şi face posibilă întâlnirea copilului bolnav şi a familiei acestuia cu Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor.
B. Problemele şi rezolvarea lor în această misiune
În această misiune preotul se izbeşte de mai multe probleme pe care trebuie să le treacă cu mult tact şi cu multă răbdare. Problemele pot apărea din lipsa de credinţă a părinţilor sau a cadrelor medicale.
Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur scria în Apologia vieţii monahale, cartea a III-a, că ,,de nicăieri de altundeva nu vine distrugera copiilor decât dintr-un interes exagerat al părinţilor pentru cele ale traiului. Ei se străduiesc să le asigure un trai fericit şi atât. De aceea, vrând nevrând, îşi neglijează atât propriul suflet cât şi pe cel al copiilor. Pe părinţii aceştia – şi să nu creadă cineva că vorbesc la mânie – i-aş socoti mai răi chiar decât ucigaşii de copii. …Oricum toţi oamenii mor, este o lege a firii ca trupul să moară, dar copiii care au părinţi nepăsători ar fi putut evita moartea sufletului spre care i-a dus tocmai nepăsarea şi neglijenţa părinţilor lor. Oricum moartea trupului va dispărea definitiv la înviere, dar de moartea sufletului nimeni nu va putea scăpa niciodată. Pentru că un suflet mort nu se va mântui niciodată, ci e condamnat să ispăşească o pedeapsă veşnică. Pe bună dreptate îi putem socoti pe aceşti părinţi mai răi decât ucigaşii de copii. Nu este acelaşi lucru să-ţi ascuţi sabia şi s-o pui la gâtul unui copil cu a distruge sufletul unui copil şi a-l duce la pierzanie, ceea ce e mult mai cumplit. Pentru că nimic nu e mai preţios pentru noi decât sufletul.’’
Preotul din spitalele de copii se confruntă în ultimii ani cu această problemă a nepăsării părinţilor faţă de sufletele copiilor lor. Grija exacerbată faţă de trup duce la o aplecare a părintelui şi a cadrului medical numai faţă de boală uitând de sufletul copilului şi de persoana acestuia.
Din păcate problemele preotului apar uneori şi din atotsuficienţa cadrelor medicale care nu mai tratează persoane bolnave, ci numai boli, iar bolnavul devine din persoană unică în creaţia lui Dumnezeu un ,,caz’’ oarecare, un individ ,,no name’’.
În cartea Teologie şi Bioetică, doctorul George Stan menţionează: ,,nimeni nu tăgăduieşte rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii. Declarându-se fiinţă autonomă faţă de Dumnezeu, omul zilelor noastre uită că el însuşi este o creatură – este drept, cea mai desăvârşită creatură a Universului -, menită să trăiască viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi că Dumnezeu a înscris în creaţie legi peste care nu se poate trece fără ca omul să se mutileze el însuşi şi să mutileze şi creaţia. Nevrând să mai ţină cont de aceste legi, în mândria sa luciferică, încearcă să modifice lumea vie şi pe el însuşi, fără să ţină seama că prin aceasta va întoarce rezultatele cunoaşterii ştiinţifice împotriva sa.’’ (pag.9)
2. ÎNTÂLNIREA CU HRISTOS PRIN SUFERINŢĂ
Suferinţa este o problemă mult discutată în toate vremurile şi de cele mai multe ori este neînţeleasă. Acest fapt se datorează faptului că suferinţa nu ne este dată de la facerea lumii, ci ea apare în urma nescultării primilor oameni şi alungării acestora din Rai:
,,Iar femeii i-a spus: Îţi voi spori, înmulţindu-le, durerile şi geamătul; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.
Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele tale.
Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni.
Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat… ’’ (Facere 3,16-19)
Însă suferinţa are aspecte nenumarate şi de aceea de multe ori nu găsim soluţii şi nu o înţelegem. Sfântul Grigorie Teologul reuşeşte să descopere răspunsul la vastitatea acestei probleme: ,,cine ştie, dacă cineva nu e pedepsit din cauza răutăţii, iar altul e înălţat ca unul vrednic de laudă? Dar şi contrariul poate fi adevărat, că unul e înălţat din cauza răutăţii, iar altul e chinuit din cauza virtuţii, atât numai că unul e înălţat pentru a cădea şi mai greu ca să fie pedepsit mai cu dreptate, iar celălalt e călcat în picioare, pentru ca să fie ales ca aurul din cuptor, topindu-i-se răutatea dacă mai era cumva. Nimeni nu e cu totul pur în natura creată, chiar dacă se arată ca foarte încercat. Suferinţa ca preţ al răutăţii sau al virtuţii este o mare taină pentru noi, oamenii. Se întâmplă câteodată, lucru folositor, ca prin nenorocirea celor răi să se extermine răutatea şi ca prin fericirea celor buni să se deschidă drumul virtuţii; dar aceasta nu se petrece nici totdeauna, nici în chip absolut, pentru că este un fapt rezervat exclusiv viitorului, ca unii să primească răsplata virtuţii, iar alţii pe cea a răutăţii, la sfârşitul vremii.’’
A. Întâlnirea cu Hristos a familiei copilului bolnav
Suferinţa şi boala unui copil afectează si destabilizează viaţa de zi cu zi a familiei acestuia. Ajungând pe patul spitalului cu copilul, prima întrebare a mamei este: de ce mi s-a întâmplat mie şi de ce copilul meu s-a îmbolnăvit? În urma acestor întrebări poate avea sau nu loc întâlnirea cu Hristos a mamei, ulterior a tatălui, copilului bolnav.
Atunci părinţii apelează la ajutorul preotului de spital. În funcţie de apropirea de Biserică a părinţilor, urmează atunci paşii pe care preotul îi face spre mângâierea acestora. Dacă aceştia sunt depărtaţi de viaţa cultică a Bisericii, discuţiile sunt sub chipul catehezei, încercând astfel să arătăm rolul şi puterea credinţei şi a rugăciunii împletite cu răbdarea în procesul de vindecare a copiilor lor. Vindecările minunate ale Mântuitorului asupra copiilor din Evanghelie (fiica cananeencei, lunaticul, fata lui Iair), vor întari credința părinţilor celui bolnav, mai ales când vor auzi strigătul plin de smerenie al tatălui din Evanghelie: ,,cred Doamne, ajută necredinţei mele!’’
După acest proces de catehizare urmează apoi întâlnirea cu Hristos în scaunul Spovedaniei şi, dacă este cu putinţă, a primirii Euharistiei.
În afară de apropierea părinţilor de Hristos se observă şi apropierea rudelor copilului bolnav de Biserică. Nu puţine sunt cazurile când, pentru sănătatea copilului, vin bunici sau alte rude cu dorinţa de a se spovedi şi a începe o nouă viaţă în Hristos.
Iată cum prin suferinţa unui copil se apropie întreaga familie de ceea ce însemnă familia creştină. Din clipa aceea rugăciunile familiei vin alături de cele ale preotului, iar preotul nu mai este vazut ca un prestator de servicii la capătâiul celui bolnav, ci se împlineşte cuvîntul Apostolului Iacov care spune ,,este cineva între voi bolnav, să-i cheme pe preoţii Bisericii, şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav…’’ (Iacob 5,14)
B. Întâlnirea cu Hristos a copilului bolnav
Copilul din spital se poate întâlni cu Hristos în primele clipe de viaţă prin Tainele de iniţiere (Botezul, Mirungerea, Euharistia). Din experienţa mea ca preot de spital am observat faptul că după Botez mulţi dintre pruncii care erau cu situaţii medicale dificile au înregistrat reveniri spectaculoase din suferinţă.
Dacă copilul bolnav are o vârstă mai mare, acesta cere preotului să fie spovedit şi împărtăşit, iar în rugăciunile pe care le face se roagă atât pentru sănătatea lui, cât şi pentru părinţi, medicul curant si pentru ceilalţi copii cu care se află în salon. Rugaciunile copilului bolnav sunt pline de iubire pentru ceilalți și de o recunoaștere extraordinară a faptului că Hristos este cel ce îi va aduce vindecare și că harul dumnezeiesc se va coborî peste medicul care îl tratează.
