10 iunie 2009
Tema: „Comunicare şi comuniune – Rugăciune şi frăţietate”
Autor: Preot Horia Nicolae Prioteasa, Capela Sf. Dr. Cosma și Damian – Institutul Clinic Fundeni
Comunicare și comuniune – Rugăciune și frățietate
Împletirea acestor termeni constituie împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu voinţa liberă a omului, spre mântuirea sufletelor şi spre armonie duhovnicească.
Biserica stă pe temelia acestor sensuri profunde, fiindcă nu se poate vieţui în comuniune fără comunicare, în rugăciune fără frăţietate. Omul nu se însingurează în Biserică, ci comunică în acelaşi duh, participînd la rugăcinea de obşte, ce naşte frăţietate harică ca „fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1;12). Dacă la toate acestea adăugăm nevoinţa prin post, trebuie să amintim cuvintele lui Nichifor Crainic că „nici rugăcinea fără asceză, nici asceza fără rugăciune n-ar subzista.” Aşadar, „nu numai sufletul se poate împărtăşi de harul Sfântului Duh, şi prin rugăciune să intre în comuniune de iubire cu Dumnezeu, ci şi trupul. Prin curăţie, trupul devine asemenea sufletului şi, împreună cu el, aceeaşi comuniune de rugăciune.”
Această comuniune de viaţă cu Hristos în Biserică este o unitate organică, având ca model şi izvor comuniunea Sfintei Treimi, în care găsim principiul tainic al vieţii.
În Noul Testament comuniunea înseamnă unirea cu Hristos: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (1 Corinteni 10,16). Ceea ce ne face să fim un singur trup cu Hristos este împărtăşirea euharistică în cadru Bisericii, căci Biserica, după Cincizecime, este acolo unde se oficiază Euharistia.
Alexandre Schmemann subliniază: „În vechime cel ce nu lua parte, fără o cauză anume, la adunarea euharistică, era înlăturat din Biserică, ca unul ce se separa singur de unitatea organică a Trupului lui Hristos, ce se descoperă în Liturghie. Repet, Euharistia nu este „una dintre taine”, una dintre slujirile divine, ci este descoperirea şi înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfinţenia şi plinătatea ei, şi numai participând la acestă Taină, noi putem creşte în sfinţenie şi putem împlini tot ce ni s-a poruncit nouă… Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată „la doi sau trei”, este chipul şi realizarea Trupului lui Hristos şi numai de aceea cei adunaţi pot să se împărtăşească, adică să fie în comuniune prin Trupul şi Sângele lui Hristos, căci ei Îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni şi niciodată nu ar fi putut să se împărtăşească, nimeni şi niciodată nu ar fi vrednic şi „suficient” de sfânt pentru împărtăşire dacă ea nu ar fi fost dată şi poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osândă să numim pe Dumnezeu Tată si să fim în comuniune şi părtaşi Vieţii dumnezeieşti…”
Părintele Dumitru Stăniloaie adaugă: „Prin binecuvântarea preotului, în care e lucrătoare binecuvântarea lui Hristos, vinul se preface în sângele Lui. Primim deci în noi sângele lui Hristos, al trupului Său, devenim şi noi toţi trupul Lui, prin care circulă sângele Lui. Totuşi nu ne desfiinţăm ca persoane.
Fiul lui Dumnezeu Își pune în noi, prin sângele omenesc asumat de El, pecetea calităţii Sale de Fiu al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu, făcându-ne şi pe noi fii, dar nu din naştere din Tatăl, ci prin împărtăşire.
E o comuniune Între Persoana Lui şi a mea nu numai prin cuvinte, ci şi prin sângele şi trupul Lui devenite ale mele, aşa cum sângele şi trupul meu devin ale Lui, odată ce El este în noi, şi noi în El.
E deplina comuniune între Persoana Lui şi a mea, fără să ne contopim ca persoane. În sensul acesta suntem un trup al lui Hristos, sau Biserica, Hristos e în toţi, şi toţi în Hristos, toţi suntem membrii Bisericii sau mădulare ale lui Hristos.”
Aşadar, cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, unirea la care suntem chemaţi nu este una ipostatică, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Sa divină, ci este o comuniune cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate, sau o comuniune prin har, făcându-ne să participăm la viaţa divină, fără ca natura noastră să devină natura lui Dumnezeu.
Prin Sfântul Duh se manifestă în lume voinţa comună a Sfintei Treimi. El este mereu prezent în Biserică lucrând, și ne face să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii pentru veşnicie.
Persoanele umane nu pot atinge desăvârşirea, nu pot deveni pe deplin persoane, decat în unitate de iubire, încetând de a mai fi indivizi, trăind numai în şi pentru comuniune cu Sfântul Duh, venind să locuiască în noi, face din fiinţa noastră lăcaş Sfintei Treimi. Pe drept cuvânt, Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, adică al unităţii unui întreg, în care mădularele trăiesc împreună, dar nu se contopesc.
