5 octombrie 2009
Tema: „Pastoraţia în spitalele de psihiatrie şi a familiilor îndoliate”
Autor: Preot Radu Ilaș, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Dr. Alexandru Obregia” din Bucureşti
Preotul misionar în spitalul de psihiatrie
Cu durere trebuie să recunoaştem că, în epoca în care trăim, religia şi religiozitatea omului sunt în declin.
Nu este cazul să cercetăm cauzele acestui declin, dar consecinţele lui sunt mult mai grave decât ne închipuim. Omul de astăzi îşi închipuie că fundamentele lui existenţiale sunt de ordin economic, îşi imaginează că prin împlinirea nevoilor materiale şi-a creat o bază de viaţă şi un cerc de existenţă care îl scuteşte de orice alte preocupări, îşi ridică ochii spre cer şi aşteaptă de acolo mărinimia Atotputernicului. Este, pentru omul de astăzi, în cel mai fericit caz, un imperativ pe care îl satisface, aşteptând binefacerile Proniei Cereşti. El exclude că în binefacerile acestei Pronii rolul său ca om şi creatură a lui Dumnezeu sunt decisive în realizarea acestei condiţii fericite aici pe p[mânt. Credinţa, nădejdea şi dragostea i se par omului contemporan un bun pe care îl primeşte în dar de la Dumnezeu şi că atât este suficient pentru a-şi împlini rolul în lume şi a-şi asigura fericirea şi echilibrul cotidian.
El uită că la Dumnezeu ajung doar Sfinţii şi că omului îi este dat să se mântuiască numai dacă, într-adevăr, mântuirea se situează în centrul existenţei lui.
De aceea, apropierea de Dumnezeu şi dobândirea mijloacelor care îl ajută pe om să se mântuiască presupun, în primul rând, învăţătura căilor de apropiere de Dumnezeu şi a strădaniei neobosite în virtutea acestei apropieri.
Pentru împlinirea acestei apropieri, societatea a lăsat omului religia, cu toate mijloacele ei de a face o pregătire a mântuirii. În virtutea acestei convingeri a corpului social s-a ajuns ca, în cadrul bisericii şi a şcolii, elevul, creştinul să facă din religie un domeniu la fel de important ca domeniul dreptului, matematicii, fizicii şi a oricărei alteia dintre comandamentele învăţământului organizat după normele validate în învăţământul contemporan.
De bună seamă că omului îi este îngăduit să nădăjduiască în deschiderea unui orizont capabil să-i aducă mântuirea prin desfăşurarea propriilor sale forţe sufleteşti. Dar, aceste forţe au nevoie de o îndrumare deplin iniţiată în calea omului către valoarea divină.
De aceea, religia se învaţă în biserici şi şcoli sub iniţierea unui ins, care el însuşi reprezintă un factor de cunoaştere şi înţelepciune şi care nu poate fi altul decât preotul.
Credincioşii văd în biserică, în primul rând, un edificiu în care îşi împlinesc aspiraţiile de ordin spiritual. Este de la sine înţeles că biserica presupune prezenţa preotului ca factor hotărâtor al aspiraţiilor de ordin religios ale credinciosului, aspiraţii pe care este calificat să le satisfacă prin intermediul preotului. Biserica presupune un anumit exerciţiu religios, în cadrul unei anumite religii. Religiile sunt variate şi ele presupun o anumită modalitate în strădania credinciosului de a se apropia de Dumnezeu.
Această strădanie presupune o anumită credinţă, iar credinţa este absolut indispensabilă în apropierea de Dumnezeu. Omul nu ar fi capabil să se apropie de Dumnezeu dacă nu ar avea o anumită credinţă. Fenomenul credinţei presupune, neapărat, o anumită modalitate în apropierea de Dumnezeu, care nu se poate realiza fără autoritatea preotului, dar nici fără aservirea puterilor sufleteşti în apropierea de Dumnezeu.
Aşadar, preotul deţine căile acestei apropieri, dar ele nu pot fi împlinite fără aportul forţelor lăuntrice ale credincioşilor.