Preotul este dator ca să cultive dragostea de rugăciune, de a citi cărţile sfinte și, de asemenea, de a-i învăţa pe acești copii pe timpul internării că legătura cu Hristos nu trebuie niciodată întreruptă şi că ea este veşnică.
C. Întâlnirea cu Hristos a personalului medical
În spitalele de copii, cadrele medicale au o mai mare aplecare asupra persoanei bolnave. De multe ori, acestea asistă alături de familie şi preot la minunile ce se fac cu ajutorul lui Dumnezeu şi astfel are loc întâlnirea cu Hristos.
Nu puţine sunt cazurile când medici, asistente şi infirmiere sunt participanţi activi la slujbele săvârşite de preot (naşi în cazurile de botez de urgenţă sau a copiilor abandonaţi, împreună rugători la slujbele de Maslu etc.).
Astfel, membrii personalului medical devin apropiaţi de preotul spitalului şi de biserică, cerând să fie spovediţi, împărtăşiţi, cununaţi şi să participe la toată viaţa liturgică a Capelei spitalului. Preotul este şi acela care, la solicitarea personalului, săvârşeşte slujbele de înmormântare ale angajaţilor spitalului.
De asemenea, posibilitatea de a se spovedi la locul de muncă a fost apreciat dintru început de personalul spitalului, mărturisind că nu se mai spovediseră de ani buni datorită lipsei timpului.
3. ÎNTÂLNIREA CU HRISTOS PRIN SFINTELE TAINE ŞI IERURGII
Sfântul Irineu spune că ,,Hristos a venit ca să-i vindece pe cei bolnavi, o spune El însuşi: nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9,12-13; Marcu 2,17; Luca 7,31)’’.
În cartea TERAPEUTICA BOLILOR SPIRITUALE, Jean-Claude Larchet spune: ,,în persoana Sa, Hristos a vindecat firea omenească şi i-a redat pentru totdeauna adevărata şi deplina sănătate. Persoanele umane nu se pot folosi însă de binefacerile aduse de Hristos firii omeneşti recapitulate în El decât dacă se unesc cu El.
Iar această unire se poate realiza numai în Biserică, care este trupul divino-uman al lui Hristos, şi numai prin lucrarea Sfântului Duh.
În mod fundamental, în Sfintele Taine noi suntem puşi în legătură fiinţială cu Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh chemat de preoţii Bisericii şi prin mijlocirea formelor văzute care constituie ritualul acestor sfinte slujbe; numai ca membrii ai Bisericii putem fi încorporaţi în El, devenind prin Sfintele Taine mădulare ale trupului Lui ( Efes. 5,30; 3,6) şi părtaşi ai lui Hristos ( Evrei 3,14), Mântuitorul şi îndumnezeitorul firii noastre.
Altfel spus, primind Sfintele Taine, mai întâi de toate suntem deplin curăţiți; această finalitate, care stă pe primul loc în cazul Spovedaniei şi al Maslului, având o funcţie „reparatoare”, este afirmată în toate celelalte Taine, în mod special la Botez, prin care omul este spălat de urmele păcatului strămoşesc, şi la împărtăşanie, care este în mod tradiţional socotită drept leac curăţitor. Astfel, Sfintele Taine, în grade diferite, sunt privite de Biserică drept mijloace de vindecare. Aşa că, pe acest plan, Biserica se vădeşte a fi, dupa cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,o farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri pentru noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea”.
Scopul curăţitor şi vindecător al Sfintelor Taine deschide omului calea spre primirea harului îndumnezeitor, care este cealaltă finalitate a lor.
