Sesiunea a IV-a, Conferința Comună a Preoților de caritate din Spitalele și Cimitirele de stat

19 aprilie 2010

Tema: „Credinţa în Înviere – nădejdea mântuirii noastre”

Autor: Preot Sorin Anghel, Cimitirul Ghencea 3 (Vest)

 

Credința în Înviere – nădejdea mântuirii noastre

 

Înviere şi moarte – în concepţia ortodoxă

 

Într-o epocă în care gândul la moarte, sub influenţa mentalităţii occidentale, este constant reprimat în favoarea unei atenţii acordate exclusiv vieţii pământeşti, aplecarea atenţiei noastre, astăzi, asupra morţii şi nemuririi, asupra Învierii noastre, reprezintă o îndrumare nepreţuită pentru susţinerea în inima creştină a ortodoxului a perspectivei pe care ne-a dăruit-o Revelaţia.

Pentru a înţelege taina Învierii este necesară o aplecare asupra morţii şi concepţiei despre moarte în ortodoxie.

Biserică ne învaţă că, după căderea omului, moartea îşi are rolul ei şi devine un mijloc de a împiedica răspândirea răului pe pământ. Dacă Adam, după cădere, ar fi rămas nemuritor trupeşte, răul aşijderea ar fi fost nemuritor şi omul ar fi fost lipsit de toată nădejdea mântuirii. Pentru ca răul să nu devină nemuritor, ca urmare a nemuririi omului, Dumnezeu, după păcat, l-a oprit de îndată pe Adam de a mânca roadele din pomul vieţii (Facere, 3, 22-33).

Şi acum încă, deşi împărăţia morţii a fost nimicită prin moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cei ce cred în El sunt scutiţi şi scăpaţi de păcatul strămoşesc, moartea este de neapărată trebuinţă pentru distrugerea desăvârşită a răului şi curăţirea firii omeneşti, căci principiul păcatului se află chiar de la zămislirea din sânul mamei în însăşi legătura ce uneşte trupul cu sufletul. De aceea acest principiu nu poate fi exterminat decât prin ruperea acestei legături.

Biserica ortodoxă ne învaţă că moartea este ,,despărţirea sufletului de trup” ; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, cea de pe urmă menire a omului este moartea, despre care Sfintele Scripturi mărturisesc în aceste cuvinte: ,,Şi se va întoarce ţărâna în pământul de unde a fost luată, iar duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel care l-a dat pe el”. (Eccl. 12,7)

Sfântul Antonie cel Mare, vrând a pătrunde adâncul judecaţilor providenţei, întrebă într-o zi:

,,Doamne! Pentru ce unii mor tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: ,,Antonie, nu te îngriji decât de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a o cunoaşte” (Istorisiri adevărate din faptele Sfinţilor Părinţi).

Dumnezeu a lăsat ca sufletul să treacă prin stări deosebite întru starea sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţă de dincolo de mormânt.

Deci nu avem a ne teme, de vreme ce totul este în voinţa lui Dumnezeu şi ai Domnului suntem?

Noi nu ne-am pregătit a ne naşte şi n-avem nicio amintire din prima noastră stare. De aceea, ne pregătim acum de naşterea noastră de-a doua, de viaţa de dincolo de mormânt, care va fi veşnică. Ni s-a arătat cum trebuie să ne pregătim pentru acea viaţă şi ştim ce ne aşteaptă dincolo de mormânt. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Moartea este cumplită şi înspăimântătoare pentru toţi care nu cunosc bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care nu cunosc viaţa viitoare, care privesc moartea ca pe sfârşitul existenţei; pentru ei, desigur, moartea este cumplită şi însuşi numele său este înfricoşător.

Dar, pentru noi, care din mila lui Dumnezeu am învăţat a cunoaşte înţelepciunea Sa tainică, şi care privim moartea ca pe o călătorie, nu trebuie să tremurăm, căci mergem la o altă viaţă, cu neasemănare mai bună, care este nesfârşită”.

La ieşirea din trup, sufletul trece în împărăţia fiinţelor asemenea Lui, în împărăţia duhovnicească, a îngerilor. Sufletul, după faptele sale bune sau rele, se sălăşluieşte cu îngerii buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni s-a descoperit nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne învaţă că sufletele ce s-au despărţit de trup intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. ,,Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.

Cuvântul ,,astăzi” înseamnă timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a nouă, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, dincolo de mormânt diviziunea timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de ,,astăzi”. Taina morţii este uşa prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

A treia zi se înmormântează cel răposat. Dând pământului trupul ce ne este scump, ne întoarcem duhovniceşte inima către Biruitorul morţii, Care ne-a dăruit nouă, şi prin urmare şi scumpului nostru adormit, biruinţa asupra morţii, biruinţă câştigată prin învierea Domnului. Biserica ne spune cu tărie, nouă, fiilor săi, că Iisus Hristos a înviat şi a dat viaţă celor ce erau în mormânt.

Să ne aducem aminte de acestea, că Învierea şi viaţa nu sunt date decât prin harul Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Învierea, nădejdea şi mântuirea regăsite în cult şi Simbolul de credinţa ortodox

 

Învierea Mântuitorului este pentru noi credincioşii o realitate pe care o trăim şi o sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt făcute în aşa fel încât noi suntem permanent pătrunşi de credinţa în învierea Mântuitorului şi o trăim. O trăim în general şi o trăim în special. În special o trăim la Sfintele Paști când se spune: ,,Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile; că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţa”. ,,Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a Înviat, veselia cea veşnică”.