Preotul însuşi acţionează în virtutea unei misiuni pe care şi-o îndeplineşte ca un slujbaş al Lui Dumnezeu. Această slujbă, în predicarea Lui Dumnezeu, nu este posibilă fără ca preotul, el însuşi, să fie primul credincios şi să predea credincioşilor obiectul credinţei prin ajutorul anumitor metode.
Este de reţinut că preotul, pentru a-şi exercita îndatoririle lui, are nevoie de stăpânirea tuturor căilor care îl fac apt să-L predice pe Dumnezeu. Toate cunoştinţele care îi facilitează preotului predicarea religiei presupun, neapărat, un exerciţiu datorită căruia preotul este capabil să înţeleagă toate mărturiile legate de fenomenul credinţei şi să le explice credincioşilor în asa fel încât aceştia să dobândească o cunoaştere a tuturor căilor pe care le presupune o religie, astfel încât credincioşii să ajungă la o anumită intimitate cu căile care îl conduc spre Dumnezeu.
Iată de ce este necesar ca preotul să facă parte din echipa terapeutică a spitalului de psihiatrie.
Terapia ortodoxă în spitalul de psihiatrie nu este o concepţie nouă în istoria medicinii şi în istoria psihiatriei.
Istoria psihiatriei româneşti se împleteşte strâns cu istoria bisericii româneşti şi se diferenţiază de alte istorii ecleziastice, pentru că tradiţia bisericii ortodoxe în privinţa îngrijirii bolnavilor psihici este o tradiţie animată de toleranţă, de oblăduire, de iubire. De asemenea, bolniţele au fost organizate pe lângă mânăstiri (încă din perioada Sfântului Vasile Cel Mare) iar bolnavii psihici erau îngrijiţi în cadrul acestora.
Este firesc ca, în cadrul unui spital de psihiatrie, biserica şi medicina să conlucreze pentru a trata suferinţa psihică, întrepătrundere destul de dificilă peste tot în lume, şi este greu de imaginat aceasta fără abordarea haristică pe care o presupune şi apropierea de credinţă şi de biserică.
Terapia religioasă creştin-ortodoxă în psihiatrie combină antropologia medicală psihiatrică creştină, vizând restaurarea hristologică a fiecărui pacient psihiatric creştin.
Ontologia, în esenţa ei, nu poate fi un produs al analizei gnosologice, ci o concepţie a existenţei spiritului şi a lumii care premerge oricărei teorii a cunoaşterii şi există independent de conştiinţa individuală.
Terapia spiritual-religioasă subliniază dimensiunea religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate.
Terapia spiritual-religioasă ortodoxă este un antidot la singurătate şi stigmă prin boală, oferind o altă concepţie a bolii, cea spiritual-religioasă.
Terapia spiritual-religioasă creştină ortodoxă în psihiatrie nu este o concepţie nouă: în istoria medicinii şi în istoria psihiatriei întâlnim vechi referiri: medicina, dintru început, era strâns legată de religie, de credinţa creştină ortodoxă, boala fiind ca o încercare, ca o cruce pe care trebuie să o poarte creştinul pentru a se mântui.
Acest concept influenţează pozitiv acceptarea bolii de către pacient, vindecând reacţia psihogenă determinată de conştientizarea dureroasă a bolii severe psiho (psihoze).
Este o concepţie structuralistă care ţine de fenomenologie-existenţialism şi hermeneutică, duhovnic şi morală creştină ortodoxă, văzând în fiecare pacient psihiatric creştin ortodox o fiinţă unică, liberă şi responsabilă, potenţial sănătoasă, prin recuperarea nivelului spiritual religios pierdut (alterat) de boală.
Terapia religioasă creştină ortodoxă se oferă, alături de celelalte terapii psihiatrice, într-un program complex de recuperare a nivelurilor personalităţii pacientului. Ea nu se oferă ca substitut al celorlalte terapii, ci procedează gnosologic medical psihiatric, servind dimensiunile: axiological, etic şi religios ale personalităţii umane premorbide pe care o presupune.
Scopul medicinii somatice este să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii spirituale este vindecarea minţii, liniştire, iluminare.
Terapia religioasă ortodoxă scoate în evidenţă dimensiunea spiritual-religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate (un nivel al personalităţii) pe care pacientul l-a avut anterior bolii şi la care se tinde să revină prin tratament medicamentos, psihologic şi spiritual-religios.