În Biserică, noi suntem, în Hristos, mântuiţi si îndumnezeiţi, şi anume prin Duhul Sfânt, Cel Care ne uneşte cu Hristos; în Duhul Sfânt ne dăruieşte nouă Hristos harul dumnezeiesc mântuitor şi îndumnezeitor. De aceea, prin Sfintele Taine noi primim, de asemenea, pe Duhul Sfânt, pe Care Dumnezeu Tatăl ni-L dă prin Fiul Său si pe Care Fiul îl trimite de la Tatăl, şi Care, unindu-ne cu Fiul, ne uneşte cu Dumnezeu Tatăl; în chip special la Mirungere, prin care cel nou botezat primeşte pecetea Duhului Sfânt, dar şi în toate celelalte Taine, îndeosebi la Botez şi Euharistie. Astfel, prin Sfintele Taine noi ne îmbrăcăm în Hristos, dar şi în Duhul Sfânt, iar prin Ei suntem uniţi cu Dumnezeu Tatăl.
Prin Sfintele Taine noi primim harul care le este comun Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, har prin care suntem făcuţi părtaşi la viaţa Prea Sfintei Treimi. De aceea, Tainele nu pot fi privite ca acte izolate, care transmit fiecare un har special; ele toate sunt aspecte ale unei unice şi Prea Minunate Taine: Dumnezeu Cel în Treime binevoieşte să dăruiască neamului omenesc harul Său mântuitor şi îndumnezeitor.
Biserica Ortodoxă a mărtuirisit întotdeauna şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea (căreia în Occident îi corespunde Confirmarea), Euharistia, Pocăinţa, Maslul, Nunta şi Hirotonia. Dintre ele Botezul, Mirungerea şi Euharistia ocupă locul central, ele fiind Tainele de iniţiere creştină, în care se cuprinde întreaga iconomie dumnezeiască. în Biserica Ortodoxă, Mirungerea urmează imediat după Botez (de aceea în general termenul „Botez” este folosit pentru a numi ansamblul acestor două Taine), iar cel botezat şi uns cu Sfântul Mir, devenit membru al Bisericii, este de îndată împărtăşit, fie el chiar prunc, iniţierea creştină constituind un tot indivizibil.“
4. CONTINUAREA VIEŢUIRII ÎN HRISTOS DUPĂ SUFERINŢĂ
Uitându-ne la pilda celor 10 leproşi – singur, samarineanul, om străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi, cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-I cu umilinţă din adâncul sufletului, ,,slăvind pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui” (Luca 17, 15-16). Din zece inşi, unul singur ştie că este dator să mulţumească şi acesta este un străin de lege şi credinţă. El îşi arată recunoştinţa cu sufletul şi cu trupul, cu graiul şi cu cugetul, cu cuvântul şi cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică spre cer. Deci, din zece inşi, unul singur ştie că la ceas de bucurie, şi mai ales acum, trebuie să mulţumească. La durere toţi au fost uniţi în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărţit pe unii de alţii şi, ce este mai trist, i-a îndepărtat pe cei nouă chiar de Părintele Ceresc.
Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea. Dorinţa lor de a-şi vedea familia, rudele, prietenii a fost mai puternică decât aceea de a veni şi mulţumi Mântuitorului. Ei uită cu totul că au datoria de a mulţumi măcar şi de a fi recunoscători faţă de El. Le vine prea greu să se întoarcă din drum şi să rostească un cuvânt de mulţumire. De aceea, Mântuitorul întreabă: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a aflat să se întoarcă şi să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acesta, ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: Scoală-te, şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”.
Fapta celor nouă este atât de nedemnă şi de păcătoasă, încât orice suflet drept se cutremură la auzul ei. Poate nu toţi avem dreptul să-i condamnăm pentru atitudinea lor, deoarece şi noi ne-am găsit uneori în situaţia lor, ca după o binefacere primită de la Dumnezeu sau de la binefăcători pământeşti, să răspundem cu aceeaşi lipsă de recunoştinţă. O vorbă bătrânească spune: ,,Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa.
Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători.
Din învăţătura sfintei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El, şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate.
Sf. Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: ,,Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.