Învierea Mântuitorului este o realitate pentru toţi credincioşii, nu numai în înţelesul că ne gândim la Înviere, ci în înţelesul că învierea Mântuitorului nu este numai Învierea Lui, ci şi învierea noastră.

Pastorala Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel ne-a adus în atenţie de Sfintele Paşti ale anului 2010, ca o prefigurare a temei noastre, taina existenţei noastre în lumina pascală şi nădejdea pentru noi cei ce n-am văzut şi am crezut, citez:

„Credinţa puternică în Învierea lui Hristos este în Ortodoxie şi credinţa puternică în învierea tuturor oamenilor. De aceea, Crezul pe care îl mărturisim în Biserică se încheie cu aceste cuvinte: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie»”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este binevestită în noaptea de Paşti nu înăuntrul bisericii, ci în afara bisericii, pentru că ea priveşte nu numai pe creştini, ci pe toţi oamenii.

Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa pământească amestecată cu suferinţă şi stricăciune, ci începutul unei alte vieţi; viaţa cerească şi viaţa veşnică pentru suflet şi pentru trup. În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Precum toţi oamenii mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos”. (I Corinteni, 15, 22), iar ,,vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (I Corinteni,15 26).

Legătura dintre adevărul Învierii lui Hristos şi adevărul învierii de obşte este atât de puternică, încât cine nu primeşte adevărul învierii lui Hristos, respinge şi adevărul învierii celei de obşte sau universale, iar cine crede în Învierea lui Hristos trebuie să mărturisească şi credinţa în învierea morţilor.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: ,,Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră (…) Atunci, şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 12-14 şi 18-19).

Vedem, aşadar, că taina Învierii lui Hristos şi a omenirii întregi este inima Evangheliei propovăduita de Apostoli şi temelia credinţei mărturisită de Biserică.

De aceea, Sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită ,,Sărbătoarea sărbătorilor”, iar icoana Învierii lui Hristos se afla imprimată pe prima copertă a Sfintei Evaghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită şi sărutată. Mai mult, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu ziua Învierii, cu duminica, orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea universală şi către viaţa veşnică. Lumina învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos cel Înviat rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: ,,Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” ( Matei 28,20). Lumina învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. În plus, lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă întreg Universul spre ,,un cer nou şi un pământ nou”, în care ,,moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1 şi 4). De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea Sfintelor Paşti: ,,Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Acum toate s-au umplut de sens, pentru că toată existenţa va fi eliberată de robia, de absurditatea şi stricăciunea morţii. (cf. I Corinteni 15,51-58).

Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor morţilor se va realiza când Hristos va veni cu slavă şi putere multă să judece vii şi morţii: ,,Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (cf. Ioan 4, 28-29; cf. Matei 16, 27;25, 31-46)

Legătura dintre venirea în slavă a lui Hristos, învierea morţilor şi Judecata Universală a tuturor popoarelor şi persoanelor este mărturisită în Crezul Bisericii noastre, unde se spune despre Hristos Cel Înviat din morţi şi Înălţat la cerurri ca El va ,,veni cu slavă să judece vii şi morţii, iar împărăţia Lui nu va avea sfârşit”.

Lumina care leagă taina învierii morţilor, a judecăţii faptelor săvârşite în lume şi bucuria vieţii veşnice este lumina însăşi a vieţii şi lucrării Bisericii în lume.

 

Chemarea învierii – solie de nădejde

 

Toţi suntem condamnaţi la moarte şi mai nimeni nu crede că va muri; vorbesc de o credinţă care să-ţi transforme viaţa în vederea morţii pentru păcat, în vederea Vieţii veşnice. Toţi suntem chemaţi la Viaţă şi mai nimeni nu trăieşte viaţa aceasta după aceea la care suntem chemaţi. Trăim omorând această chemare.

Nu e puţin lucru să zici unui mort: „Scoală, întoarce-te la viaţă!”, aşa ceva nu poate decât Stăpânul vieţii şi al morţii. Și Iisus e Stăpân şi al vieţii şi al morţii.

Pe oameni îi înfioară întoarcerea unui mort la viaţă, fiindcă, obişnuit, aşa ceva nu se întâmplă. Pe Iisus L-a copleşit mila de durerea omenească şi a mângâiat-o ca nimeni altul.

Trei morţi a înviat: o copilă, un tânăr (fiul văduvei din Nain, n.n.) şi pe un prieten al Lui, pe Lazăr. Cineva a băgat de seamă că Iisus a înviat pe aceşti trei morţi aşa: pe unul în casă, pe al doilea în drum spre groapă şi pe al treilea din groapă după 4 zile.

Putea să-i învie pe toţi. Putea să oprească moartea.

Totuşi n-a oprit definitiv moartea nici pentru cei pe care i-a înviat. Ei mai târziu au murit iarăşi.

Iisus însă dorea omului o altă înviere: o înviere a sufletului; o înviere fără de moarte. Iisus tânjea după transformarea sufletească a omului, după convertirea lui la Dumnezeu.

Iisus a venit înaintea oamenilor cu propria Sa înviere din morţi. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor ce vom avea să fim (dincolo). Acum suntem ca noi, atunci vom fi ca El. Numai că, acum, trebuie să trăim, să simţim, să tânjim şi să suferim ca El – şi pentru aceleaşi pricini. În temeiul mărturisirii pentru El acum, nădăjduim mărturisirea Lui pentru noi, atunci.

Iisus ne-a asigurat, zicând: „Amin, amin zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 4, 24). Iar în alt loc ne spune: „Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Deci veşnicia noastră, întrucât atârnă şi de noi, atârnă de: ascultarea, credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu Trup – suflet, voinţă, simţire şi minte; tot omul e chemat şi ajutat să-şi lucreze luminos veşnicia. Pentru aceştia, – care urmăresc rosturile vieţii dincolo de hotarele mormântului, – pentru aceştia, însuşi Iisus ne-a spus că se roagă.

De ce este totuşi moarte între oameni şi după prădarea iadului? Fiindcă, în ce ne priveşte pe noi oamenii, biruinţa asupra morţii nu e definitivă, acum.

Într-una din dezlegările morţilor se arată motivul: „Pentru ca răutatea să nu fie nepieritoare (pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, în alte ediţii ale Molitfelnicului, n.n.), ai poruncit ca această făptură să se dezlege: sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat, iar trupul să se întoarcă în pământul din care a fost luat”.

Aceasta e biruinţa vieţii asupra morţii: învierea sufletului, biruinţă la care lucrăm şi pe care o aşteptăm.

„Mai am şi alte oi, care nu-s din staulul acesta, şi pe acelea Mi se cade să le aduc; şi vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10-16).

 

Nădejdea adresată omenirii întregi, aprinsă de Sfintele Paşti şi luminată de icoana învierii – în lumina Scripturilor

 

Noaptea de Paşti este, parcă, simbolul vieţii noastre. Trăim într-o mare de întuneric. Greutăţi de tot felul răspândesc beznă în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Cu toate acestea, în întunericul cel mai adânc şi în bezna cea mai neagră răsare o stea, se aprinde o lumină, apare o nădejde. „Pentru toţi cei vii este o nădejde” (Ecclesiastul 9, 4), spunea înţeleptul Vechiului Testament. Da, pentru toţi este o „nădejde neclintită” (Isaia 26, 3). Nădejdea noastră este Hristos cel mort pe cruce şi înviat din morţi. Sfântul Apostol Petru afirmă cu tărie acest adevăr, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare milă Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru, 1, 3). Despre această „nădejde vie” în „Dumnezeul cel viu” (I Timotei 4, 10) pentru a deveni oameni vii, Sfântul Apostol Pavel a călătorit şi a scris jertfindu-se pentru Hristos şi strigând în piaţă ,,pentru învierea morţilor mă prigoniţi’’. Când a coborât Dumnezeu pe pământ, acum două milenii, întuneric mare şi beznă adâncă se aflau în sufletele oamenilor. Aceştia se îndepărtaseră de la credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi trăiau în păcate grele. Deznădejdea şi moartea dominau pretutindeni. Daţi-ne „semn de nădejde” (Iosua 2, 12), strigau cei din lumea veche. „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină” (Iezechiel 37, 11). Aceasta se întâmpla pentru că oamenii îşi puneau „nădejdea în lucruri deşarte” (Isaia 59, 4), în „lucruri fără de viaţă” (Pilde 13, 10), în „bogăţia cea nestatornică” şi nu „în Dumnezeul cel viu” (I Timotei 6, 17).

Conştiinţa legăturii cu „Dumnezeul cel viu” nu dispăruse totuşi cu desăvârşire. „Împotriva oricărei deznădejdi, Avraam a crezut cu nădejde” (Romani 4, 18). Precum Avraam, mulţi drepţi ai lumii vechi strigau către Dumnezeu din adâncimea sufletului lor: „Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea” (Psalmi 70, 6). „Doamne, noi Te aşteptăm” (Isaia 26, 8). Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu întârzie să răspundă. „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde!” (Isaia 51, 12). „Eu sunt Domnul, care nu ruşinează pe cei ce îşi pun nădejdea în El” (Isaia 49, 23). „Cel care îşi pune nădejdea în Mine va moşteni pământul” (Isaia 57, 13). „Este nădejde pentru viitorul tău, zice Domnul” (Ieremia 31, 17).

Nădejdea aceasta s-a împlinit prin Naşterea lui Hristos din Fecioara Maria cu adumbrirea Sfântului Duh, când lumină a răsărit celor ce locuiau în latura şi în umbra morţii (Isaia 9, 1). Prin naşterea şi vieţuirea printre oameni a lui Hristos-Dumnezeu, întunericul a început să-şi piardă din putere. Moartea şi Învierea lui Hristos deschid apoi larg uşa luminii spre a pătrunde în viaţa oamenilor. Acolo unde era moarte, Hristos aduce viaţă. Acolo unde teama şi frica dominau sufletele oamenilor, Hristos aduce curaj izbăvitor.

„Nu vă temeţi” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „De ce sunteţi tulburaţi?” (Luca 24, 38). „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36). Acestea sunt cuvintele pe care Hristos, după Învierea Sa din morţi, le adresează apostolilor, femeilor purtătoare de mir şi tuturor oamenilor de atunci, până azi şi până-n veci. Mai mult, după Înviere, Hristos coboară în adâncul iadului pentru a vesti şi celor de acolo biruinţa vieţii asupra morţii (I Petru 3, 18-19).

