Sesiunea a II-a – Cercul Pastoral al preoților de caritate din spitalele din București

1 septembrie 2008

Tema: „Terapie intensivă, locul între viaţă şi moarte, între nădejdea vindecării şi eliberarea de suferinţă”

Autor: Preot Horia Nicolae Prioteasa, Spitalul Clinic Fundeni, Biserica Sfinții doctori Cosma și Damian

 

Terapie intensivă, locul între viaţă şi moarte, între nădejdea vindecării şi eliberarea de suferinţă

 

INTRODUCERE

 

Spaţiul de misiune nou pentru preoţimea ortodoxă post-decembristă a reprezentat şi reprezintă o provocare deosebită pentru Apostolatul Social al Bisericii.

Vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist a acordat o deosebită încredere tinerilor licenţiaţi in Teologie să profeseze ca preoţi de caritate în spitale, penitenciare, azile de bătrâni, orfelinate, şcoli etc.

„După cele cinci decenii de dictatură, când preotul nu putea să vină la patul bolnavului decât pe ascuns şi cu bunăvoinţa medicilor credincioşi, acum, în condiţiile de libertate dobândite prin sacrificiul tinerilor si vârsnicilor în decembrie 1989, trăim bucuria aceasta de a avea altare sfinte în spitale, cum avem aici şi în alte părţi în ţara noastră, care sunt izvorâtoare de sfinţenie şi de lumină sufletească” – cuvânt rostit de vrednicul de pomenire Părintele Patriarh Teoctist la târnosirea Bisericii cu hramul Sfinţii Doctori Cosma şi Damian din incinta Spitalului Clinic Fundeni – Bucureşti- 1 iulie 2005. Tot cu acest prilej s-a mai spus: ”În lucrarea ei de îngrijire a bolnavilor, Biserica se alătură corpului medical şi sanitar, tuturor celor ce poartă veşminte albe, care sunt albe şi în duhul credinţei noastre şi se aseamănă cu noi; de aceea am venit personal ca să vă mărturisesc aceste sfinte adevăruri şi să vă întăresc importanţa acestei sfinte lucrări la care sunt chemaţi acum preoţii noştri, cum sunt cei pe care îi vedeţi în jurul Prea Sfinţitului Episcop Varsanufie, toţi tineri, toţi cu pregătire în domeniul acesta, nu doar teologică. Slujirea bolnavilor din spitale, a celor din penitenciare, a căminelor de bătrâni, de copii orfani şi altor instituții asemenea acestora reclamă o pregătire specială si responsabilitate din partea preoţilor Bisericii noastre. Am aflat şi aflăm în continuare multă înţelegere pentru această lucrare şi sunt recunoscător Bunului Dumnezeu că am fost ajutat să ridicăm biserici, să facem capele în spitale, să slujim Sfânta Liturghie şi să împărtăşim credincioşilor frumuseţile noastre ortodoxe”.

 

CLINICA DE TERAPIE INTENSIVĂ

 

Terapia intensivă este locul cel mai încărcat de suferinţă, cel mai apăsător şi solicitant. Nimeni dintre oameni nu-și doreşte să intre şi să vadă durerea celor ce pătimesc aici. Iată o descriere a acestui loc, privită din perspectiva unui medic rezident al anilor ’90: „Coridorul îngust, întunecos, rece, tras în grabă, sau mai curând în silă, într-un ulei, cândva verde, îţi crea nu numai disconfort, ci un sentiment apăsător, ameninţător. Traversarea culoarului spre terapia intensivă de la etajul I din Spitalul Vechi nu-ţi rănea doar conştiinţa estetică, ci constiinţa pur si simplu. În „Terapie”, ca şi pe coridor, te aşteptau dezolarea, ireversibilul, lumina chioară, mirosul greu şi respiratorul, care-şi pufăia ritmul oboist ce nu mai servea la nimic…Noaptea totul se agrava, totul se accentua până la insuportabil.”

