11 ianuarie 2010
Tema: „Trupul omenesc supus suferinţei şi morţii spre Înviere”
Autor: Preot Cristian Manolache, Capela „Sfântul Mare Mucenic Mina”, Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” din Bucureşti
Trupul omenesc supus suferinței și morții spre Înviere
Introducere
În zilele noastre nimeni nu se mai gândeşte la moarte, majoritatea consideră şi sunt ferm convinşi că toate se termină la mormânt, că nu mai există nimic dincolo. Pentru mulţi, raiul îl reprezintă bogăţia, plăcerile şi fericirea din lumea aceasta, iar iadul, evident opusul, sărăcia şi deznădejdea.
Nimeni nu se mai gândeşte, cu atât mai mult, la Răscumpărarea pe care ne-a făcut-o Hristos, la jertfa pe care şi-a asumat-o, pentru ca noi să putem să ne mântuim, să ne ridicăm din patimi, să ne unim cu El.
În alte religii se cere omului să uite de toţi semenii săi şi să se urce la Dumnezeu, cu sufletul golit de orice amintire a lor, de orice grijă de ei, de orice legătură cu ceva omenesc în sine. În creştinism, Dumnezeu coboară El la starea noastră de om, se face om ca noi şi ne dă putinţa să-L cunoaştem într-un om, ne dă putinţa să auzim ceea ce vrea să ne spună şi să ne ceară prin cuvinte omeneşti, pe care şi le-a făcut cuvinte ale Sale, ca să-L putem înţelege. Venind la noi în trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu ne-a spus că „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 15). Evanghelia ne cere să credem nu într-un Dumnezeu care rămâne nepăsător şi depărtat de viaţa noastră, ci într-un Dumnezeu care iubeşte pe om aşa de mult, că se face El Însuşi om, că vine între noi ca un om între oameni şi nu ca să I se slujească, ci ca să le slujească până la moartea pe cruce. Evanghelia nu ne cere altceva decât credinţa într-o nemărginită iubire de oameni a lui Dumnezeu, arătată în fapte, nu în asigurări formale. Creştinismul cere omului să creadă nu în altceva decât în valoarea nemăsurată a omului în faţa lui Dumnezeu. „Noi înşine nu ne ştim preţui atât de mult cât ne preţuieşte Dumnezeu, care făcându-Se om, ne ridică la treapta Sa şi ne asigură veşnicia în lumina iubitoare a feţii Sale omeneşti pe care a luat-o pentru noi” [1]. Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai păcătos om este mai mare decât dragostea celui mai desăvârşit pustnic faţă de El.
„Căderea omului din starea originară creaturală de iubire de Dumnezeu şi de aproapele este, după părintele Dumitru Stăniloae, o consecinţă a unei folosiri false, orientate egoist, a libertăţii, având drept rezultat destrămarea comuniunii de iubire care constituia fiinţa umană şi relaţia ei cu Dumnezeu şi cu aproapele” [2]. Când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „de ce ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?”, Adam, în loc să-şi ceară iertare, a aruncat vina pe femeie. „Comuniunea de iubire originară între Dumnezeu şi om şi între oameni a fost perturbată şi chipul lui Dumnezeu a fost tulburat atunci când omul a refuzat să răspundă la iubirea lui Dumnezeu cu iubirea sa” [3]. Adam, lăsându-se amăgit de femeie, nu s-a mai gândit nici măcar o clipă dacă trebuie să asculte de Dumnezeu sau de femeie. „Omul a căzut din imprudenţă şi din lenea de a face efort, de a-şi folosi libertatea. Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spiritului nu e numai un dar, ci şi un rezultat al efortului. Omul a refuzat acest efort de la început şi a căzut în robia plăcerii uşoare a simţurilor” [4]. Părintele Stăniloae spune: „Dacă raiul este trăirea lângă Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire, căderea din rai înseamnă căderea din iubire, slăbirea capacităţii de iubire” [5].
Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal într-un act de neascultare. „Prin însuşi acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei n-au mai răspuns lui Dumnezeu, crezând că prin aceasta îşi afirmau libertatea, autonomia. De fapt acest act a fost începutul închiderii egoiste a omului în sine. Prin aceasta a devenit sclavul său propriu. Socotind că devine domn peste sine, a devenit sclavul său. Omul e liber numai dacă e liber şi de sine pentru alţii, în iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertăţii, pentru că e sursa iubirii” [6].