Pentru Fericitul Ieronim recunoştinţa este o virtute specific creştină, o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire, sentimentul natural care, sub o formă modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: ,,Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu pricepe” (Isaia 1, 3).
De aceea preotul de spital îl va îndemna pe copilul ridicat din patul bolii să nu uite de mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru însănătoşire şi totodată de a păstra legătura cu Hristos – Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre.
De multe ori familia revine la capela spitalului atât la slujbe, dar mai ales la întâlnirea cu Hristos prin Sfintele Taine.
Bucuria cea mare a preotului spitalului este aceea ca legătura cu copilul bolnav cronic să se continue. Un astfel de exemplu este al unei fetiţe cu handicap care prin intermediul email-ului, de ani buni ţine legătura cu noi, trimiţându-ne creaţii literare pline de credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu şi de aproapele:
Drumul tău este înspre cer
Creştine să nu începi niciun
lucru de al tău
Fără de Dumnezeu;
Și la bine dar şi la greu
Fă-ţi semnul crucii mereu!
Ia-ţi crucea pe umeri, în fiecare zi,
şi urcă fără a cârti
Fară să te plângi urcă drumul,
Căci sus te aşteaptă Domnul.
Dacă în drum o să cazi nu dispera;
El este lângă tine şi te va ridica.
Şi cu glasul Lui, blând,
Îţi va spune: „Nu te lăsa!”
Căci nici Eu nu te voi lăsa,
Te voi ţine în mâna mea,
Că pentru tine mi-am dat viaţa:
Şi vreau să îmi faci loc în inima ta
Să am Eu grijă de ea.”
octombrie 5, 2008 puiuț
Chiar dacă nu îmi vorbeşti
Eu ştiu că mă auzi!
Chiar dacă nu mă atingi
Eu ştiu că eşti aici!
Şi simt căldura Ta
Cum se abate asupra mea,
Şi îmi alungă întristarea.
Oricât mi-ar fi de greu,
Nu mă las de tine Domnul meu;
Şi oricât aş suferi
Lângă Tine eu voi fi.
iulie 31, 2008 puiuţ
(puiut.wordpress.com)
6 octombrie 2008
Tema: „Întâlnirea cu Hristos a copiilor aflaţi în suferinţă”
Autor: Preot Vasilică Alexandru Stuparu
Întâlnirea cu Hristos a copiilor aflaţi în suferinţă
1. Despre întâlnirea cu Dumnezeu
Mulți dintre noi au avut ocazia întâlnirii cu Hristos și I-au simțit prezența, dar la fel de mulți nu L-au cunoscut, deși a fost prezent lângă ei și i-a ajutat să treacă peste greutăți și suferință. Încă de la creație, Dumnezeul nostru Hristos, care S-a făcut om pentru noi ca noi să devenim dumnezei, a fost prezent la aducerea noastră dintru neființă la ființă. Atunci Dumnezeu nu a poruncit să se facă, așa cum a procedat cu celelalte ce ne înconjoară, ci a avut loc un act personal; primul de acest fel între om și Dumnezeu. Putem spune chiar că a fost prima întâlnire a noastră cu Dumnezeu creatorul.
Observăm cum încă de la începuturi relația omului cu Dumnezeu se face în mod direct și personal, fără mijlocirea cuiva.
Apoi omul L-a pierdut pe Dumnezeu, a pierdut armonia drumului său alături de iubirea lui Dumnezeu. Și odată cu omul s-a rătăcit și zidirea însăși care era făcută pentru el, căci el era îndrumătorul a toată zidirea.
Cu toate acestea, să nu credem că Dumnezeu ne-a părăsit, ci ne-a pregătit pentru întâlnirea cu Fiul Său cel Unul Născut. Și dacă ne întrebăm cum a făcut El toate acestea în acest semiîntuneric în care trăiam, răspunsul vine parcă imediat, spunând că lumina străpunge întunericul, de lumina lui Dumnezeu. Există clipe când Dumnezeu își arată prezența Sa. Se înfățișează patriarhilor, prorocilor și drepților Vechiului Testament.