Terapie intensivă (ATI) este, după părerea multora, cel mai greu spaţiu de misiune pentru preot şi, din punct de vedere medical, pentru chemarea slujirii de doctor. Aici totul se poate „pierde” într-o clipă sau se poate naşte speranţă de viaţă, de îmbunătăţire semnificativă a stării de sănătate a pacienţilor. Aceştia nu sunt „elemente de experienţă”  medicală, ci sunt oameni, adică cea mai importantă creaţie a lui Dumnezeu.

Fiecare pacient nu este altceva decât „mădular al Bisericii”, este parte dintr-un întreg creat spre mântuire şi sfinţire. Biserica pune accent pe persoană şi respinge orice încercare a globalizării de a reduce pe om să se identifice cu mase de indivizi, unde nu este important numele, ci numărul.

Despre pericolul depersonalizării în contextul subiectului de faţă ne-a vorbit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul primei sesiuni a Cercului Pastoral  „Comunicare şi Comuniune”: „…medicina suferă foarte mult prin lipsa de prezenţă personală lângă bolnav. Medicina modernă dă prioritate aparatelor şi analizelor faţă de dialogul cu bolnavul. Foarte adesea omul stă singur între aparate. Lipseşte de aici dimensiunea personală a omului”.

Doamna Mârzan Victoriţa, asistentă în Terapie Intensivă, etaj 1, din Spitalul Fundeni, spune că-şi desfăşoară activitatea în secţia unde „se vede” lupta dintre viaţă şi moarte: „Tabloul înspăimântător la care asistăm zilnic –  spune dumneaiei – comportamentul familiilor îndurerate şi riscurile la care suntem expuşi la tot pasul, ne pot influenţa uneori comportamentul, dar, sigur, nu trebuie să ne lăsăm pradă acestor lucruri. Trebuie să gândim întotdeauna că în aceste paturi pot fi oricând cele mai dragi fiinţe ale noastre; de aceea, în afară de datoria impusă de serviciu, trebuie să avem un comportament plin de compasiune pentru pacienţii noștri, să avem un ton cald, plin de blândeţe, să ţinem cont, în limita în care este posibil, de toate nevoile pacienţilor şi să le satisfacem; nu în ultimul rând, dacă avem prilejul, vom sfătui familiile pacienţilor să meargă şi la biserică, pentru că bolile sunt consecinţa păcatelor noastre. Pacienţii noştri, în afară de doctorul pentru trup, au nevoie şi de doctorul pentru suflet.”

 

Pastorația familiei

 

De cele mai multe ori aflăm despre bolnavii din terapia intensivă de la familiile lor dorinţa de a se acorda asistenţă religioasă. Membrii familiei celui bolnav trec prin diferite stări, de cele mai multe ori confuze, cu privire la ce trebuie să facă, cum să reacţioneze în faţa suferinţei. Aici intervine rolul preotului, prin purtarea unui dialog echilibrat și ajutător. El trebuie să se intereseze de situaţia pacienților ce au devenit, pentru moment, fii duhovnicești. Să afle ce relaţie au cu Biserica, cu familia, să cunoască starea actuală a bolii, cauzalitatea ei şi şansele reale ale vindecării. Următorul pas este acela de a convinge familia să se spovedească (de cele mai multe ori nu s-au spovedit de foarte mult timp), reprezentând un bun prilej de apropiere de Dumnezeu. Se continuă prin îndemn la post și rugăciune, pe de o parte fiindcă cel aflat în terapie este neputincios, și, pe de altă parte, dar cu mult tact pastoral, cei din familie poate n-au mai trecut prin acest exerciţiu duhovnicesc. Aici trebuie subliniat efortul familiei (lipsa spațiului de odihnă, a posibilităților financiare şi a stresului), ce nu trebuie  ampificat printr-un post aspru şi rugaciune cantitativă. Îndemnul la milostenie, atât cât se poate, nu trebuie să lipsească, ştiind bine cât de mult foloseşte această virtute în chemarea milei dumnezeieşti.