Refuzând încă din rai binele adevărat şi „ieşind într-o anumită măsură din dialogul clar cu Dumnezeu, creatura conştientă a pierdut ocazia de a cunoaşte sensul de cuvânt al lui Dumnezeu pe care îl are lumea şi cuvintele Lui nesfârşite şi îndumnezeitoare în legătură cu cuvântul de bază al creaţiunii şi înflorirea de sensuri tot mai înalte pe urzeala de sensuri a lumii” [7]. Prin neascultarea omului a venit păcatul în lume, el n-a fost sădit în creaţie şi nu „trebuia” să se întâmple [8]. El „ne-a împiedicat să ajungem şi să persistăm în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii înainte de Hristos” [9] şi „l-a redus pe omul din faţa noastră, din demnitatea lui de persoană, la rangul de simplu obiect” [10].
Trupul omului supus suferinţei şi morţii spre Înviere
Omul, după expresia Sfinţilor Părinţi, este coroana întregii creaturi şi părintele întregului cosmos, un microcosmos în macrocosmos, şi a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu menirea de a ajunge la asemănarea Sa: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut bărbat şi femeie’’ (Facere I, v.26-27), cu constituţia dihotomică, trup şi suflet, cu posibilitatea de a deveni nemuritor şi sfânt, asemenea lui Dumnezeu, dar nu alt dumnezeu după fiinţă, ci numai după asemănare.
Originea omului este la Dumnezeu şi, în timp ce toate celelalte făpturi au fost create prin Cuvânt, omul a fost creat din pământ, prin lucrarea directă nemijlocită a lui Dumnezeu în urma sfatului Sfintei Treimi (nu la întâmplare).
Crearea omului este rodul comuniunii Trinitare (Facere cap. I). Dumnezeu S-a îngrijit în chip deosebit de om: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie …” (Facere II, v.7,18,21-22). Prin faptul că omul a fost creat ca o încununare a celorlalte făpturi, Sfinţii Părinţi au explicat cum că omul se găseşte la intersecţia lumii văzute cu cea nevăzută. Omul a fost creat ca partener al lui Dumnezeu, spre desăvârşirea lui şi a creaţiei întregi.
În ceea ce priveşte natura omului, putem spune, în lumina învăţăturii Bisericii, că omul are o alcătuire dihotomică (trup şi suflet): trupul este luat din pământ, are origine materială, este muritor, conform: „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiast XII, v.7), sufletul este creat de Dumnezeu şi realizează legătura omului cu Dumnezeu şi lumea spirituală. Fiecare om îşi are sufletul şi trupul său şi fiecare dintre noi este o existenţă personală unică, nerepetată şi nerepetabilă.
În urma căderii protopărinţilor noştri Adam şi Eva în păcatul neascultării, întreaga creaţie a început să fie supusă suferinţei şi stricăciunii. Pentru a înţelege că suferinţa este o încercare şi pentru a vedea felul în care o putem înfrunta, trebuie, mai intâi de toate, să înţelegem caracterul ambiguu al suferinţei.
Anumite curente spiritualiste occidentale, care şi-au exercitat influenţa cu câteva secole în urmă, dar care continuă şi astăzi să marcheze profund mentalităţile, sub forme mai mult sau mai puţin vizibile, i-au acordat suferinţei o foarte mare valoare.
Această preţuire a suferinţei este justificată prin faptul că însuşi Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni, a îndurat patimă şi moarte pe cruce pentru mântuirea noastră. În chip concret, această spiritualitate s-a manifestat printr-o pietate centrată pe un adevărat cult al suferinţelor lui Hristos şi pe imitarea de către creştin a lui Hristos ca om al durerilor şi cunoscător al suferinţei. Astfel, suferinţa este nu numai primită cu bucurie, ci şi cautată, ca o cale cu totul speciala de mântuire, pentru că prin ea nu numai că se şterg păcatele, dar se și dobândesc merite.
Totuşi tradiţia mai veche, a Părinţilor răsăriteni şi a Răsăritului creştin, este mult mai reţinută în privinţa valorii suferinţei, menţionându-i de la bun început aspectele negative.