După această perioadă urmează întâlnirea cu însuși Dumnezeu Fiul, Hristos care S-a făcut om pentru noi. „Noi trăim într-o lume după Întrupare, o lume înrudită cu Dumnezeu. Dumnezeu a devenit unul dintre noi, iar noi, în Hristos și în Duhul Sfant, am devenit copii ai lui Dumnezeu, fii și fiice ale lui Dumnezeu; Dumnezeu ne-a devenit tată, în sens direct, întrucât noi suntem frați și surori ai lui Hristos, ai Fiului lui Dumnezeu Întrupat, devenit Fiu al Omului, suntem ai lui Dumnezeu…” (Antonie Blum – Despre Întâlnirea cu Dumnezeu)
Noi Îl așteptăm pe Dumnezeu, însă El este mai aproape de noi ca niciodată; căci odată cu Hristos, despărțirea s-a terminat și Dumnezeu este cu noi, unde sunt doi sau trei adunați în numele Său acolo este și El ( Mt. 18, 20); iar acolo unde nu este așteptat de nimeni, după cum ne spune Sfânta Scriptură, El stă la ușa inimilor și a vieților și bate.
„În viața fiecăruia dintre noi există clipe pe care le putem numi întâlniri. În drumul său spre Damasc, pornit în prigoană asupra creștinilor, Apostolul Pavel s-a pomenit față în față cu Mântuitorul Hristos. Lumina acestei întâlniri a fost atât de puternică încât Pavel a orbit. Lumina orbitoare l-a oprit în calea sa către întuneric și Pavel a început o viață nouă. În viața a milioane de oameni, și nu doar în veacurile timpurii, ci și acum, se întâmplă astfel de întâlniri: uneori în citirea Evangheliei, sau într-un moment de aprofundare, în clipa unei tristeți adânci sau a unei bucurii fără margini sau pur și simplu, într-un moment în care Dumnezeu îl ia pe cineva dintre noi și I se arată, punând început unei noi vieți. Această orbitoare clipă a întâlnirii este, desigur, irepetabilă, urmările ei însă vor continua pe tot parcursul vieții. Alteori, clipa întâlnirii este abia perceptibilă chiar și pentru cel ce trăiește asemenea har de la Dumnezeu: este întâlnirea în Tainele Bisericii…….prin ele primim cumva nevăzut, dar perceptibil, „vederea” lui Dumnezeu.” (Antonie Blum – Despre Întâlnirea cu Dumnezeu)
Putem spune că ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El Însuși ne caută. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: bateți și vi se va deschide. (Mt. 7,7) Dar uneori noi nu suntem pregătiți pentru această întâlnire cu Hristos, așa încât putem bate îndelung. Nu suntem gata a-L privi pe Dumnezeu față către față, căci El este „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6) Întâlnirea cu Dumnezeu este în același timp pentru noi mântuire și înfricoșată judecată, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31)
Când Dumnezeu hotărăște însă că a sosit timpul în care să ni se descopere față către față, întâlnirea cu Hristos înseamnă mereu un început de viață nouă.
Un alt mod de întâlnire cu Dumnezeu este întâlnirea cu aproapele, căci avem fiecare în față misiunea de a ne întâlni aproapele; așa după cum ne îndeamnă și ne învață Hristos: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 35-40)
Adesea, întâlnind sau vizitând pe cineva bolnav, rămânem la stadiul de întrebare și acceptare a răspunsului său evaziv. Însă trebuie să mergem puțin mai departe și să construim o relație din care cel bolnav să înțeleagă împreună cu noi chemarea lui Hristos și că toată suferința este chemare în Împărația lui Dumnezeu celui Viu. De aici observăm cum Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră prin cel de lângă noi, căci așa cum spun și Sfinții Părinți, cercetarea aproapelui este cel mai simplu de înfăptuit și în același timp și cea mai ușoară poruncă ce duce la întâlnirea finală cu Hristos.
2. Despre suferința copiilor