Este o terapie pe care pacientul o urmează doar dacă în sistemul personal de valori există credinţa în Dumnezeu, exprimată în acest spaţiu geografic românesc prin religia creştin-ortodoxă de origine apostolică, valoare culturală, istorică şi naţională a românilor.
În această condiţie, terapia religioasă oferă un plus de speranţă prin credinţa personală a pacientului. Este o terapie şi nu o magie, plecând de la ştiinţa medicală psihiatrică, ca însoţind întotdeauna terapia biologică şi, eventual, pe cea psihologică, socioterapia şi ergoterapia. Ca şi terapia psihologică, se aplică imediat după criză, în etapa a II-a terapeutică, urmând întotdeauna perioadei acute de boală, tratată biologic. Preotul insistă (terapia spirituală), ca pacientul să nu întrerupă tratamentul medicamentos şi-l ajută pe acesta să nu se stigmatizeze, şi îi îmbunătăţeşte imaginea şi încrederea în sine.
Tratamentul religios, alături de celelalte tipuri de tratament psihiatric, recuperează bio-psiho-socio-spiritual personalitatea, îmbunătăţind timpul de remisie şi salvând nivelul profesional, familial şi social al pacientului.
Terapia religioasă ortodoxă are ca suport credinţa pacienţilor ortodocşi trăită şi conceptualizată, axul central fiind concepţia creştină despre viaţă, boală şi moarte, dar şi relaţia creştină în dialogul EU-TU, îmbunătăţită de valorile virtuţilor creştine, încununate tainic şi luminos de dragostea care niciodată nu piere.
Având ca sistem de referinţă concepţia creştină despre boală, comportamente şi trăiri regresive ca: stigmatizarea, dependenţa, victimizarea, disperarea şi izolarea pacientului creştin cu personalitatea regresată post psihiatric se pot corecta şi trata urmând o mai uşoară recuperare familială, socială şi profesională.
Terapia religioasă este o terapie sacră, săvârşită în lăcaşurile sacre din cadrul spitalelor de către preoţi, fiind simbolul sănătăţii şi normalităţii spirituale şi psihice, atât de râvnite de pacienţi, dar şi prin microgrupul religios format din creştini sănătoşi, pacientul considerându-se şi el mai sănătos, încercând şi reuşind, de cele mai multe ori, să-şi uite condiţia de bolnav.
Este un mod eficient de luptă în scăderea stimei de sine, cu rutina, cu plictisul, cu apatia (simptomatologie negativă sau deficit organic, reziduală psihozei, şi care rămâne întotdeauna prezentă chiar şi după cel mai modern tratament biologic, neuroleptic, atipic).
Mânăstirile şi bisericile au fost şi sunt preferate întotdeauna de pacienţi. Efectele de liniştire şi de normalizare ale Sfintelor Taine şi Sfintelor Liturghii fiind unanim recunoscute de ei şi preferate spitalelor şi policlinicilor unde ei îşi trăiesc psihotraumatizant şi stigmatizant condiţia de bolnav.
Efectele de liniştire şi încredere sunt atât de apreciate de către pacienţi încât ei, exagerând, consideră suficient acest tratament, abandonându-l pe cel biologic.
Pentru ca această metodă terapeutică să fie urmată de pacient, este necesară prezenţa credinţei ortodoxe în sistemul de valori personale.
Prima sarcină a duhovnicului, ca şi a psihiatrului credincios, este aceea de a pune diagnosticul duhovnicesc, adică este nevoie să stabilească ce componentă a suferinţei are o cauza duhovnicească, nemijlocită şi se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit, totodată, care anume din suferinţele lui reprezintă manifestarea unei boli sufleteşti care îşi are cauza în tulburări ale activităţii cerebrale sau a întregului organism şi, ca atare, cere competenţa medicală.
Pe măsura însănătoşirii bolnavului, ponderea ajutorului psihologic se va diminua, iar cea a ajutorului duhovnicesc va creşte.