Prezenţa la sfintele slujbe ce se săvârşesc în bisericile şi paraclisele din spitale este benefică familiei, spre a nădăjdui cu toată credinţa în Hristos Domnul, cel ce este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

 

Lipsa credinţei în Hristos

 

Cu toate că suferinţa devine  „palpabilă”, sunt oameni bolnavi care refuză ajutorul lui Dumnezeu. Aceştia nu acceptă, chiar şi în terapie, ajutorul dumnezeiesc prin mijlocirea Bisericii, rămânând împietriţi în necredinţă, nepăsare şi indiferenţă. Şi pentru aceştia preotul trebuie să se  roage spre depărtarea a toată ispita.

Lipsa comuniunii cu Dumnezeu aduce pe om în starea de refuz duhovnicesc, socotindu-se neîndreptăţit, abandonat, pedepsit şi uitat de toţi.

Această stare îngreuiază actul medical, așa cum mărturisesc medicii, fiindcă nu există speranţă şi comunicare inter-umană, devenind persoane care nu doresc să mai lupte cu boala. Neputinţei trupeşti i se alătură slăbirea sufletească, neajutând procesului de vindecare. De aceea tămăduirea începe din interior spre exterior, aşa cum ne-a arătat Însuşi Mântuitorul nostru, dăruind mai întai iertarea păcatelor şi apoi vindecarea trupului.

Omul aflat în terapie este monitorizat şi susţinut clinic, fiind asistat permanent atât de tehnica aparatelor, cât şi de personalul medical. Poziţia bolnavului este permanent pe orizontală, iar cele firești ale trupului suportă consecinţele bolii, ce nasc suferinţe cumplite şi greu de suportat.

Privind această imagine a durerii realizezi cât de neputincios este omul, cât de trecător, sensibil şi vulnerabil în faţa bolii, arătând totodată deşertăciunea vieţii fără comuniunea cu Dumnezeu. Aşadar, avem înaintea noastră pe de-o parte neputinţa firii umane, deşertăciunea slavei omeneşti, îmbătrânirea frumuseţii trecătoare şi, pe de altă parte, dorinţa de vindecare şi mântuire.

Fiecare corp omenesc aflat în patul monitorizat nu este altceva decât creaţia lui Dumnezeu. Cel bolnav nu-şi pierde chipul, ci doar slăbesc puterile trupeşti. În fiecare om bolnav este Hristos Mântuitorul (Mat.25 , 35-46), de aceea implicarea preotului trebuie sa fie extrem de motivată. Nu săvârşim o faptă excepţională, ci doar datoria, nu din obligaţie, ci din dragoste pentru Hristos Domnul şi pentru aproapele fiecăruia dintre noi.

„Aproapele” poate deveni cel din terapie, din fiecare salon de spital, cu condiţia ca acesta să conştientizeze valoarea iubirii lui Dumnzeu şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine şi nu numai.

 

MĂRTURII

 

Despre importanța conștientizării misiunii de a fi aproape de cel în suferinţă, am primit câteva mărturisiri de folos pe care le-am aşezat în scris:

1. aspectul indiferenţei faţă de suferinţă până în momentul implicării directe: „După perioada dificilă de acomodare şi de formare a unui om din punct de vedere profesional intervin multe alte lucruri şi iţi poţi da seama de o groază de aspecte ale vieţii, la cât de reci și ingnoranţi suntem noi cu tot ce ne înconjoară şi cu cei de lângă noi.”

2. lucrarea harului dumnezeiesc: „Văzând zilnic oameni ieşind de pe masa de operaţie spre sănătate sau spre nelinişte între viaţă şi moarte, înţelegi cât de vital este ajutorul lui Dumnezeu. Vezi diferenţa dintre cei care sunt împăcaţi cu ei şi cu cei de lângă ei, câtă pace şi linişte interioară şi  speranţă în Dumnezeu, faţă de cei tulburaţi de trista lor viaţă.”

3. Hristos în fiecare dintre cei suferinzi: „În terapie intensivă ajungi să-L întâlneşti foarte des pe Dumnezeu. Priveşti viaţa altfel, îi dai valoare când vezi  suferinţe şi chinuri prin care oamenii ajung să treacă de la operaţie la recuperarea post-operatorie. Ne asemănăm copiilor care, în neputinţa lor, depind întru totul de mama lor, fiind și noi, intinşi pe pat, sustinuţi de multe aparate, avem nevoie de dragoste, sprijin şi răbdare. Se poate reacţiona prin calm si răbdare sau cu deznădejde, supărare şi însingurare.” (Bârsan Adela Mariana Parascheva – Asistent Medical Generalist – Terapie Intensivă Cardio-Vasculară – Institutul de Boli Cardio-Vasculare C.C.Iliescu Fundeni Bucureşti)

4. De la înfricoşătoarea moarte la nădejdea vindecării şi mântuirii: „Moartea nu mai reprezintă ceva care să te înfioare dacă lucrezi în terapie intensivă. Cred că însăşi ideea de moarte capătă alte valenţe, te întăreşte o astfel de experienţă, te face mai responsabil şi dator de a te implica în alinarea suferinţei bolnavilor aflaţi înainte de moarte, conştient că poţi salva atâtea suflete, atâţia oameni care poate nu au frecventat niciodată biserica, care poate au fost atei, dar tu, prin dragostea ta, prin ceea ce faci pentru ei, le poţi arăta dragostea pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ, îi poţi întoarce la Dumnezeu, astfel încât să ajungă să se spovedească şi să se împărtăşească, să se roage pentru alinarea suferinţei trupeşti şi pentru mântuirea lor.” (Adriana Căruntu – Coordonator Centrul de Îngrijiri Paleative Sfântul Nectarie)

5. Îngrijirea bolnavilor – şansa de mântuire: “Misiunea preotului este foarte importantă. Are în faţă atâţia bolnavi înainte de moarte şi are şansa să poată interveni pentru sufletele şi mântuirea lor, de asemenea personalul care îngrijeşte bolnavii are un rol important.

Să îngrijeşti un bolnav care se poate vindeca este o faptă bună, dar să îngrijeşti un bolnav aflat în chinuri înainte de moarte, care are răni pe tot trupul, care are hemoragie, care abia poate mânca şi bea apă este un lucru care nu îi este dat fiecărui om în viaţă, este o forma de slujire pentru oameni care aduce multă împlinire sufletească.”

În încheierea acestui referat vom enumera câteva aspecte ale slujirii preoţeşti în spaţiul deosebit de dificil al terapiei intensive:

1. prezenţa preotului în terapie intensivă este necesară şi indispensabilă spre vindecarea sufletească şi trupească a celor ce cred şi nădăjduiesc în Dumnezeu;

2. implicarea preotului trebuie să fie atent concentrată şi drămuită cu multă înţelepciune; preotul trebuie să rămână calm, purtător de pace, blând, atât pentru pacienţi cât şi pentru însoţitorii acestora;

3. verticalitatea misiunii preoţeşti trebuie să rămână intactă prin păstrarea canoanelor Bisericii şi prin adaptarea acestora la nevoile şi cerinţele ce apar în acest spaţiu de misiune;

4. ataşarea de personalul medical şi auxiliar pentru o bună desfăşurare a activităţii preoţeşti şi a administrării Sfintelor Taine spre folosul celor suferinzi;

5. identificarea neajunsurilor şi dificultăţilor medicale ale celor implicaţi în actul medical şi, pe cât se poate, încurajarea medicilor spre continuitate şi jertfire în folosul celor bolnavi;

6. adaptarea desfăşurării Tainei Sfintei Spovedanii pentru cei ce nu pot vorbi din pricina tuburilor şi a sondelor ce se folosesc în terapie prin ajutorul întrebărilor scrise cu litere mari pe coli A4, răspunsul putând fi dat prin gestul chipului – da sau nu;

7. împărtăşirea urgentă a credincioşilor din terapie, care se pot spovedi şi care pot înghiţi, pentru a evita imposibilitatea ulterioară de a mai primi dumnezeieştile taine;

8. soluţionarea imediată a „cazurilor” (cereri) anunţate de familie sau de personalul medical pentru primirea Sfintelor Taine sau pentru citirea rugăciunilor de dezlegare de păcate spre eliberarea de suferinţă.