Înainte de Învierea lui Hristos, teama, deznădejdea şi dezorientarea dominau lumea. În mijlocul acestei lumi, lipsită de orice perspectivă, apare Hristos Cel Înviat din morţi. Puţin câte puţin, nădejdea izbăvitoare se înfiripă în inimile oamenilor. Femeile purtătoare de mir, mai întâi, apoi apostolii şi primii creştini convertiţi de aceştia mărturisesc prin glasul şi, mai ales, prin viaţa lor, credinţa în Învierea lui Hristos. Această credinţă le schimbă mersul vieţii. Devin alţi oameni. Această sfântă „nădejde vie” izvorâtă din Hristos Cel Înviat este mărturisirea de viaţă a Bisericii dintotdeauna şi, mai ales, de Sfintele Paşti.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Psalmi 117, 24). Rostim acest cuvânt foarte des la biserică, în zilele de Paşti. Facem aceasta cu conştiinţa că din Învierea lui Hristos izvorăşte toată nădejdea noastră, într-o lume a deznădejdii.

Deznădejdea este drama omului de ieri şi de azi. „Glasul celor fără de nădejde” (Estera 4, 17) se aude pretutindeni. „Scade nădejdea în adâncul inimii… şi nu ştii de unde vine chinul”, spunea un înţelept din vechime (Cartea înţelepciunii lui Solomon 17, 12). Chinul deznădăjduirii izvorât din golul inimii şi din lipsa sensului vieţii domină tot mai multe suflete.

Drama este cu atât mai mare cu cât constatăm faptul că nu lipsa hranei, a locului de muncă sau a locuinţei dă naştere astăzi valului nestăvilit de crize sufleteşti. Acestea sunt cauzate în primul rând de tristeţe, de dezorientare, de incapacitatea de a mai sesiza vreo lumină în sine, în alţii sau în lume. Urmarea directă a acestor stări este recursul la sinucidere – simptom al unei lumi în care şi „Dumnezeu ar fi murit”. Da! Hristos a murit, dar a înviat a treia zi. El a murit pentru a lua asupra Sa toată durerea omului, inclusiv a celui căzut în deznădejde pentru că este părăsit de toţi şi crede că şi Dumnezeu l-a părăsit. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), striga Hristos pe Cruce, în numele tuturor deznădăjduiţilor lumii. Acestor deznădăjduiţi, care suntem noi, Hristos le spune: „Nu vă temeţi!” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28). „Nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13), ne spune Sfântul Apostol Pavel. De ce să nu ne întristăm? Pentru că Domnul Hristos este „nădejdea noastră” (I Petru 3, 15), prin care „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt” (Romani 5, 5). El, Hristos a înviat din morţi. Dacă El a înviat, vom învia şi noi. Iar dacă vom învia, viaţa noastră pe acest pământ are un sens adevărat. În acest caz, nici teamă, nici deznădejdea, nici golul sufletesc n-ar trebui să aibă ultimul cuvânt.

În toată vremea şi în tot locul s-ar cuveni să gândim şi să mărturisim ca autorul Psaltirii: „Doamne, Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele” (Psalmi 21, 9). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne. Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele” (Psalmi 70, 6). „Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti Tu în pământul celor vii” (Psalmi 141, 5). „La Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge” (Psalmi 142, 8).

Fiind întăriţi „cu nădejdea în Domnul Dumnezeu” (I Regi 30, 7), precum David odinioară, primim putere de a sesiza lucrurile frumoase din viaţa oamenilor şi a lumii şi, prin aceasta, biruim ispita deznădejdii. Este atâta frumuseţe în această lume, frumuseţe pe lângă care trecem, adesea, fără a-i percepe prezenţa, adâncimea şi semnificaţia. Să ne oprim o clipă pentru a contempla icoana unei mame cu pruncul în pântece sau în braţe, chipul unui bătrân, frumuseţea unei păduri, strălucirea cerului înstelat sau liniştea unei mânăstiri. Prin acestea toate şi de dincolo de ele, Dumnezeu ne grăieşte: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36).

Avem „nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 10), şi-L simţim ca prin cuvintele Apostolului Pavel: „Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15, 13).

 

Apostolul contemporan al Învierii – poetul Ioan Alexandru

 

Întotdeauna ceea ce dorim să transmitem trebuie să convingă şi nimic nu convinge mai mult decât fapta sau credinţa trăită în fapte bune. Un mare suflet creştin care şi-a dedicat întreaga capacitate pentru a cuprinde şi trăi acest miracol al Învierii a fost poetul Ioan Alexandru. El se întreba „Ce este aceasta: învierea din morţi?” Şi tot el răspundea: „Iisus Hristos!”.

Pentru Ioan Alexandru, Învierea era pasiunea vieţii sale, cred că putea spune cu Apostolul Pavel „una ştiu, alerg să-L găsesc pe Hristos şi puterea Învierii Lui” (afirmaţie a ucenicului său Silviu Despa).

Dintre gândurile celui despre care Petre Tuțea spunea: „Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru” amintesc câteva: „Am un singur cuvânt de spus în acest neam, de fapt două: Hristos a Înviat!; sunt fericit că Dumnezeu m-a adus în lume, prin veacuri din daco-romanii creştini ai Transilvaniei şi de două mii de ani mă tot pregăteşte Duhul Sfânt să pot spune aceste cuvinte care au schimbat soarta omenirii: Hristos a Înviat!”. „Dumnezeu este revelat în acest Hristos. Singura minune colosală a istoriei; Alfa şi Omega Cosmosului, este Învierea Lui, trecută prin suferinţă, Învierea Lui care s-a strămutat în viaţa noastră”.

Versificând minunea Praznicului Praznicelor, scrie: „De aceea întâi/ Cu toţii nu-L recunoscură/ Ba grădinar li se părea/ Ba pelerin/ Pe jar în zori/ Cu rănile-n Scriptură/ Zbătundu-se-ntru hrană/ Ihtysul divin/ Pe același lac/ Pescari fără putere/ De unde fost-au/ Adunaţi întâi/ acum oceane de înviere/ Plecau în cosmos/ Cu iubirea Lui”. (….) Şi ucenicilor să-L vadă/ Le-a trebuit acea credinţă/ Abia apoi privirile/ Li s-au desfăcut/ Să ne stea şi celor ce/ N-am fost de faţă-n putinţă/ Crescându-ne ochiul vederii/ Cu care înviind El ne-a văzut/ În ochii cărnii cuprins/ Se lepădară/ Când L-au tras pe lemn/ Şi junghiat/ Şi-a trebuit în fugă lor/ Să moară/ Să-i poată ajunge înviat/ Din părăsirea lor să-i poată întoarce/ Numai mormântul gol/ Nu e de-ajuns/ Pe năvi de foc/ În sânge să se îmbarce/ Să-nvingă moartea care L-a străpuns. („Învierea”- frag.)

Îl găsim pe poetul Ioan Alexandru făcând apostolat în vremuri contemporane (pare-se după revelaţia avută în biserica Sf. Sofia, unde a rămas o noapte întreagă încuiat singur, pentru că, absorbit în contemplaţie, fusese uitat de portar), atunci când: preda în condiţii inimaginabile cursuri de o mare pătrundere creştină în vremurile de dinainte de 1989; în Piaţa Universităţii ieşind cu crucea înaintea tancurilor; în Parlamentul României mai apoi, iniţiind legi precum: Ocrotirea copilului nenăscut, Jurământul pe Biblie, Introducerea învăţăturii creştine în şcoli, Introducerea învăţăturii creştine în mass-media, Retrocedarea pământului ţăranilor, Burse pentru studenţi – într-un cuvânt, renaştea României pe temeiurile Evangeliei lui Hristos. Înfiinţează fundaţia PRO–VITA care apăra dreptul copilului nenăscut, astăzi un reper creştin în societate.

Dorinţa sa era ca România să experimenteze o renaştere, o adevărată înviere din moartea ateistă la viaţa întru Hristos. Redactează şi publică în condiţii aproape imposibile „Renaşterea”, prima revista creştină, precursoare parcă a ziarului „Lumina”, prin care, poate, poetul a fost mângâiat dincolo de această lume.

Mergând în leprozeria de la Tichileşti, rosteşte părăsiţilor de acolo: „Hristos a Înviat!” şi, răspunzându-i-se, îi alină în izolarea lor cu un cuvânt adânc : „Învierea lui Hristos să ne însoţească în toate zilele”, propovăduind astfel şi celor mai năpăstuiţi oameni, leproşii, că nu sunt singuri, ci, asemeni lui Iov, cu Dumnezeu cel Înviat.

Părintele Dumitru Staniloaie vorbea despre faptul că poporul de la sat a fost cult prin rugăciune şi Liturghie, devenind înţelept şi înobilat. Nu devine cult un intelectual care citeşte o mie de cărţi, dacă nu devine mai bun. Fiecare carte ne dezmembrează; întotdeauna rămânem sub impresia ultimei cărţi citite. Cult înseamnă trăirea în înţelepciunea lui Dumnezeu. Creştinul Ioan Alexandru completează fericit pe marele teolog prin versurile: „Țara Românească a rămas cu această blândă moştenire, / A credinței pure, fără glas/ Mai presus de moarte, în iubire.”

Am considerat că această scurtă evocare a marelui poet creştin Ioan Alexandru poate reprezenta pentru noi, astăzi, tăria exemplului viu, că apostoli ai lui Hristos putem fi toţi cei ce vrem să schimbăm în bine viaţa din jurul nostru.

Fericitul Augustin a avut dreptate atunci când, în loc să formuleze norme externe de conduită morală, a făcut această afirmaţie îndrăzneaţă: “Dilige et fac quod vis” („Iubeşte şi fă ce voieşti”). Prin aceasta el a afirmat sensul lăuntric al întregii învăţături morale a Evangheliei. „Şi pentru noi Dumnezeu este iubirea şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne cu el” (I Ioan, 4, 16). Aceasta este legea vieţii celei noi, care a început deja, întemeiată pe Învierea Mântuitorului şi se extinde spre viitor. Mai mult decât atât, este legea supremă a Vieţii Veşnice.

 

Misiunea preotului în faţa deznădejdii umane

 

Preoţia zilelor noastre, pentru care trăim, pare în multe situaţii că o adresam unei societăţi deznădăjduite. Constatăm că într-o lume în care informaţia circula cu viteza luminii, sufletele celor pentru care vom da socoteală se apropie cu viteză invers proporţională de izvorul existenţei însăşi, Iisus Hristos. Hristos ne-a întărit spunându-ne că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Sale nu vor trece, chemându-ne să îndrăznim, după cum El a biruit lumea. Apostolatul preotului de caritate este pe cât de dificil, pe atât de aducător de bucurie sufletească. Să poţi intra în sufletul omului deznădăjduit în faţa morţii copilului, soţiei sau părintelui său, şi în circumstanţe în care înmormântarea este un moment ce tulbură, când cel îndoliat nu mai doreşte să asculte de nimic şi de nimeni, este cu adevărat o provocare, neştiind unde vei ajunge în încercarea de a-i împărtăşi acestuia gândul că dincolo de moartea trupească este înviere.

Am constatat în anii de misiune ca preot de cimitir că nimic nu este mai frustrant decât a lăsa pe cei îndoliaţi să plece fără un cuvânt de întărire sufletească. De multe ori se abordează ideea că n-ar fi atât de potrivit să cuvântăm la înmormântare pentru că vorbele nu pot acoperi durerea. În opinia mea, nimic mai fals; consider predilect momentul de după slujba înmormântării în a schimba trăirea de moment a familiei, atunci când vom arăta că rostul sufletului (fiecăruia dintre noi) este să ajungă la Creatorul lui, pentru că toţi vom muri, toţi vom învia.

Omul, trecând dincolo, se află mai aproape de starea de înviere decât se află în timpul vieţii pe pământ, ne spunea părintele Dumitru Stăniloaie.

Dacă nu vom încerca, în ciuda durerii ce apasă inimile îndoliate, să pornim această luptă cu deznădejdea, vom constata că am ajuns la acea zicere, că nicio luptă nu este mai grea decât aceea pe care n-am avut curajul să o începem.

Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să înțelegem şi să ne facem înţeleşi: „Doamne, moartea nu există pentru robii Tăi care părăsesc trupul şi vin la Tine! Moartea nu e decât o trecere de la întristare la fericire, lângă Tine se găseşte pacea şi bucuria!”

Las în seama celor de faţă, care negreşit au în faţa mea experienţă şi pricepere, să aducă în continuare idei ce vor ajuta să lucrăm cu folos în faţa acestei realităţi pe care o întâlnim în fiecare zi – moartea celor dragi şi suspinul celor din urmă.

 

Bibliografie:

 

1. Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1975;

2. Viaţa repausatilor noştri şi Viaţa noastră după moarte, Părintele Mitrofan (traducere de I.P.S. Mtropolit Primat D.D. Iosif Gheorghian, Editura Ileana, Bucureşti, 2009;

3. Viaţă şi viaţa veşnică, Părintele Arsenie Boca;

4. Învierea lui Hristos – Arvuna învierii noastre, Pastorala de Sfintele Paşti 2010, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, Editura Basilica, Bucureşti, 2010;

5. Viaţa în Înviere, Parintele Teofil Părăian, Conferinţa susţinută la Timişoara în noiembrie 1993, Internet;

6. Pastorala de Sfintele Paşti 2008, I.P.S. Mitropolit Teofan, Internet;

7. Descoperirea Vieţii Veşnice, Nicolae Arseniev (traducere de Lidia şi Remus Rus), Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1991;

8. Mai presus de moarte în iubire, film despre viaţă şi lucrarea lui Ioan Alexandru, Realizator Silviu Despa, PRO-VITA, Braşov, 1993.

19 aprilie 2010

Tema: „Credinţa în Înviere – nădejdea mântuirii noastre”

Autor: Preot Remus Proca, Spitalul Panduri „Prof. Dr. Th. Burghele”

 

Credința în Înviere – nădejdea mântuirii noastre

 

„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Învierea Mântuitorului, al cărei imn – Troparul Paştilor – este cel mai triumfal pe care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi, al unei nădejdi pe care n-o poate produce în om niciun alt fapt, niciun alt sentiment, nicio schimbare, nicio emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru.

Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Niciuna din celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile, puterea şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de creştini!

Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era, privindu-L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele pe care l-a făcut, mai duşmăneşte tratat, mai crunt  batjocorit, jignit, huiduit, torturat şi profanat, ca Iisus Hristos.

Nu numai cei care-L răstigneau, urlau şi blestemau, nu doar un popor ce se desfăta la privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osânda şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva „blestemătorului” şi „înşelătorului Aceluia”, cum îl numeau cu ipocrizie cei care L-au dat spre chinuire şi moarte.

Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi până astăzi, Iisus Hristos „Nazarineanul”, numit în derâdere „Regele Iudeilor”, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără armată, părăsit de ai Săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită şi neaşteptată biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti totodată. Această biruinţă nu I-a putut fi smulsă niciodată.

Dezamăgiţi şi tulburaţi, înşelătorii de atunci au plătit pe străjeri ca să spună, împotriva evidenţei şi a raţiunii însăşi, că Trupul Lui a fost furat noaptea de ucenicii Lui din mormântul întărit cu pază şi peceţi. Necredincioşii de mai târziu au născocit un şir de ipoteze, presupus ştiinţifice, ca să tăgăduiască Adevărul, faptul dumnezeiesc. Cels şi Profiriu, raţionalişti şi alţi închipuiţi luminaţi au gândit Învierea lui Hristos cu mintea lor materială scurtă, orbită de patimă, strâmbată de prejudecăţi anticreştine, şi au declarat că este o amăgire.

Împotriva argumentelor necredinţei şi a pretextelor neîntemeiate, Învierea lui Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei triumfal creează de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor raţiunilor omeneşti, împotriva „înţelepciunii” de jos a celor care au căzut în robia superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie stă faptul Învierii, transformat în Biserica permanentă şi universală, stă creştinismul întreg, ca dovedire şi încredinţare neclintită şi nedesminţită a Învierii lui Hristos.

Împotriva a tot ce I-au spus și-I vor mai spune iscusiţii întru tăgadă a miracolului creştin stă dovedit şi nezdruncinat, drept şi tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc şi omenesc, cuvântul simplu şi drept al Apostolului Pavel: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14), iar propovăduirea şi credinţa Lui Hristos şi a noastră n-a fost şi nu este zadarnică.

Împotriva construcţiilor de ipoteze şi de subtilităţi omeneşti stă un argument ce nu se poate răsturna, micşora şi contrazice niciodată, stă creştinismul cu credinţa şi cu Biserica sa, zidite pe adevărul istoric şi moral al Învierii lui Hristos, stă o realitate mare cât 20 de secole. Lumina Învierii Lui Hristos dă sens vieţii creştinilor zilnic pentru că Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor, aşa cum spune evanghelistul Matei: „Iată Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,18).

Lumina veşnică a Învierii Lui Hristos este acum tainic prezentă în Biserică, fiind adunată în sufletele credincioşilor prin rugăciune, prin împărtăşirea Sfintelor Taine, prin ascultarea Evangheliei lui Hristos, dar şi prin împlinirea poruncii iubirii faţă de aproapele. Prin unirea omului cu Dumnezeu omul dobândeşte viaţa curată şi virtuoasă.

Lumina Învierii lui Hristos este exprimată cel mai bine în noaptea de Paşti. Dacă până atunci era întuneric, acum veşmintele preoţilor, sfintele icoane, obiectele bisericeşti sunt luminoase, sunt dătătoare de lumină, asemenea sufletelor ridicate de Hristos din Iad. El a biruit porţile de fier ale iadului, pe diavol l-a surpat şi lumea a eliberat. Acum, după Înviere, vedem lumina din ochii fiecărui creştin care-l mărturiseşte cu bucurie pe Cel Înviat atunci când salută pe oricine cu salutul HRISTOS A ÎNVIAT. Nu este numai un salut, este emblema şi mărturisirea fiecăruia dintre noi că suntem urmaşii Lui, că El, Iisus, a pătimit dar, mai ales, a înviat pentru noi.

Cu cât a dăinuit şi a crescut în acest timp îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât a crescut puterea şi însemnătatea ei de biruinţă asupra firii şi a răului morţii. Cu cât va dăinui şi va creşte încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă şi de credinţă; va creşte şi se va întări în convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a Înviat! Cu cât omul şi omenirea întreagă vor cunoaşte mai multe biruinţe, cu atât va fi mai mare între toate Biruinţa Lui Hristos. Nici cele mai strălucite şi mai lăudate victorii omeneşti – ale lui Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar, Napoleon sau ale altora – nu se pot compara cu preamărita biruinţă a lui Hristos asupra morţii şi a răului.

Biruinţele omeneşti creează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea, puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a îndreptat un rău imens şi cutremurător şi a întemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista creştinismul şi nici Biserica; sau, cum zice Apostolul, nu era propovăduirea şi credinţa; fără Învierea lui Hristos, trăiam în întuneric şi ne târam în viciu, ne închinam la idoli. Fără învierea lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani în urmă sau, poate, prin regres, cu mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Ce ar fi fost omenirea fără Învierea lui Hristos, fără creştinism, fără Biserică, fără Apostoli, fără Evanghelie, fără Sfinţi, fără credinţă, fără sublima iubire creştină, fără multele şi marile idei şi fapte de bine şi de cultură create de creştinism, fără miile de martiri care au cucerit cu suferinţe şi cu sânge dreptul omului la libertatea de gândire şi de credinţă, fără virtuţile sublime şi fără instituţiile de binefacere incomparabile ale creştinismului, fără capodoperele de gândire, de caritate şi de artă cu care creştinismul a umplut, a înnobilat şi a ridicat lumea?

Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul omenesc, creştinismul este opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos.

Prin moartea şi din Învierea Lui credem şi ne mântuim. Trăim în marile idei morale care au devenit patrimoniul omenirii întregi. Învăţătura şi misiunea Lui s-au verificat prin Patimile, Moartea şi Învierea Lui. Moartea şi Învierea Lui au dat Creştinismului sens şi viaţă, au dat sens morţii şi învierii noastre. Lumea păgână cunoaşte moartea, dar nu cunoaşte Învierea; ea trăieşte pământeşte, mărginit, fizic, fără perspectiva vieţii viitoare.

Învierea Lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, Creştinismul s-ar fi înăbuşit în râsul şi în batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teama şi neputinţa Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Fără moartea Lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea Viaţă şi putere. Fără Înviere, nu era credinţa, nu era nădejdea, nu era bucurie creştină. Suferinţa şi biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin.

Ele sunt polii axei în jurul căreia se învârteşte viaţa creştină; ele sunt stâlpii de rezistenţă ai creştinismului. Moartea şi Învierea Lui Hristos au transformat suferinţa în biruinţă, au făcut din suferinţă şi biruinţă un singur mod şi fapt: modul şi faptul creştin, moartea biruită prin Înviere, suferinţa biruită prin bucurie.

Moartea şi Învierea Lui Hristos ne-au asigurat pentru totdeauna înţelegerea, puterea şi triumful creştinismului în lume. Dreptul, tăria şi nădejdea noastră de biruinţă şi de mântuire stau în Moartea și Învierea lui Hristos, pentru că Moartea şi Învierea Lui Hristos sunt mântuirea şi învierea noastră. Această certitudine ne întăreşte sufleteşte ca o putere dumnezeiască. Creştinismul trăieşte din Moartea şi Învierea Lui Hristos, Biruinţa Lui Iisus Hristos, prin moartea Sa, asupra morţii este biruinţa creştinismului prin Hristos asupra răului şi a lumii. Biruinţa Lui este biruinţa noastră de la El, în suferinţa noastră pentru El.

Această certitudine morală şi spirituală, bucuria Învierii Mântuitorului, trebuie făcută temei al gândirii şi al vieţii noastre creştine. Credinţa şi viaţa noastră se sprijină împreună cu Biserica pe ea, izvorăşte din ea, se hrăneşte din ea, există şi rezistă prin ea.

Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a Înviat pentru toţi oamenii şi, pentru totdeauna, suferinţa şi moartea, batjocura şi necredinţa, ipocrizia şi oprobiul care au fost aruncate asupra Numelui şi lucrării Lui în lume, pe care El a vrut s-o mântuie şi s-o lumineze, s-au prăbuşit. Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor morţilor se va realiza când Hristos „va veni cu slavă şi putere multă ca să judece vii şi morţii”, aşa cum spune Sfânta Evanghelie de la înmormântare: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii”. (Ioan 5-25,29).

„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul”, zice rugăciunea pentru morţi, a biruit moartea şi a surpat pe diavol. Aceasta a făcut-o Mântuitorul pentru toţi credincioşii Săi. Pentru noi, creştinii, moartea este pentru totdeauna biruiţă şi diavolul surpat. Hristos e biruitor în veci. Lupta şi cauza Lui e câştigată pentru totdeauna. Realitatea morţii Lui a spulberat socotelile nebuneşti ale celor care au gândit şi au voit să-L ascundă lumii. Ipocrizia s-a demascat, infamia s-a vădit, Hristos a înviat, martorii au mărturisit şi noi am crezut.

Învierea Lui Hristos, împotriva îndoielii şi a necredinţei, a puterii de a înţelege şi de a nădăjdui, este o biruinţă care ne asigură, ne linişteşte şi ne apară contra tuturor grijilor şi durerilor posibile pe pământ, ca oameni şi creştini.

Prin Învierea Lui Hristos, grija cea mare şi durerea au trecut. În Învierea Lui Hristos avem suprema bucurie, putere şi garanţie a nădejdilor noastre: Hristos a Înviat! Adevărul şi dreptatea Lui nu mai pot fi pecetluite în niciun mormânt. Moartea şi răul s-au biruit, spaima cea mare a trecut. Cele mai grele zile pe care le-a trecut până acum omenirea au fost ziua morţii şi a şederii Lui Hristos în mormânt. Niciun război, nicio năvălire, niciun asediu, nicio prigoană, nici foamete, nici boală, nici cutremur, niciun cataclism, nicio nenorocire n-au putut întrista şi ameninţa omenirea cum a făcut-o Moartea Lui Hristos.

Hristos a înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea Lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de înviere; prin înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful Lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Pastorala de Sfintele Paşti de anul acesta (2010), spunea: „sărbătoarea Învierii Lui Hristos, şi ca pregustare a bucuriei veşnice a sfinţilor din Împărăţia Lui Dumnezeu, ne îndeamnă la pocăinţă şi iertare, la fapte bune şi viaţă sfântă. Să cerem Lui Hristos Cel Înviat din morţi să ne dăruiască iubire din iubirea Sa, ajutor din puterea Sa pentru a trăi după voia Sa. Astăzi, când vedem în jurul nostru atâtea semne ale morţii fizice şi spirituale: suferinţă, boală, sărăcie şi nedreptate, violenţă şi lăcomie, sete de bani şi putere, catastrofe, să Îl rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să ne dăruiască puterea de a nu pierde speranţa şi bunătatea sufletelor noastre. Trebuie să-L chemăm în rugăciunile noastre, să întărească lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, a suferinzilor a celor ce sunt în penitenciare”.

În misiunea noastră de preoţi slujitori în spitale trebuie să Îl facem cunoscut pe Iisus Hristos bolnavilor ca iertător de păcate, vindecător, dătător de viaţă şi de sănătate şi nu ca pe unul care a venit să pedepsească. Preotul este urmaşul Sfinţilor Apostoli, îmbrăcat cu putere de sus. Hristos este cel care i-a trimis pe Apostoli la propovăduire spunându-le: „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28/19), „pe bolnavi mâinile veţi pune şi bine le va fi, şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi care le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20,23). Datoria preotului este aceea de a ierta păcatele, de a-i împărtăşi pe bolnavi cu Hristos, de a-i face mai buni. Activitatea misionară a preotului de caritate nu trebuie să rămână strict legată de cel bolnav, ci trebuie extinsă şi la familie. Rugăciunea preotului, a familiei, îl poate ridica din patul durerii şi al suferinţei pe cel bolnav. Preotul trebuie să-i facă pe oameni să înţeleagă că cel ce ascultă îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este pururea în Dumnezeu şi Domnul îi dă  harul Său. Iisus Hristos Domnul iubeşte sufletul ascultător şi îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Când bolnavul sau familia acestuia cer ajutorul preotului, acesta dator este a veni în sprijinul lor. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „a preotului este numai a deschide gura, ca harul să le lucreze pe toate. Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Preotul de caritate, aşa cum a demonstrat-o viaţa, este cel care se ocupă în spital şi de personalul medical, dar şi de  familiile acestora. Au fost cazuri când asistente, medici şi alţi angajaţi au venit să se mărturisească şi să fie  împărtăşiţi în paraclisul spitalului spunându-ne: „părinte, nu  mai am când să ajung la Biserică.” Erau doritori de Hristos. Vroiau ca perioada de post  şi rugăciune s-o încununeze prin Sfânta Împărtăşanie. Ei considerau aceasta biletul lor spre RAI. Unirea permanentă cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus le dă convingerea unei vieţi viitoare împreună cu sfinţii, cu îngerii.

Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn patruzeci de zile, este bucuria şi nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi şi ceas al vieţii noastre de creştini. Cu fiecare cântare pascală şi cu fiecare salut pascal – „Hristos a Înviat!”, adeverim, mărturisim şi trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). În această biruinţă credem şi izbândim, cântând imnul triumfului creştin: HRISTOS A ÎNVIAT!