Ca un considerent general asupra bolilor de ordin sufletesc trebuie să spunem că tratarea lor, într-o ambianţă cultic-religioasă, este singura eficientă asupra modalităţilor de soluţionare a ei, care pune un accent decisiv pe elementul material, social şi politic.
Experienţa medical-educativă a dus la concluzia că participanţii la opera de vindecare, sustinuţi de un sentiment religios spiritual, au mult mai multe şanse pentru recuperarea lor.
Un ins susţinut de o convingere religioasă şi de un comportament corespunzător îşi va găsi mult mai uşor calea de apropiere de Dumnezeu şi de salvare a sufletului lui. 70% dintre pacienţi sunt de acord asupra beneficiilor credinţei şi spiritualităţii religioase care le dă un scop bine definit în viaţă şi o speranţă substanţială de vindecare a bolii.
Fapt de retinut este, însă, acela că femeile au mai multă înclinare religioasă decât barbaţii, ceea ce le acordă mult mai multe posibilităţi de rezolvare a situaţiei dificile din viaţa lor. Acest comportament, mai propriu femeilor, le acordă o mai mică dependenţă faţă de oameni, le susţine în profesie şi în îndeletnicirile lor, ca şi cum ar vorbi cu Dumnezeu.
Această dependenţă de Dumnezeu le ofera femeilor o mai mare posibilitate de integrare în societate, le protejează împotriva aspirităţii simptomelor bolilor, a internărilor în spital şi hotărăşte sporirea bucuriei la bolnavele de ordin psihic.
S-a observat că subiectele cărora li se reduce tratamentul doar la metode psihiatrice, fără sprijinirea lui pe o concepţie sacră, nu dau aceleaşi rezultate ca atunci când tratamentul psihiatric este dublat de o viziune religioasă.
Prin Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi, nu mai puţin, prin citirea cărţilor sacre, atât femeile cât şi bărbaţii au şansa de a se vindeca mult mai uşor în cazul unei suferinţe de ordin psihiatric.
Ca atare, tratamentul orientat, în primul rând, spiritual-religios, exprimat prin nivelul de revenire finală a pacientului, prezintă o importanţă deosebită în adâncirea relaţiei moral-spirituală dintre medic şi pacient. Medicului îi revine un respect constant faţă de orientarea religioasă a pacientului. Nu este lipsită de importanţă orientarea religioasă în relaţia medic-pacient pentru că terapia religioasă este şi o socio-terapie datorită şi faptului că ea este veche de sute de ani, interzicerea ei în ţara noastră de-a lungul perioadei comuniste fiind profund nefericită pentru bolnavii de ordin sufletesc, cât şi pentru instituţia medicală.
Să nu neglijăm influenţa defavorabilă pe care o au asupra bolnavilor sectele religioase. Ele trebuie combătute, cu energie şi pricepere, pentru a le neutraliza efectele în procesul curativ.
PRIN JERTFĂ ŞI IUBIRE PENTRU APROAPELE NOSTRU VOM
CONTRIBUI LA ALINAREA BOLII SUFLETEŞTI.
5 octombrie 2009
Tema: „Pastoraţia în spitalele de psihiatrie şi a familiilor îndoliate”
Autor: Preot Dimitrie-Dănel Matei, Cimitirul Ghencea-Civil
Pastorația în familiile îndoliate
Pastorația în familiile îndoliate este unul dintre aspectele cele mai delicate ale slujirii preoţeşti. Aceasta datorită asocierii ei cu unul dintre momentele de răscruce ale existenţei: moartea.
Din punct de vedere creştin, moartea este privită ca o adormire întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi de aceea trecerea prin acest moment nu trebuie să se transforme într-o dramă distrugătoare pentru cel ce se apropie de moarte sau pentru cei ce sunt alături de cel în cauză.
Ca moment de trecere între două lumi, gestionarea din punct de vedere pastoral a acestui moment implică trei direcţii: mângâierea duhovnicească a celor îndoliaţi, catehizare asupra modului de comportament în aceste situaţii şi în ceea ce priveşte ritualurile specifice şi susţinerea psihologică, combinată cu aprofundarea învăţăturii creştine despre moarte şi viaţă.
Moartea este un moment greu acceptat şi uneori neînţeles de oameni. Singurele limbaje perceptibile şi inteligibile în aceste momente sunt lacrimile şi suspinele.