Astfel, suferinţa este rea, spun ei, pentru că n-a fost creată de Dumnezeu dintru început, nu exista în Rai, unde omul a fost aşezat de Dumnezeu ca să se desfete, şi nu-şi va găsi loc în împărăţia Lui, gătită ca salaş de fericire. Suferinţa nu ţine de planul lui Dumnezeu şi nici de natura umana, aşa cum a fost ea plămădită de Dumnezeu. Pricina suferinţei este păcatul. Mai intâi, păcatul primului om, prin care suferinţa a pătruns în firea sa şi în firea urmaşilor lui, apoi păcatele celor născuţi după Adam, care, păcătuind ca şi el, au întărit şi au înmulţit în natura omenească efectele păcatului strămoşesc. Însă nu întotdeauna pricina suferinţei este păcatul personal. Unii, într-adevăr, îndură suferinţe pentru păcatele lor, însă alţii – mai cu seamă copiii – suferă fără nicio vină. Deci cu atât mai mult apare suferinţa ca nefirească, un lucru rău şi adesea smintitor.
Suferinţa este rea şi pentru că în lumea noastră căzută ajunge să fie izvor sau prilej de pacăt. Puterile demonice se folosesc de ea pentru a-l împinge pe om să săvârşească rele, fie câteodată, fie mereu, şi fac din suferinţă îngrăşământ pentru patimi. Este cunoscut faptul că Părinţii răsăriteni înfierează plăcerea trupească, mulţi dintre ei nutrind faţă de ea o adevarată ură, în primul rând, pentru că l-a lipsit pe om de plăcerile duhovniceşti, cu mult mai vrednice de dorit, luându-le locul, în al doilea rând, pentru că ea este născatoarea patimilor. Nu tot atât de cunoscut este însă faptul că şi durerea este privită de Părinți drept un lucru rău. Unii spun că ele sunt îngemănate – nu-i plăcere fără durere -, ţinând, ambele, de trăsătura pătimitoare a omului, adică de faptul că omul este supus, atât cu sufletul, cât şi cu trupul, patimilor şi afectelor, şi s-au ivit în natura umană ca urmare a păcatului strămoşesc. Legate de păcat într-un stadiu anterior, de vreme ce originea lor inițială este păcatul stramoşesc, plăcerea şi durerea işi menţin legătura cu păcatul şi ulterior, ca surse sau prilejuri de păcate şi de patimi.
Faptul că suntem pătimitori – izvor de plăcere şi durere – nu este în sine un rău, nici neapărat pricină de păcat şi patimi. La păcat şi la patimi se ajunge numai cu consimţirea voinţei noastre.
Însă trăsătura pătimitoare – şi patimile fireşti (afectele) care se nasc de aici, foamea, setea, dorinţa trupească, teama etc. – este teren prielnic pentru patimile rele. Adeseori, sub apăsarea nevoilor fireşti, voinţa noastră se clatină. Şi, în latura aceasta slabă şi neputincioasă a fiinţei noastre, voia rea şi alegerea greşită îşi ating cu uşurinţă scopul. Lăsându-se mânat de durere şi plăcere – de una voind să scape, iar pe cealaltă s-o afle -, omul căzut nu mai stăruie în virtuţi, care ne ţin alipiţi de Dumnezeu, şi se lasă atras de patimi, care ne înlănţuie de lume şi de sinele egoist.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, de-a lungul multor pagini, înfăţişează cu de-amănuntul dramatica şi vana străduinţă a omului de a ajunge la plăcere ocolind durerea, care-l face să cadă într-o mare de patimi. Astfel, spune Sfântul Părinte: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcatoare de stricăciune. Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, risipa, neînfrânarea, moleşeala, pornirea de a maltrata, de a lua în râs, vorbirea prea multă, atunci când nu este cazul, vorbele urâte şi toate câte sunt de acest fel. Iar când iubirea de sine este îmboldită de durere, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea de minte a răului, calomnia, bârfa, intriga, tristeţea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, puţinătatea de suflet, plânsul fără rost, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea – căci așa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale rautăţii , naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefacătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec” [11].
Dacă nu-şi poate împlini patimile, dacă nu poate obţine ceea ce doreşte sau dacă pierde ceea ce are şi iubeşte, omul cade în tristeţe, suferinţa inimii şi patima născătoare de alte patimi. Iată cum durerea se naşte din patimi – fie ele chiar neîmplinite – şi naşte patimi, fiind în chip îndoit legată de păcat. Durerea şi plăcerea sunt rele şi pentru că întunecă judecata morală a omului. Cântărind lucrurile doar cu măsura plăcerii sau durerii pe care i-o produc, el începe să identifice binele cu plăcutul, iar răul cu suferinţa.
În acest fel, omul ajunge să confunde binele şi răul, iar înţelegerea lor greşită, generată de iubirea de sine şi întemeiată pe experierea pur simţuală a plăcerii şi durerii, naşte o mulţime de patimi.
Că ele stăpânesc natura omenească, direct sau indirect, se poate vedea şi din lucrarea demonilor. Pentru că aceştia nu pot să-l subjuge de-a dreptul pe om, îl momesc folosindu-se cu dibăcie de latura lui pătimitoare, care în mod spontan îl mână cu putere să caute plăcerea şi să se ferească de durere. Este partea slabă şi primejduită a omului, bântuită de ispite şi de răutatea demonilor. Uneori, diavolul se foloseşte în mod făţiş de durere. Provocând suferinţa, el încearcă să-l facă pe om să-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească împotriva Lui şi, într-un sfârşit, să se lepede de El. Lucrul acesta ni-l arată limpede istoria lui Iov. Suferinţa şi toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului, ca să-l împingă în păcat şi patimi. Diavolul vrea ca Iov să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru necazurile sale, tăgăduindu-I astfel bunătatea, dar mai ales să se răscoale împotriva Lui şi să se lepede de El. Că aceasta îi este voia, aflăm din spusele femeii lui Iov: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov II, v.9) – o spune atât de limpede, încât unii comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar întruchiparea lui. În aceste câteva cuvinte ne sunt înfaţişate cele patru mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la vremea suferinţei: să-şi piardă răbdarea, să se dedea patimilor pe care le iscă frica de suferinţă, să-l învinuiască şi să-l blesteme pe Dumnezeu, să-şi ia viaţa. Imprecaţia „mori!” are însă şi un alt înţeles. Ea prevesteşte ce-l asteaptă pe cel biruit de aceste ispite şi exprimă la fel de limpede scopul ascuns al diavolului: moartea spirituală a omului. La ea ajunge mai cu seamă cel ce cade în a treia ispită – blestemarea lui Dumnezeu. Şi aceasta voieşte în primul rând diavolul, căci îl auzim spunându-I de două ori lui Dumnezeu: „întinde mâna Ta şi atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov I, v.11) şi „întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov II, v.5).
Toată această suferinţă, care i-ar fi dus la pierzare pe cei mai mulţi dintre muritori, nu-l clătina pe Iov. „Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit niciun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu” (Iov I, v.22, cf. XXII, v.10). Astfel încercat, Iov nu-L blestemă pe Dumnezeu, ci I se închină şi-L binecuvântează (Iov I, v.21).
Iov poate fi cu adevărat socotit drept vestitor al lui Hristos. Căci prin toate întrebările sale se arată a fi în aşteptarea lui Hristos, tânjind după Cel ce avea să vină şi să le arate oamenilor pricina şi rostul suferinţei şi Cel care avea să le dea puterea de a o îndura în numele Lui până ce El îi va izbăvi pentru totdeauna de ea. De aici neîncetatele chemări ale lui Iov către Dumnezeu, ca să i Se arate şi să-i descopere prin Cuvântul Lui întrupat înţelesul suferinţei sale, de aici dorinţa lui de a se întâlni faţă către faţă cu Dumnezeu, Care să Se pogoare din înălţimea slavei Sale şi, făcându-Se om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, să i se facă pildă de vieţuire (cf. Iov IX, v.33< XIX, v.25-27< XXIII, v.3-5, 9< XXIV, v.1).
Iov este chip al întregii omeniri aflate în suferinţă care-şi aşteaptă Mântuitorul şi, într-o anumită măsură, este chiar o preînchipuire a lui Hristos cel aşteptat.
Mai înainte de a veni Hristos, icoana desăvârşită şi cu neputinţă de întrecut a jertfirii de sine, Iov se face chip al dreptului care suferă fară nicio vină.
Iov îl prefigurează pe Hristos şi prin felul în care îşi îndură suferinţa. Predându-se deplin lui Dumnezeu, prin credinţă şi nădejde statornică, răbdând cu tărie loviturile suferinţei şi neatins de ispitele aduse de diavol prin mijlocirea ei, Iov îl preînchipuie pe Hristos la vremea pătimirii si morţii Sale pe cruce. Ceea ce la Hristos aflăm desăvârşit, la Iov este doar o umbră. Prin răbdarea suferinţei, Iov nu se mântuiește decât pe sine, în timp ce Hristos, luând asupra Sa, ca Dumnezeu, întreaga natură omenească, este pentru toți oamenii nu doar pildă, ci şi cu adevarat izvor de mântuire.
De aceea, pe drept cuvânt, Iov este socotit de Sfântul Ioan Gură de Aur vestitor al Evangheliei şi al noii vieţi în Hristos şi pildă pentru orice creştin, iar Sfântul Grigorie de Nazianz îl vede drept chip al sfinţeniei la care îl urcă pe om răbdarea suferinţei.
Hristos, ca om, ar fi putut să nu aibă parte de suferinţă. Născut în chip feciorelnic, El nu era supus legii păcatului ca toţi ceilalţi oameni, care îndură urmările păcatului strămoşesc, ce se transmit în fiecare generaţie adusă pe lume prin împreunare trupească. Lui nu-I erau proprii trăsătura pătimitoare – sursa de plăcere şi suferinţă -, stricăciunea şi moartea.
Hristos însă ia asupra Sa de bunăvoie neputinţele omeneşti, ca să ne vindece pe dinlăuntru, să ne izbăvească de ele şi să ne mântuiască deplin, căci, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz, preluat de Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, „numai ceea ce este asumat poate fi mântuit”.
În vreme ce Adam, întorcandu-şi voia şi alegerea spre rău, a făcut natura omenească pătimitoare, stricăcioasă şi muritoare, Hristos, Noul Adam, prin nemişcarea voinţei şi alegerii Sale, a izbăvit natura omenească de păcat şi i-a restituit nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea. În El toţi oamenii primesc voinţa şi puterea de a alege cu statornicie binele şi de a împlini întotdeauna voia lui Dumnezeu.
Înfruntând suferinţa, Hristos a biruit-o. Mai precis, El a stăpânit-o pe cea care-l stăpânea cu silnicie pe om, îl tiraniza şi-l mâna la păcat. În felul acesta, El a răpit forţelor răului puterea de a-l înrobi pe om prin suferinţă şi de a isca prin ea păcate şi patimi. Aşadar, El a scăpat natura omenească şi de tirania păcatului la care-l împingea durerea, prin lucrarea demonilor.
„După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor şi stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi a doua momeală, adică să vină cu ispita ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere. În felul acesta, deşertându-şi acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăţii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire, a scos din fire latura de durere a trăsăturii pătimitoare” [12]. Ceea ce Apostolul Pavel a spus despre moarte (1 Cor. 15, 54-56) putem spune acum despre suferinţă: „Suferinţa a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, suferinţă, boldul tău? Unde îţi este, suferinţă, biruinţa ta?”
Şi după cum Adam, purtând în natura sa natura tuturor oamenilor, i-a dus pe toţi la cădere, Hristos, Noul Adam, recapitulând întreaga natură umană în natura Sa omenească, îi face pe toţi părtaşi ai biruinţei Sale. Astfel că pentru toţi cei ce se unesc cu Hristos, latura pătimitoare – vechiul izvor de suferinţă – nu mai este sălaş al puterilor rele, nici lanţ de robie, nici prilej de păcat şi împătimire, dimpotrivă, aceştia redevin stăpânii ei de drept şi pot, cu harul lui Hristos, să se ridice deasupra răului, să alunge puterile viclene şi să biruiască păcatul, aşa cum a făcut-o El.
Însă cu toate că Hristos a desfiinţat tirania păcatului, a surpat domnia diavolului, a pus capăt stăpânirii silnice a plăcerii şi durerii şi a nimicit puterea morţii, El n-a desfiinţat nici păcatul, nici lucrarea demonilor, nici suferinţa şi celelalte patimi, nici stricăciunea, nici moartea trupului, şi niciuna dintre urmările păcatului, pentru ca să nu încalce voia omului, care este liber să primească sau nu mântuirea adusă de El.
Prin urmare, în trupul muritor în care-i este dat să vieţuiască acum, fiecare om este supus acestei lumi schimbătoare şi îndură urmările păcatului care răvăşesc întregul cosmos. Şi de aceea este cu neputinţă ca el să nu aibă parte de boală, de suferinţă şi să nu moară cu trupul. Aşadar, de vreme ce în această lume suferinţa nu poate fi ocolită, trebuie s-o îndurăm în duh creştin şi să ne folosim de ea spre mântuire. Hristos n-a şters suferinţa de pe faţa lumii, dar i-a dat omului puterea de a o înfrunta duhovniceşte, în aşa fel încât ea nu numai să nu-l mai vatăme, dar să-i şi fie de folos (ceea ce nu înseamnă că omul trebuie s-o caute cu orice preţ). Prin biruinţa lui Hristos, suferinţa capătă alt înţeles şi rost pentru creştin.
Mai întâi, suferinţa a fost desprinsă din legătura ei iniţială cu păcatul. Prin harul lui Hristos, ea îşi pierde puterea de a-l sili pe om să facă rele. Fără îndoială, demonii încă se folosesc de ea ca de o ţepuşă, ca să-l îmboldească la păcat şi împătimire, însă, prin harul primit la Botez, creştinul dobândeşte puterea de a se împotrivi lucrării lor şi de a nu mai înfăptui răul. Harul, care dă tăria de a rezista răului şi care a fost dăruit înainte de venirea lui Hristos în chip minunat doar câtorva drepţi, cum a fost Iov, de pildă, este de-acum al fiecărui creştin.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, din punct de vedere duhovnicesc, suferinţa nu-i poate face niciun rău celui care o îndură creştineşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică mai pe larg lucrul acesta, arătând că pentru creştin Botezul este o nouă naştere, duhovnicească, ce-l scoate din robia şi înlănţuirile naşterii celei trupeşti. În vreme ce naşterea după trup îl ţine pe om sub osânda păcatului strămoşesc, Botezul îl uneşte cu Hristos şi-i dă să se împărtăşească de roadele mântuitoare ale venirii Sale în trupul omenesc pe care l-a sfinţit. Prin harul Botezului, pentru creştin, suferinţa capătă un alt înţeles şi un alt rost. Cea izvorâtă din păcat şi tirană, care-l silea la păcat, se preschimbă în unealta de osândire a păcatului, după cum spune în repetate rânduri Sfântul Maxim Mărturisitorul, întărit de har, creştinul luptă cu mai mult curaj împotriva suferinţei decât cei de sub Legea Veche şi se arată mai tare chiar decât Iov.
Tâlcuindu-l pe Sfântul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că suferinţele „le sunt de folos celor care le îndură cu bărbăţie” şi „aduc multe bunuri celor care le suferă cu răbdare”. Îndurarea suferinţei în duh creştin duce la sporire în viaţa lăuntrică. Încercat prin suferinţă, scrie Sfântul Maxim, omul ajunge „desăvârșit și nestricăcios”.
Însă nu suferinţa în sine curaţeşte de păcat, ci harul lui Dumnezeu, care-l trezeşte la pocăinţă pe cel aflat în cuptorul suferinţei. Iar acest har e semn al iubirii Sale. Astfel, Marcu Ascetul spune că „în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă”. Suferinţa duce la smerenie, iar lângă smerenie stă căinţa. Şi peste toate şi în toate stă rugăciunea, izvorul mulţimii de bunătăţi duhovniceşti, căci ea face din om vas al harului lui Dumnezeu. Suferinţa nu rodeşte ea însăşi binefaceri duhovniceşti, ea este doar prilej pentru creştin de a le dobândi prin îndurarea ei aşa cum se cuvine. Mai intâi de toate se cer răbdare, rugăciune şi nădejde, virtuţi în care, aşa cum am văzut, omul poate să sporească la vreme de suferință, cu harul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptura şi Sfinţii Părinţi înfăţişează răbdarea ca cea mai mare virtute a omului aflat în suferinţă. Avva Ioan de Gaza spune unor fraţi bolnavi: „Stăruiţi în răbdare”, şi le pune înainte spre îndemn câteva versete din Scriptură – Domnul însuşi spune: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Levitic XXI, v.19). Şi urmându-I, Apostolul spune şi el: „aveţi nevoie de răbdare” (Evrei X, v.36), iar proorocul: „Aşteptând (cu răbdare) am aşteptat pe Domnul, şi S-a plecat spre mine” (Ps. 39, v.1). Mai mult, însuşi Domnul, Stăpânul nostru cel blând, spune: „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10, 22). Avva Varsanufie îi spune şi el unui frate bolnav: „Să ne ţinem bine, să răbdăm, ca să fim ucenici ai Apostolului, care spune: «în suferinţă fiţi răbdători!»”. Iar în altă parte, acelaşi avva spune: „Fericit cel care poate îndura suferinţele prin virtute, căci se face părtaş al răbdării lui Iov”. La Ilie Ecdicul aflăm îndemnul de a îndura cu răbdare suferinţele care vin asupra noastră, ca să dobândim folos duhovnicesc din ele şi, mai intâi de toate, să nu ne vătămăm. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că numai răbdarea îl face pe om să rămână „neclintit în necazurile cele fără de voie”. Tot el zice că „în toate încercările fără voie, prin răbdarea şi îndurarea lor, chiar atunci când suferim cu trupul, ne putem păstra pacea sufletului, ca să nu fim biruiţi sau doborâţi de lovituri”. După el, prin „răbdarea suferinţelor” osândim păcatul din noi şi ne lepădăm de îndreptăţirea noastra, iar cel „care calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre şi anevoie de străbătut ale ostenelilor a făcut line căile aspre, şi va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.
Părinţii îl îndeamnă pe cel aflat în suferinţă să alerge la rugăciune şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care Acesta nu va întârzia să-l dea, fie ridicând de la el suferinţa, fie întărindu-l ca s-o îndure. Prin rugăciune omul se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu, şi cere har, ca să biruiască ispitele care se ridică asupra lui.
Prin rugăciune creştinul se îndreaptă spre Dumnezeu şi se uneşte cu El. Rugaciunea lui Iisus, prin scurtime şi prin usurinţa cu care poate fi rostită, le este de folos celor slăbiţi de suferinţă, ca să stăruie neîncetat în gândul la Dumnezeu. Cufundat în rugăciune, care-l pune în prezenţa lui Dumnezeu, omul uită de durere şi leapădă povara ei. Din rugaciune răsar răbdarea şi nădejdea şi iubirea de Dumnezeu. Iar prin iubirea Lui se alungă iubirea patimaşă de sine, doritoare de plăcere, temătoare de durere şi izvorâtoare de patimi. Iubirea de Dumnezeu înalţă sufletul şi-l face liber, slobozindu-l din lanţurile plăcerii şi durerii. Cu harul lui Hristos suntem feriţi de relele pe care le aduce suferinţa, o îndurăm şi dobândim din ea folos duhovnicesc. Acest har ne este dat ca putere care se adaugă părţii noastre de lucrare. Harul scoate la iveală, întăreşte şi preschimbă în virtuţi strădania noastră de a fi răbdatori, de a stărui în rugăciune, nădejde şi iubire de Dumnezeu. Şi în toate acestea, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul, să-I urmăm lui Hristos, „Care a suportat cu îndelungă răbdare pătimiri cumplite cum n-a mai răbdat nimeni, de la păcătoşi şi pentru noi păcătoşii”. Căci, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, „prin patimile Sale, Hristos ne-a învăţat că se cuvine să răbdăm suferinţa, iar prin slava cu care s-a slăvit, ne-a făcut părtaşi slavei Sale”.
Aşadar, suferinţa nu este ea însăşi izvor de bunătăţi duhovniceşti, ci doar un prilej de a le dobândi, la fel de bun ca oricare altul. Suferinţa în sine nu rodeşte niciun bine. A cugeta altfel înseamnă a tăgădui că Dumnezeu e Dătătorul a tot binele şi că stă în puterea omului să dobândească aceste bunătăţi cu ajutorul harului. Prin felul în care o primeşte, omul hotărăşte dacă suferinţa îi va fi spre folos sau spre vătămare. Şi pentru că omul este cel care-i dă suferinţei un înţeles şi un rost, nu are nicio importanţă ce este ea în sine. Aşadar, suferinţa este cu adevărat o mare încercare, căci prin ea omul se poate mântui sau se poate pierde. Lucrul acesta ni-l arată limpede Cartea lui Iov şi e întărit adesea de Sfinţii Parinţi. Suferinţa este şi o mare ispită, căci poate să-l ducă pe om la rău. Însă, atunci cănd se face pricină de bine, ea este cale de mântuire.
Şi doar la sfârşitul veacurilor, când va hotărî Tatăl (cf. Fapte I, v.7, Matei XXIV, v.36), vor fi toate restaurate (cf. Fapte III, v.21), se vor ivi „ceruri noi si pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru III, v.13), ordinea şi armonia tulburate prin păcat vor fi restatornicite şi toţi se vor împărtăşi în chip desăvârşit de roadele lucrării mântuitoare şi îndumnezeitoare a lui Hristos.
Cu învierea trupurilor va începe o viaţă nouă pentru tot universul. Viaţa nouă începe acolo unde se sfârşeşte viaţa cea veche, după cum ceasul de miezul nopţii desparte prezentul de viitor sau uneşte o zi cu alta.
Pentru că nu cunoaştem vremea, Domnul a poruncit să fim gata în tot ceasul. Acel timp încă foarte departe sau foarte aproape, poate fi chiar ceasul acesta. Acest ceas de acum poate fi ceasul învierii morţilor, cesul venirii lui Hristos, ceasul judecăţii de apoi şi în sfârşit ceasul sfârşitului lumii. Acest ceas de acum poate fi ceasul cel de pe urmă şi cel dintâi. Cel de pe urmă ceas al domnirii răului şi cel dintâi ceas al domnirii în Împărăţia Cerească şi cesul cel dintâi şi veşnic al osândirii, al muncii veşnice în gheena. Acest ceas grozav pentru toată lumea văzută şi nevăzută, pe care Domnul a poruncit creştinilor a-l avea totdeauna în cugetare, a fost încă din primele timpuri ale creştinătăţii aşteptat cu înfrigurare.
Cu privire la slăvita Sa venire, Mântuitorul zice: „Că va să vie Fiul Omului întru mărirea Tatălui Său, cu îngerii şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Nu în umilinţă cum a venit întâia oară pentru mântuirea oamenilor va veni acum Domnul, ci va veni întru toată slava de care este înconjurat Dumnezeu pentru a judeca lumea. „Învierea morţilor, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, va fi asemenea învierii lui Hristos”.
A doua perioadă a vieţii sufletului dincolo de mormânt va începe după întrunirea sa cu trupul înviat. Sufletul unit cu trupul său pentru veşnicie, se înfăţişează la judecată, după care intră în starea fericirii sau a muncii veşnice. Învăţătura Bisericii cu privire la învierea trupurilor omeneşti şi la unirea lor cu sufletele pentru veşnicie, este o dogmă a Ortodoxiei, şi tot adevăratul creştin trebuie să mărturisească credinţa sa cu cuvântul şi cu fapta şi să zică: „Cred în înviera morţilor”.
După judecata cea de apoi a toată lumea, grozavă şi hotărâtoare, în ziua şi minutul acela va avea loc sfârşitul lumii, sfârşitul domniei harului pe pământ şi începutul domniei slavei, a vieţii noi şi preafericite a drepţilor şi a veşnicei munci a păcătoşilor. După judecată va veni sfârşitul lumii, sfârşitul veacurilor. Acest adevăr a fost rostit de Hristos în parabola seminţei: „Secerişul este sfârşitul veacului, iar secerătorii sunt îngerii … aşa va fi la sfârşitul veacului” (Matei XIII, v.39,41,49). Prin cuvântul „sfârşit” nu trebuie a se înţelege nimicirea deplină a lumii, lumea nu va înceta să fie, nu va fi nimicită, ci va fi schimbată în acelaşi chip ca şi omul, ce din pieritor se va face nepieritor şi din muritor se va face nemuritor. Cu schimbarea omului, va veni schimbarea lumii, schimbarea legilor firii, se va stabili o nouă orânduială a universului, conformă noii ordine ce trbuie să fie în Împărăţia lui Hristos. Prefacerea lumii va fi săvârşită prin foc, după cuvântul lui Dumnezeu.
După unirea sufletelor şi după judecata generală, va începe a doua perioadă a vieţii nesfârşite de dincolo de mormânt, nu a sufletului singur, după cum era în prima perioadă, ci viaţa veşnică a omului întreg, format din suflet şi din trup. A doua perioadă a vieţii de dincolo de mormânt ne înfăţişează două feluri de suflete: ale mântuiţilor şi ale osândiţilor, suflete unite cu trupurile pentru viaţa veşnică sau pentru moartea veşnică. A doua perioadă a vieţii de dincolo de mormânt este dezvoltarea la nesfârşit a stării sufletului, bună sau rea, ce o avea încă pe pământ şi care l-a urmat dincolo de mormânt. Ceea ce a câştigat sufletul pe pământ determină locul petrecerii şi caracterul vieţii sale de dincolo de mormânt. Această viaţă va fi veşnică cu caracterul său distinctiv de bine sau de rău.
Cinstind şi iubind pe om, îl cinstim şi-L iubim pe Dumnezeu. Şi în această cinstire şi iubire de Dumnezeu şi de oameni, nedespărţite una de alta, stă evlavia noastră creştinească şi veşnica noastră fericire.