Comuniunea creştină constă într-o relaţie dublă, anume relaţia între creştini unii cu alţii şi relaţia între creştini şi Hristos Domnul. Aici apare şi adeziunea comună şi pozitivă la toate adevărurile stabilite de Biserică.
Sfinţii părinţi definesc şi latura practică a comuniunii.
Sfântul Vasile cel Mare spune că nimic nu-i mai propriu firii umane decât a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a se iubi unii pe alţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sub puterea duhului de comuniune se adunau creştinii în primele secole.
Sfântul Policarp al Smirnei, scriind Biericii din Filipi, le cere să se roage pentru toţi creştinii şi-i învaţă că una şi aceeaşi dragoste uneşte între ei pe sfinţii din cer cu cei de pe pământ.
Sfântul Ignatie al Antiohiei face apel la ajutorul rugăciunilor credincioşilor pentru el si pentru biserica sa.
Sfântul Grigorie de Nazians spune că la Cincizecime, prin coborârea limbilor de foc asupra Apostolilor, s-a realizat o armonie între toţi, căci toţi înţelegeu acelaşi lucru.
De asemenea, Sfântul Grigorie de Nissa – tot la Cincizecime – crede că ia naştere o cugetare comună.
Părintele Cleopa Ilie, pe drumul cuvântului său, aminteşte de darurile şi lucrările Duhului Sfânt în lume şi mai ales în Biserica creştină: „Sfântul Vasile cel mare spune: «Posibilităţile Sfântului Duh nu au măsură». Duhul Sfânt a creat toate (Iov 33,4); face totul întru toate; darurile sunt felurite, dar este acelaşi Duh (1 Cor. 12,60); pătrunde inimile şi cugetele tuturor oamenilor (Iezechiel 11,5); ştie precis viitorul (Luca 2,26); face minuni mari şi prea slăvite (Matei 12,28); este izvorul vieţii şi al nemuririi (Psalmul 35,90); şi Izvorul a toată înţelepciunea şi cunoştinţa (1 Corinteni 12,8); învaţă pe cei credincioşi şi le dă minte, înţelepciune şi pricepere multă (Ioan 14,26); povăţuieşte pe calea mântuirii (Romani 8,14); sfinţeşte pe cei credincioşi (Romani 15,16); sălăşluieşte în cei credincioşi (1 Corinteni 3,6); e dătător de toate darurile cele duhovniceşti ale creştinilor (1 Corinteni 12,8); a inspirat pe prooroci (2 Petru 1,21); a vorbit prin Prooroci şi prin Apostoli (Isaia 51,16); ( Luca 1,70); trimite slujitori ai lui Dumnezeu în lume (Isaia 4,16); pune episcopi în Biserica lui Hristos (Fapte 20,28); întăreşte şi mângâie pe credincioşii din Biserica lui Hristos (Fapte 9,31); lucrează neîncetat în Biserica Ortodoxă prin cele şapte Sfinte Taine (Sfântul Ciprian, Scrisoarea 43,5,12,p.549); Sfinţeşte viaţa noastră prin cele şapte daruri ale Sale (Isaia 11,2), din care izvorăsc roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor (Galateni 5,22-23).
„Duhul Sfânt este acela care dă Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de întreg. În Duhul Sfânt se realizează viaţa adevărată, comuniunea deplină, pentru că El Însuși este viu, este viaţa, este Dătătorul de viaţă al celor întâlniţi în El. Duhul Sfânt se dă în Biserică pentru slujirea comunitaţii și nu a individului. Duhul Sfânt face ca fiecare din noi să avem dorinţa de a ne depăşi, de a fi în celălalt, de a-l avea pe acela în noi, fără a ne confunda unul cu altul. Duhul Sfânt adună pe unul și celălalt, El nu e numai un dar, între unul și altul, ci ca legătura vie. El, Care toate le împlinește, e prin aceasta și împlinitorul dorului nostru după comuniune, căci Duhul Sfânt aduce în noi viaţa Sfintei Treimi.
Duhul Sfânt este principiul unităţii, al sobornicităţii, al comuniunii în Biserica” –afirmă Gh. Chişa, în articolul Ideea de comuniune în Ortodoxie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fiecare mădular lucrează pentru întreg, care este Biserica. Duhul Sfânt face ca fiecare mădular să-şi îndeplinească lucrarea proprie, dar în aşa fel ca ea să fie în acelaşi timp o lucrare comună, o lucrare a Bisericii pentru Biserică.
„Eu cred – spune Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă – cu Alexandr Gusev – citat de Felmy – că Biserica nu a suportat nicio schismă, ci doar a îndepărtat – dureros – mădularele care nu au lucrat sinergic cu Trupul. Când merg duminica la Sfânta Liturghie, sunt bucuros că mă rog cum se rugau primii creştini şi că primii creştini se rugau, cum mă rog eu. Hristos S-a întrupat, S-a jertfit, şi S-a înălţat la cer, oferindu-ne ca dar în chip netrupesc, taina videcării, adică lucrarea nesfârşită a libertăţii, pocăinţei şi iubirii. Prezent în Euharistie ca leac nemuritor, El nu ne-a părăsit niciodată. Pentru aceasta sunt ortodox, şi nu pot fi altfel.”
Duhul de comuniune în Biserica Ortodoxă menţine legătura între credincioşi şi după moarte. Menţionăm, în mod deosebit în cultul nostru ortodox, cu atâta evlavie se face pomenirea şi cinstirea morţilor. Cei vii și cei morți se ştiu uniţi în credinţă, dragoste, rugăciune si nădejde comună de mântuire. Biserica Ortodoxă crede cu dragoste și cu nădejde în comunitatea celor vii și a celor morţi, în unitatea Bisericii luptătoare și triumfătoare.
Comuniunea se realizează prin rugăciune, comunicarea prin frăţietate, iar iubirea semenului prin fapte de întrajutorare.
„Comuniunea între oameni și cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara rugăciunii, căci rugăciunea este raportul personal al omului cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune desăvârşeste taina unirii noastre cu Dumnezeu, zice Sfantul Grigorie Palama, căci rugăciunea este legătura creaturilor raţionale cu Creatorul lor. Rugaciunea adevărată ridică sufletele către Dumnezeu şi le uneşte în flacăra aceleiaşi evlavii în faţa lui Dumnezeu. Cu deosebire rugăciunea în comun, rugăciunea unuia pentru altul, rugăciunea pentru pacea a toata lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici si pentru unirea tuturor, întăreşte duhul fraţietăţii creștine. Precum fiecare din noi cerem rugăciunea tuturor, la fel fiecare este dator să se roage pentru toţi. Rugăciunea unuia dintre noi este necesară pentru toţi ceilalţi membri ai Bisericii. Biserica, care este comuniunea credincioşilor, se roagă pentru toţi şi această rugăciune din iubire face ca membrii ei să se simtă uniţi între ei şi scăldaţi de acelaşi duh de comuniune. Astfel, rugăciunea din iubire este calea spre adevărata comuniune, spre comuniunea desăvârşită.” -remarcă Gh. Chişa în articolul său.
Aşadar, comuniunea devine „sănătoasă” atunci când e ajutată să trăiască, nu numai prin graiul cuvintelor alese, ci şi prin faptele ce nasc trăirea practică în fapte bune şi plăcute înaitea lui Dumnezeu. Lipsa rugăciunii a dus, în cazul lui Iuda Iscariotenul, la pierderea comuniunii cu Hristos Domnul. Pusă la încercare, credinţa lipsită de rugăciune a adus la lepădarea lui Simon Petru. Comuniunea promovată de Biserica Ortodoxă are ca principiu grija duhovnicească pentru întreaga umanitate, pentru că în Hristos Domnul S-a desfiinţat orice barieră spirituală, care separă pe oameni. Ortodoxia concepe unitatea creștină ca un organism viu în care se adună toate valorile pentru a sluji in mod solidar omul. Ea învaţă că, prin comuniune, fiecare este solidar cu existenţa și destinul semenului său, pentru că dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă cu el.
În încheierea acestui scurt referat, aş vrea să evidenţiez ajutorul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea, cu Înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a celor 9 sesiuni ale Cercului pastoral al preoţilor de spitale din Bucureşti. Temele propuse şi analizate: Sensul teologic al suferinţei şi al videcării; Terapia intensivă – locul între viaţă şi moarte, între nădejdea vindecării şi eliberarea de suferinţă; Întâlnirea cu Hristos a copiiilor aflaţi în suferinţă; Împărtăşirea bolnavilor; Îngrijirea paliativă; Cercetarea geriatrică în folosul bolnavilor; Sfântul Vasile cel Mare – ocrotitorul celor bolnavi; Slujirea preotului de caritate şi a preotului de parohie în sprijinul celor bolnavi; Actul creştin al vindecării – reprezintă doar o parte din provocările la care suntem chemaţi să răspundem, ca preoţi de caritate în spitalele din Bucureşti.
Consider că prin aceste comunicări, prin seriozitatea desfăşurării întrunirilor noastre, vom ajuta la păstrarea duhului de comuniune în Hristos Domnul, ca slujitori ai sfintelor altare aflate în unităţile spitaliceşti încredinţate.
Bibliografie