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a lăsat necunoscut omului momentul morţii; moartea ca moment, ca proces, ca încercare produce durere care duce la dezechilibre psihice, sufleteşti, iar rolul preotului în aceste situaţii poate fi important. Moartea mai este privită însă ca un act de nedreptate al unui Dumnezeu nemilos, ca un joc crud al hazardului, iar în aceste situaţii prezenţa preotului nu este mereu benefică. Acestui mod de înţelegere i se adaugă durerea, pesimismul, deznădejdea. Aceste lucruri se întâmplă de obicei în cazul creştinilor cu o credinţă aproximativă, care constituie oricum o problemă pentru pastoraţie în general. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14).
Mângâierea duhovnicească are la bază sfatul care îmbărbătează. Preotul poate fi un confident al durerii, un partener de dialog, un duhovnic care sfătuieşte, îndeamnă, îmbărbătează. Sfatul duhovnicesc trebuie să aibă la bază învăţătura despre moarte şi exemplul Mântuitorului Iisus Hristos care a murit pentru noi şi a biruit moartea pentru noi. Credinţa noastră mărturiseşte că moartea este doar o trecere în lumea de dincolo unde ne aşteaptă Mântuitorul Iisus Hristos, ceea ce nu poate fi decât o bucurie. Moartea nu trebuie să fie plină de disperare, ci plină de nădejde, de speranţă într-o lume mai bună, în Împărăţia lui Dumnezeu. Singura urmă de tristeţe în acest caz apare doar dacă viaţa noastră am irosit-o asemenea fiului risipitor din pilda cu acelaşi nume. De aceea, grija fiecărui creştin trebuie să fie asemenea celor cinci fecioare înţelepte care au participat la nuntă, fiind pregătite la venirea mirelui. Dacă cel mort a avut nechibzuinţa să treacă în lumea de dincolo nepregătit sau întreaga viaţă a amânat momentul pocăinţei şi al cunoașterii lui Dumnezeu, acum este momentul, cu multă delicateţe şi fără a face vreo comparaţie sau vreo judecată, să îndreptăm gândul îndurerat către grija faţă de suflet şi faţă de propriul moment al morţii. Sfântul Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: „Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi” (I Tesaloniceni 4, 13-15).
Înţelegând creştineşte momentul morţii, moartea apare ca fiind ceva firesc, o etapă în existenţa noastră. Durerea celor dragi care plâng pe cel adormit trebuie orientată spre speranţa întâlnirii în lumea de dincolo. Plecarea din această lume nu înseamnă dispariţie în neant şi pierdere definitivă, ci doar pentru o vreme. Moartea reprezintă aspectul cel mai incontestabil al vieții, asta tocmai datorita inevitabilității ei. Totul e trecător. Toată lumea moare, nu poate contrazice nimeni acest lucru. Eclesiastul surprinde fenomenul prin fraza „totul este deșertăciune şi goană după vânt”. Din tonul pesimist al situației nu ne poate scoate decât Dumnezeu. Și aceasta doar atunci când Dumnezeu este prezent: „a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig”. În situaţia asta – deodată mila nu mai este pentru cel care a murit – ci pentru cei care au rămas. Esențială este întrebuințarea vieții, nu durata sa. (Seneca)
„Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă”, spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov.
Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresă într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte”.
Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.
Sufletul, la ieșirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Aici, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. „Adevăr zic ţie că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui din dreapta Sa, tâlharului ce s-a căit.
Astfel fiecare suflet despărţit de trupul său va fi în rai sau în iad. Când? Astăzi, a zis Mântuitorul. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm aceasta expresie cu învăţătura Bisericii despre vămi şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte?
Pe pământ sunt zile, nopţi şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.
Noi știm şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar știm cu desăvârşire ce i se întâmpla prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul şi confirmarea adevărului – care nu a căzut niciodată din învăţătura sa şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.
Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înțelept ori analfabet, toți părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentam înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.
Rugăciunea pentru morți este un act de caritate şi conţine două virtuţi: rugăciunea în ea însăşi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; şi rezultatul rugăciunii, ca bine ce se face răposatului.
Prin urmare, rugăciunea pentru morţi este în acelaşi timp o faptă de milostenie şi o faptă de credinţă. Domnul Iisus Hristos, El Însuşi, ne învaţă că noi n-am putea avea nicio virtute fără ajutorul Său. A chema mila dumnezeiască asupra noastră şi asupra altora, asupra viilor şi asupra morţilor – este o tendinţă ce exprimă voinţa lui Dumnezeu. Rugăciunea, după învăţătura Apostolului şi a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfântului Duh ce locuieşte în noi.
Sfântul Efrem Sirul explică lămurit, printr-o paralelă, posibilitatea şi influenţa salvatoare a rugăciunilor noastre asupra sufletelor răposaţilor. În testamentul său, el zice, între altele, că între răposaţi şi vii, când aceştia se roagă pentru ei, este aceeași simpatie ce există în natură între fructele pământului. Astfel, când timpul înfloririi a trecut pentru vie, vinul în pivniţă începe a fierbe; când unele legume plantate în pământ încep a se desfășura, aceleași legume în case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia înseamnă a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Însuși Domnul a luat partea cea mai vie la soarta păcătoșilor, împovărându-Se cu toate păcatele noastre şi făcându-Se vinovat de toate greșelile noastre înaintea Părintelui Său ceresc; toate aceste greșeli le-a spălat cu sângele Său şi le-a şters prin moartea Sa. Așadar, daca Însuși Dumnezeu ia parte la soarta noastră, putem noi să nu ne interesăm de soarta aproapelui nostru, cerând pentru el mântuirea, putem noi să nu sacrificăm tot ce este în puterea noastră?
Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă şi ne-a arătat că nu sunt morţi propriu-zis, că oamenii viețuiesc dincolo de mormânt. Viața creștină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui Hristos şi purtând greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxă se roagă pentru tot universul, pentru toți oamenii – vii sau morți – numai dacă ei sunt ortodocşi şi dacă au părăsit această viață întru credinţa şi nădejde. Nu e nevoie decât a crede în Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugăciunilor pentru răposați. De voi uita pe răposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arăta că l-am iubit când era cu mine pe pământ? Dacă într-adevăr l-am iubit viu fiind, aş putea înceta să-l mai iubesc când va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrară bunului-simţ. La nevoie se cunosc adevăratele prietenii şi putem noi să ne închipuim o trebuinţă mai mare decât aceea a sufletului nedesăvârşit, încărcat de păcate?
Astfel se arată înalta îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea răposaţilor a celui ce se roagă pentru morţi. A înmormânta trupul răposaţilor este un act de milostenie practicat de întreaga omenire. Însă religia creştină pretinde încă să se îngroape trupul cu toată onoarea ce se cuvine templului Sfântului Duh. Aşadar, înmormântarea trupului este un act de caritate propriu întregii omeniri, în vreme ce rugăciunea pentru răposaţi este rodul acelora ce cunosc pe adevăratul Dumnezeu – izvorul iubirii şi al vieţii. Nu știm şi nu putem şti cine greşeşte şi cine are dreptate înaintea lui Dumnezeu; numai El singur o știe. Noi nu știm decât un singur lucru: că toți oamenii sunt păcătoşi. „Că nu este drept niciunul”, învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 3,10). „Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ” (Iov 14, 44). Noi știm bine că suntem zămisliţi în păcat, ne naștem, viețuim în păcat şi nu suntem curățiți pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de dincolo de mormânt. Nimic mai important nu le revine celor vii decât a urma această poruncă: „A iubi pe toţi şi a ne ruga pentru toţi”. Acel ce dă viaţă şi iartă păcatele a zis: „Cereţi şi vi se va da, nu voiesc moartea păcătosului!”. El însuşi ne-a învăţat a ne ruga astfel: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre!”. Rugăciunea dată de Domnul slujeşte drept fundament la toate rugăciunile noastre, prin urmare, şi la rugăciunea pentru morţi, unde ne rugăm pentru mântuirea răposatului şi cerem iertarea păcatelor sale.
Arh. Sofian Boghiu spunea că: „De moarte nimeni nu poate scăpa. Toţi suntem datori să plătim acest tribut obştesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Dacă ceasul morţii ne este necunoscut şi suntem îndemnați să priveghem şi să ne pregătim ca pentru cel mai mare şi ultimul examen din viaţa noastră pământească, atunci această aşteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci dimpotrivă, trebuie să fie o aşteptare senină, însoţită de muncă statornică, plină de hărnicie şi de voie bună. Să avem însă, în acelaşi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra – pe cât se poate – sufletul cinstit, inima curată şi trupul neîntinat de patimi, ştiind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locaşul Duhului Sfânt din noi.
Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi, odată cu ele, străbatem drumurile vieţii. Aşa precum toamna se despoaie copacii de frunze şi seva lor începe să se împuţineze, aşa şi viaţa noastră scade în fiecare an, în fiecare lună şi în fiecare oră.
Floarea tinereții se veștejește, lumina bucuriilor pământeşti se stinge, bătrâneţea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează şi ne părăsesc… Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre morţii noştri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.
Aşa trece viaţa noastră, aşa trecem fiecare dintre noi, ca nişte umbre pe fața pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toţi ne uită, ajungând nişte morţi uitaţi de orice inimă…”, iar un înţelept medita că: „ mort e acela de care nimeni nu-şi mai amintește”.
Biserica învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-și uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:
– La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;
– La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi in amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri”;
– La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer”;
– La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
– La un an, după exemplul creştinilor din vechime, care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor și a sfinţilor ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo;
– În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.
Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Cel Mare al Învierii;
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii;
e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.
– În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.
– Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.
– La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge „la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, etc.”. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.
– La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor decedatului.
– Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Exista obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, si linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privință şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.
– Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.
– În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedaţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă și vin. Preotul, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.
– Obiceiul, practicat în unele părţi de ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujba specială, nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.
– În legătura cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una dintre ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja sfârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte şi nu după sorocul de pomenire.
– Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea.
– Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că se poate face coliva de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi pogorârea Sfântului Duh.
– Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să se facă în comun şi nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.
– La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecaţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adăugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de şase august, Paştele blajinilor (luni și marţi după Duminica Tomii) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.
Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paşti se dă la altar o lumânare mare (numita făclie), adesea împodobită cu o pânză albă, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practicau această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani.
– Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi, ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curate. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârşitoare a cazurilor, fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care, prin ardere, provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi dintre cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind și faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.
– Pentru pruncii morţi, la vârsta de şapte ani, pentru diaconi si preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită.
– Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.
– Celor care urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.
– Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nicio slujbă și sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat.
– Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.
– Crucea de la mormânt, care se „ridică”, de regulă, după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot printr-o slujba specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan și se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Aşadar, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.
– Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia, care trebuie să fie grija de capătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chir dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe, curăţindu-le de buruieni, fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu vinovăţie.
– Timp de patruzeci de zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una dintre rude ori de o persoană desemnată în acest scop).
– La pomenirea de şapte ani, nu se dezgropa osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată, cu atât mai mult cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.
Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă), trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.
Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile acesteia.
„Filosofia noastră a creştinilor nu este sa fugim de moarte! Dar ce? Să ne pregătim de moarte? Să o aşteptăm să vină la noi. Şi cum? Să ne mărturisim curat păcatele, să ne facem canonul, să ne împăcăm cu toţi, să încetăm de la păcate, să facem fapte bune. Şi atunci aşteptăm moartea ca pe o mare paradă, ca pe o mare sărbătoare. Să luăm aminte la ce spune Sfântul Efrem: „bărbatul mustrat de ştiinţa sa pentru păcat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept aşteaptă moartea ca pe o mare sărbătoare: să vină, să trecem din moarte la viață, că viața de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dânsul.” Vezi moartea, nu ne temem, vai de mine, mor! Ne temem? Să nu ne temem de ea. Să ne temem de păcat, că păcatul ne duce la moarte, că plata păcatului este moarte. Şi adevărata moarte a sufletului este păcatul. Şi acestea am zis pe scurt despre moarte…” spunea părintele Ilie Cleopa într-o predică de-a sa.
BIBLIOGRAFIE: