4 august 2008

Tema: „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării”

Autor: Preot Tudor Ciocan, Capela „Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului”, Spitalul de Ortopedie „Foişorul de Foc”, Bucureşti

 

Teologia suferinţei – argumente din Sfânta Scriptură

 

Suferinţa ca asceză în vremea noastră

 

Sfântul Serafim de Sarov în convorbirea pe care o poartă cu Motovilov îl învaţă pe acesta, şi prin el pe noi toţi, că „ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt.” Sau cu vorbele Părintelui Daniil Tudor, „viaţa nu ne-a fost dată să fie numai răstălmăcită căci se cere mult mai bogată decât sã fie numai trăită.” [1] Viaţa ne-a fost dăruită ca în cursul ei firea noastră să ajungă îndumnezeită. Îndumnezeirea persoanei umane nu este un ideal secundar sau facultativ al vieţuirii autentic creştine, spre care ar trebui să tindă doar monahii sau aceia dintre oameni care simt că ar avea vocaţia sfinţeniei. Din contră, îndumnezeirea, înduhovnicirea sau îmbunătăţirea spirituală (aceştia fiind termeni sinonimi) este datoria fiecărui creştin, indiferent de cinul din care face parte. La această stare nu se poate ajunge în veacul acesta decât printr-o autentică asceză dusă în Biserica lui Hristos. Căci nu poate fi cineva înduhovnicit cu adevărat dacă nu este hristofor şi hristoform; dacă el însuşi nu este modelat spiritual după chipul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
„Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ (Matei 6, 10)” reprezintă cuvintele prin care creştinul poate cu adevărat să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Dar pentru ca această idee să nu rămână la stadiul cuvintelor, pentru ca ea să devină reală, este nevoie ca fiecare dintre creştini să taie de la sine voia omului căzut, cea care i-a îndemnat pe protopărinţi să nu împlinească porunca divină din Eden, şi să înveţe a fi omul cel nou, înnoit de Hristos prin întruparea, patimile, moartea şi învierea Sa.
Chiar şi în condiţiile în care societatea în întregul ei ar adopta paradigma creştină, propunând un mediu de vieţuire identic cu cel propovăduit de Evanghelie, tot ar fi necesară o asumare a crucii de către fiecare persoană în parte; aceasta se datorează faptului că naşterea omului celui nou nu ar fi uşoară nici măcar într-o astfel de societate cvasi-ideală:
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. (Efes. 4, 22 – 24)”
Sau altfel spus, atâta vreme cât Împărăţia cerurilor nu s-a identificat deplin cu lumea aceasta în care trăim noi, trebuie să suferim pentru a trece din lumea aceasta în Împărăţia fiilor lui Dumnezeu. Şi cu cât distanţa dintre cele două împărăţii este mai mare, cu atât asceza celui care vrea să devină fiu al lui Dumnezeu va fi mai aspră. Aşadar suferinţa este de fapt parte integrantă a urcuşului duhovnicesc pe care fiecare trebuie să-l parcurgă spre a se uni cu Dumnezeu [2]. Iar unirea cu Dumnezeu este singura cale prin care omul poate dobândi mântuirea.
Lumea în care trăim poartă amprenta păcatului protopărinţilor. Nu numai omul, ci întreaga fire a fost afectată în structura ei de reaua-alegere a acelora: „făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Rom. 8, 20). Şi, în plus faţă de epocile anterioare, lumea occidentală contemporană şi-a asumat o paradigmă seculară şi post-creştină. De aceea, pentru creştinul de astăzi, prăpastia dintre idealurile promovate sistematic de mulţi dintre formatorii de opinie şi cele autentic creştine este mai mare decât pentru cei care au trăit în urmă cu câteva secole. [3]
În acele vremuri omul trebuia să se lupte în primul rând cu tendinţele pătimaşe ale propriei firi, moştenite de la Adam cel căzut, luptă în care era ajutat de „mecanismele” de sorginte creştină ale societăţii în care trăia. În epoca noastră „idealurile” propuse de societate au, de fapt, un rol desfigurator al fiinţei umane, încercând să impună ca vrednice de dorit modele care în mare măsură sunt anticreştine; şi mă refer aici atât la desfrâul şi violenţa generalizate, cât şi la eliminarea sistematică a referinţelor la Hristos Cel Viu, la dreapta-credinţă şi la dreapta-vieţuire propovăduite de Biserică. Asceza creştină este astăzi aceeaşi ca întotdeauna, dar punerea ei în practică este mai dificilă decât în veacurile anterioare. De aceea puţini dintre creştini sunt cei care îşi asumă astăzi un asemenea mod de vieţuire.
Dar Domnul este Cel care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 33, 11), de aceea a lăsat o cale deschisă spre Împărăţia cerurilor pentru fiecare. Aceasta este calea suferinţei, pe care orice om o cunoaşte în viaţa aceasta, sub diferite forme. Nu există om care să fie viu şi să nu sufere. „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri (Iov 14, 1).”
Pentru ca această suferinţă să fie ziditoare, ea trebuie să fie asumată în chip conştient de către cel care pătimeşte. Respectivul om trebuie să înţeleagă că, în funcţie de alegerea sa, adică de voinţa pe care şi-o poate impune într-un sens sau în altul, suferinţa pe care o îndură poate fi ziditoare sau distrugătoare, poate fi o formă concentrată de asceză sau poate fi o pregustare a suferinţelor iadului.

 

Suferinţa – semn al păcatului

 

Suferinţa nu aparţine firii lumii în chip ontologic. La sfârşitul celor şase zile ale creaţiei Dumnezeu a văzut că lumea toată era bună foarte (Fac. 1, 31). Păcatul nu intrase încă în lumea sensibilă şi ca atare aceasta era o oglindire desăvârşită (fie şi numai în chip potenţial) a bunătăţii şi înţelepciunii divine. Desăvârşirea lumii se situa la nivel potenţial, căci era într-o relaţie strânsă cu desăvârşirea chipului divin perfect ce-şi pusese pecetea pe firea omenească. Urma ca această desăvârşire să se împlinească şi să devină statornică prin împreună-lucrarea omului cu harul dumnezeiesc. Astfel omul ar fi trebuit, prin împlinirea poruncii divine, să folosească darul chipului pe care l-a primit prin actul creaţiei şi să ajungă la desăvârşita asemănare cu Dumnezeu [4]. Aşadar omul s-a aflat pus într-o stare dinamică între două stări de perfecţiune în care avea posibilitatea de a-şi arăta dragostea pentru Dumnezeu, prin împlinirea liberă a voii Creatorului Său. Refuzul protopărinţilor de a urma mişcării naturale a firii lor a făcut să apară în lume suferinţa în diferitele ei manifestări, dintre care boala şi moartea sunt (poate) cele mai vizibile (Fac. 3, 15 – 19).
„Păcatul, semn al rupturii dintre om şi Dumnezeu, este deci prima cauză a bolii.” [5]
Păcatul adamic este cauza primă a suferinţei din lumea aceasta. El este însă şi prototipul pentru diferitele păcate individuale care au urmat în lumea post-edenică. În starea primordială Dumnezeu şi omul se aflau într-o stare de comuniune deplină. Dar ca omul să-şi poată arăta cu adevărat dragostea faţă de Creatorul său, Acesta trebuia într-un fel să se retragă în Sine din acest dialog, rămânând prezent doar prin mijlocirea poruncii pe care i-a dat-o lui Adam. Să subliniem faptul că retragerea divină nu-L transformă pe Dumnezeu într-un „deus otiosus” [6], ci doar îi dă posibilitatea primului om de a-şi împlini voia, este, ca să spunem aşa, un test de maturitate spirituală a lui Adam. Păcatul s-a datorat faptului că, ispitiţi fiind de diavol, protopărinţii au confundat aparenta şi temporara lipsă a lui Dumnezeu cu părăsirea de către El. Încercând să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu călcându-i însă, în mod conştient şi liber, voia, oamenii au transgresat porunca divină, pierzând astfel posibilitatea de a se statornici în starea de comuniune la care fuseseră chemaţi de Creatorul lor.
Păcatele individuale reiau acelaşi tipar. Neîmplinind poruncile divine fiecare om Îl ignoră de fapt în mod deliberat pe Dumnezeu. Iar ignorarea aceasta, deşi la o primă vedere aparent duce la împlinirea anumitor pofte ale firii şi ca atare la dobândirea unei anumite linişti lăuntrice, este, în fond, generatoare de suferinţă. Căci nu există fericire autentică, nici în lumea aceasta, şi cu atât mai puţin în cea veşnică, în lipsa comuniunii cu Dumnezeu.
Bolnavul care suferă, suferă cel mai probabil din cauza ignorării lui Dumnezeu din viaţa sa. „Drama necredinţei lui Israel va fi înfăţişată de prooroci ca boală şi vindecare. Necredinţa lui Israel este simbolizată de boli infecţioase şi degenerative” [7]. Această idee, pe care profeţii Vechiului Testament o reiau de mai multe ori, se aplică foarte bine şi bolnavilor din vremurile noastre, chiar dacă în principiu cei mai mulţi dintre cei pe care îi întâlnim noi în spitale sunt creştini ortodocşi.
Suferinţa în general şi boala în special sunt adesea semne ale unei îndepărtări a omului de rostul pe care Dumnezeu i l-a pregătit din veşnicie. După cum vedem în mai multe cazuri de vindecări din Noul Testament, boala trupească este vindecată de către Mântuitorul deodată cu iertarea păcatelor respectivului. De pildă, în vindecarea slăbănogului, Domnul ne arată ca identice în fond formulele: „Iertate sunt păcatele tale” şi „Scoală şi umblă” (Luca 5, 23). De altfel, şi Taina Sfântului Maslu este bine să fie săvârşită în legătură cu Sfânta Spovedanie şi cu Împărtăşirea celui suferind.

 

Suferinţa – meşteşug al despătimirii

 

Pe de altă parte, există şi suferinţă care are un alt scop decât cel al indicării unor păcate. Suferinţa dreptului Iov nu este cauzată de vreun păcat făcut de el, ci ea are un alt rol: „Domnul ne trimite boli pentru a ne pedepsi de păcatele noastre. […]. El ne mai trimite încă pentru a ne dovedi şi a ne face şi mai străluciţi; pentru aceasta îi zice Dumnezeu lui Iov: «Să nu crezi că Eu m-am purtat cu tine aşa cu altă intenţie decât ca să fac cunoscută şi să vestesc dreptatea ta (Iov 11, 3)».” [8]
Suferinţa lui Iov are un caracter mistic mai pregnant decât ale altor cazuri de suferinzi prezentate în Sfânta Scriptură şi în mod special în cărţile Vechiului Testament. Scopul ultim al suferinţelor în această pildă vechi-testamentară nu este pedeapsa pentru anumite păcate pe care Dumnezeu ar fi adus-o asupra robului său, căci Domnul Însuşi îl laudă: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău? (Iov 1, 8)” Ci suferinţele pe care le îndură Iov au ca scop sublimarea desăvârşită a existenţei sale, astfel încât el să fie întru totul unit – îndreptat spre Dumnezeu.
Rând pe rând Iov este pus în situaţia de a se despărţi de lucrurile care îi defineau în mare măsură orizontul spiritual, anume bogăţiile, poziţia socială, copiii şi în cele din urmă însuşi trupul său. Bunăstarea lui Iov, chiar dacă închinată lui Dumnezeu prin jertfele pe care acesta I le aducea în fiecare zi, putea constitui în ea însăşi o ispită, tinzând să devină o piedică în calea dialogului dintre Dumnezeu şi Iov. Împlinirea deplină a acestui dialog este comuniunea desăvârşită dintre Creator şi creatură, ce se va realiza în Împărăţia Cerurilor, dar care poate şi trebuie să fie pregustată încă din viaţa pământească. Iov este conştient de faptul că în veşnicie îl va vedea pe Dumnezeu: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine (Iov 19, 25 – 27).”
Aceasta credinţă, deşi lăudabilă, nu este de ajuns. Spre a putea dobândi vederea veşnică a lui Dumnezeu, omul este dator să-şi pregătească încă de aici „organul” prin care aceasta se realizează, anume „inima”. Iar această curăţire nu înseamnă altceva, decât golirea ei de orice idol, de orice din ce este trecător, astfel încât ea să poată fi desăvârşit deschisă spre harul lui Dumnezeu. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8).” De abia după ce a dobândit această perspectivă divină asupra realităţilor lumii acesteia, omul poate descoperi modul cum poate iubi în chip autentic şi pentru veşnicie cele ce ţin de veacul de acum.
Iov este îndreptat prin pronia lui Dumnezeu spre această desăvârşire. El trebuie să depăşească stadiul mulţumirii de sine, în care aduce arderi de tot lui Dumnezeu chiar şi pentru păcatele neştiute ale copiilor săi. Starea în care se afla fără a fi una de nepăsare, putea induce o anumită delăsare spirituală, nefiindu-i în fond prielnică pentru veşnicie.
Prin pierderea copiilor săi Iov este nevoit să urce o nouă treaptă a Golgotei sale. În vreme ce bogăţia îl obliga pe Iov să-şi risipească o parte din atenţie spre cele dinafară, spre grijile lumeşti, copiii ţin mult mai mult de interiorul sufletului său. Ştim că avea o descendenţă numeroasă şi că îi purta de grijă, arătându-se prin aceasta dragostea lui pentru ea. Din întreg contextul putem deduce că Iov se simţea împlinit şi în acest plan. Dar, ca şi în cazul precedent al averii sale, şi chiar mai mult decât în acel caz, fiind vorba de realităţi ontologic deosebite, tihna pe care i-o aduceau lui Iov copiii săi putea fi una înşelătoare.
Având în vedere acestea putem înţelege cu adevărat semnificaţia morţii copiilor dreptului Iov. Suferinţa provocată de moartea copiilor provoacă în sufletul său o adevărată criză existenţială, declanşatoare a procesului transfigurator. În timp ce la auzul pierderii complete a averii dreptul nu are nici o reacţie, moartea copiilor săi este urmată de doliu: „Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat veşmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ s-a închinat (Iov 1, 20).” Durerea este extremă, dar totodată necesară spre a putea ieşi din starea de satisfacţie iniţială, în care divinitatea rămânea doar o realitate exterioară şi în plan secund şi a purcede spre aflarea lăuntrică şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Această criză dă naştere şi uneia din cele mai cunoscute expresii din cartea lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)!” Vedem prin aceste cuvinte că pentru Iov, orice percepţie devine un prilej de înălţare a gândului spre Dumnezeu. El conştientizează faptul că atât bucuria cât şi întristarea nu trebuie să-i stăpânească cugetul ca stări definitive, ci prin ele şi dincolo de ele trebuie să ajungă să dobândească fericirea prezenţei permanente a Numelui lui Dumnezeu. [9]
Următoare încercare prin care i-a fost dat să treacă lui Iov este cea a stavilei pe care trupul o putea pune între el şi Dumnezeu. Să luăm aminte la faptul că este din nou vorba despre deosebirea dintre aşezarea de început în care vieţuieşte omul în lumea aceasta şi cea eshatologică spre care trebuie să aspire. Iov este ispitit de diavol în chiar carnea şi oasele sale, arătându-se astfel şi că ultima realitate pe care o experiază sufletul este cea a trupului în care sălăşluieşte şi împreună cu care alcătuieşte, în concepţia biblică şi patristică, un tot. Influenţa trupului asupra sufletului este una nemijlocită, nemaifiind vorba de raţionamente ca în cazul bogăţiilor lumeşti sau de sentimente ca în cazul raportării la copiii şi la societate, ci de senzaţii care au un impact direct asupra minţii-conştiinţei omului. „Simţirea (senzaţia) punând stăpânire peste minte o învaţă să se închine la mulţi dumnezei.” [10]
Prin acest ultim atac, Satana îl obligă pe Iov să renunţe şi la ultimele repere care îl mai puteau ţine legat de lumea cea veche: sănătatea trupească, relaţiile sociale şi chiar ataşamentul soţiei sale. Boala care-l macină pune stăpânire completă asupra trupului său. Din cauza ei, Iov este nevoit să părăsească oraşul în care locuise cu atâta slavă cu puţină vreme înainte. Toate acestea o fac pe soţia sa să cedeze şi să-l ispitească şi pe Iov spre această cădere. „Nevasta lui a zis către el: «Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!» (Iov 2, 9).” [11] Dar Iov, deşi aflat în cea mai adâncă suferinţă, găseşte resurse spre a-şi îndrepta chiar şi acum gândul către Dumnezeu: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10).”
Senzaţia de disconfort pe care orice boală o crează înlăuntrul suferindului poate avea însă şi un aspect pozitiv din perspectiva „tehnicii” mistice. Ea naşte în cel care suferă o pregnantă experienţă a fiinţării, ca să folosim un termen existenţialist, experienţă care în cazul omului sănătos dispare datorită obişnuinţei. Durerea, cu cât este mai intensă, cu atât tinde să monopolizeze întreaga atenţie a suferindului, împiedicând mintea de la desfăşurarea altor activităţi conştiente. Să ne aducem aminte de pildă că metoda rugăciunii curate presupune nu adoptarea unei posturi confortabile, ci din contra: „Încovoaie-ţi cu osteneală pieptul, umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere şi strigă cu mintea sau cu sufletul: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă».” [12] Iar această trăire a durerii poate şi trebuie să constituie un stimulent în conştiinţa bolnavului spre concentrarea tuturor gândurilor către Dumnezeu.
Starea lui Iov din acest moment este cea a nopţii mistice, prin care omul duhovnicesc reuşeşte, prin mari şi penibile eforturi, să se elibereze complet din strânsoarea pătimaşă a lumii acesteia, pregătindu-se astfel pentru momentul întâlnirii desăvârşite cu Dumnezeu.
Cartea lui Iov este redactată într-un spaţiu semitic, reflectând ea însăşi concepţia avraamică privitoare la raporturile dintre divinitatea necreată şi lumea creată, inclusiv omul. Este cunoscut faptul că în această gândire există o deosebire ontologică între transcendenţa dumnezeirii şi imanenţa făpturii; de asemenea, firea divină nu există niciodată în sine, ci are un caracter personal nedespărţibil de ea. Spre a se putea uni cu Dumnezeu omul trebuie să nu se complacă în ceea ce-i oferă creaţia, ci să caute să ajungă dincolo de acest hotar, la lucrările necreate ale lui Dumnezeu.
„Întorcându-ne asupra noastră ca subiect cugetător, după înlăturarea oricărui conţinut care prin firea lui are contururi limitate, experiem o anumită dezamăgire şi ceva ce nu poate fi captat, o deschidere de abis, în faţa căreia ne cuprinde ameţeala, sau rămânem înmărmuriţi.” [13]
În această situaţie se afla Iov, atunci când a fost vizitat de prietenii săi. De aceea încercările lor de a explica suferinţa care l-a cuprins ca o răsplată pentru păcatele sale s-a lovit de permanenta încăpăţânare a dreptului de a refuza să le dea dreptate. Iov intuia că starea sa actuală, de deplină lepădare, nu este urmare a păcatelor sale, ci are o semnificaţie mai adâncă.
Dumnezeu fiind Persoană, unirea cu El nu se poate face doar prin efortul, oricât de măreţ ar fi, al omului, ci trebuie ca şi Dumnezeu să dorească aceasta. Iniţiativa ultimă îi aparţine Lui, Creatorului. El este Cel Care decide când se coboară prin harul Său necreat la omul care s-a pregătit spre a-L primi. Astfel, la insistenţele dreptului şi ca răspuns la stăruinţa sa în a-L afla în ciuda tuturor evidenţelor, Dumnezeu i se adresează lui Iov, arătându-i măreţia creaţiei Sale.
„Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă (Iov 42, 5-6).”
Rostirea lui Dumnezeu către Iov nu este propriu-zis un răspuns, întrucât El nu-i explică lui cauza suferinţelor prin care a trecut. Înţelegem din aceasta faptul că omul, fie el şi desăvârşit, nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu în raţionamentele sale. Dumnezeu Se descoperă – dăruieşte într-o dragoste supraraţională şi aceasta este chemarea ultimă a omului: de a ieşi din marginile raţiunii şi ale vieţii sale spre a se bucura de nemărginirea iubirii şi înţelepciunii dumnezeieşti.
În cazul celor aflaţi într-o stare avansată de boală, având de suferit dureri extraordinar de mari, personalitatea lui Iov poate constitui un răspuns şi mai mult decât aceasta, chiar un model.
În mentalitatea modernă puternic şi vizibil influenţată de sistemul de gândire apusean există în mod curent dorinţa omului de a înţelege cauza oricărui fapt sau lucru. Dar să fim cu luare aminte la faptul că există şi o altă posibilitate de raportare la cele ce se petrec în lumea noastră.
„Când se află în prezenţa unui eveniment nou, care îi trezeşte interesul, omul occidental îşi pune întrebarea care este cauza acelui eveniment; orientalii, în schimb, se concentrează să înţeleagă care este semnificaţia acelui eveniment pentru viaţa lor. De aici rezultă că cel dintâi om este unul de tip tehnic. Cunoscând cauza a ceea ce este în faţa noastră, putem corecta şi schimba lumea. Cel de-al doilea tip este unul contemplativ: căutând semnificaţia realităţii, el îl ascultă pe Dumnezeu care-i vorbeşte prin toate lucrurile.” [14]
În cazul durerilor, bolnavul va căuta să şi le explice prin anumite păcate săvârşite şi care sunt acum pedepsite de Dumnezeu. Deşi duhovniceşte vorbind, odată ce păcatul a fost iertat prin taina spovedaniei, el nu mai este lucrător, boala trupească ar putea continua să avanseze. În această situaţie suferindul poate fi învăţat că nu trebuie să se lase doborât de durere, nici măcar de senzaţiile generate de aceasta. Ca şi în cazul lui Iov, acestea trebuie folosite ca mijloc de adunare a gândurilor din risipirea obişnuită şi de concentrare a minţii către Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu trebuie să fie mai apropiat de noi decât gândul la Dumnezeu.
Pe de altă parte, suferindul îşi duce în fapt singur, în raport cu ceilalţi oameni, suferinţa. Chiar dacă apropiaţii stau în preajma lui, practic ei nu pot să-l scutească de dureri. De aceea, bolnavul aflat într-o astfel de situaţie se aseamănă foarte bine cu Iov, care a pierdut şi averea şi familia şi poziţia socială şi a ajuns să se afle faţă în faţă cu Dumnezeu. Pentru această stare faţă către faţă cu Dumnezeu trebuie să ne concentrăm atenţia, astfel încât bolnavul să se poată pregăti cât mai bine de întâlnirea cu El. E adevărat că Iov, după ce a trecut prin toate încercările cu bine, a redobândit de la Dumnezeu bunăstarea în lumea aceasta. Dar trebuie să avem în vedere totodată că această redobândire a stării materiale nu a avut pentru Iov nici o importanţă spirituală, bucuria lui cea mare fiind faptul că l-a putut vedea pe Dumnezeu încă din viaţa aceasta.
„Comparând, socotesc, pe cele trupeşti date, după suportarea încercărilor, cu făgăduiala făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice. Iar spunând : «pentru cei mici rânduite» a numit «mici» pe cei mici în cunoaşterea înţelegătoare, care uşor se smintesc de raţiunile proniei şi ale judecăţii şi se clatină chiar în dreapta credinţă. Despre aceştia socotesc că zice şi Domnul în Evanghelie : «Cel ce sminteşte pe unul din aceştia mici» (Mc. 9, 42). Aceştia oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală. Şi dacă aceşti mai slabi socotesc că oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât mai mult se smintesc de schimbarea totală a sorţii lui Iov, privit de toţi ca drept. Despre aceştia a zis învăţătorul : «Pentru cei mici rânduite».” [15]
„Bunurile pământeşti date lui Iov a doua oară au fost mici şi date pentru cei mici, ca să nu se smintească văzând pe un om drept, ca Iov, supus la atâtea necazuri. Dar aceste bunătăţi sunt mici şi în comparaţie cu bunătăţile vieţii veşnice făgăduite lui Iov.” [16]
Bolnavul poate dobândi o perspectivă similară asupra raportului dintre prezentul în care încă se mai află şi suferă şi viitorul pentru care se pregăteşte. Astfel el poate dobândi veşnicia cu Hristos în care va vedea împlinindu-se făgăduinţa Domnului: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei XIX, 29).” Şi astfel Golgota suferinţei lui individuale se va transforma în bucuria trăirii în lumina Taborului dumnezeiesc.

 

Suferinţa Domnului – împreuna-pătimire cu fiecare dintre cei care suferă

 

Un al treilea model de suferinţă prezentat în Sfânta Scriptură, care este totodată şi cel mai important, este cel al Domnului nostru Iisus Hristos. „Zdrobiţi de suferinţă, dar întăriţi prin credinţa lor, profeţii şi înţelepţii [Vechiului Testament] pătrund din ce în ce mai mult taina suferinţei. Ei descoperă valoarea purificatoare a suferinţei, asemănătoare celei a argintului lămurit în foc (Ps. 65, 9), valoarea ei educativă după chipul pedepsei părinteşti („Să ştii în inima ta că Domnul Dumnezeul tău te învaţă, cum învaţă omul pe fiul său.” – Deut. 8, 5) şi sfârşesc prin a vedea în promptitudinea pedepsei milostivirea divină („toiagul Tău şi varga Ta acestea m-au mângâiat” – Ps. 22, 5). […]. Suferinţa are, în cele din urmă, valoare de mijlocire şi de răscumpărare. Această valoare se descoperă în pilda lui Moise, în rugăciunea lui cea plină de durere („Moise însă auzea cum plângea fiecare prin familiile sale şi la uşa cortului său, şi s-a aprins tare mânia Domnului şi s-a mâhnit Moise. Atunci a zis Moise către Domnul: «De ce întristezi pe robul Tău şi de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta?» – Numeri 11, 10 – 11) şi în jertfirea propriei vieţi pe care o oferă pentru a salva poporul păcătos („Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” – Ieş. 32, 32). Totuşi, Moise şi profeţii cei mai încercaţi de suferinţă, precum Ieremia nu sunt decât chipuri ale Slujitorului lui Iahve.” [17]
Slujitorul sau Robul lui Iahve este una dintre cele mai limpezi descrieri care apar în Vechiul Testament în legătură cu patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
„Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupra – Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. (Isaia 53, 2 – 8)”
Vedem deci că suferinţa îndurată de Domnul nu este cauzată nici de vreun păcat săvârşit de El, nici de necesitatea unui îndemn de dezlipire de cele materiale şi de mai mare apropiere de Dumnezeu. Suferinţa Mântuitorului are valoare răscumpărătoare pentru fiecare om care vrea să creadă în El şi caută să se apropie de El, pe calea pe care Domnul Însuşi ne-a lăsat-o.
„El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică (Evrei 5, 7 – 9).”
„Domnul Iisus a îndurat suferinţa astfel încât să împlinească mântuirea noastră. Căci cei care sunt înrobiţi păcatului au fost supuşi pedepsei din pricina păcatului, dar Domnul Hristos, care este liber faţă de păcat şi care a împlinit toată dreptatea pedeapsa păcătoşilor, a distrus prin Cruce străvechiul blestem, şi prin coroana de spini a pus capăt chinurilor lui Adam, căci i s-a spus lui Adam după cădere: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Fac. 3, 17 – 18)” Prin fiere, El ia asupra Lui toată amărăciunea şi durerea firii omeneşti suferinde şi muritoare; prin oţet, [Hristos Îşi asumă] degradarea omului în ceea ce este mai rău, în vreme ce El dăruieşte întoarcerea la bine; […] primind loviturile şi suportând ocările noastre şi loviturile, El arată libertatea noastră.” [18]
Bolnavul aflat în suferinţă trebuie ajutat să înţeleagă că, dacă încearcă să creadă şi să se apropie de Domnul în această stare, îşi poartă, de fapt, crucea sa pentru Hristos, dând astfel adevărata mărturie a dragostei sale celei mai adânci pentru Mântuitorul. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).” Dar crucea aceasta este de nedespărţit de Crucea Domnului. Căci, chiar dacă nici unul dintre urmaşii lui Adam nu poate să-şi asume în chip real suferinţa celui bolnav, acesta, în măsura în care caută să fie cu adevărat credincios, nu este singur. Hristos suferă împreună cu cel care suferă, împărtăşindu-i astfel, după măsura vârstei duhovniceşti la care a ajuns, mângâierea pe care Tatăl i-o dă Lui şi, prin El, fiecăruia dintre cei ce cred în Fiul. „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră. (2 Cor. 1, 3 – 5)”
Suferinţa Domnului se arată şi în lacrimile pe care le varsă la mormântul lui Lazăr: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând pe Maria şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. (Ioan 11, 33 – 36).”
De altfel, atunci când arată chipul judecării fiecărui om, Domnul Însuşi Se identifică cu cei bolnavi. „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat […] Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 36 – 40).” Domnul, deşi a venit în lume în chip real, nu a suprimat încă suferinţa, dar a transfigurat-o, dându-i un sens eshatologic. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4)”, „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6).”, „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 10).”, „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5, 11).”
Astfel, suferindul poate să se întărească în gândul că durerea prin care trece a fost mai întâi asumată deplin de Domnul; şi atâta vreme cât nu se leapădă de Domnul din pricina suferinţei, are nădejdea că răstignindu-se pentru lume împreună cu Hristos se va face şi părtaş învierii împreună cu El. „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom. 8, 16 – 18).”
Această pregustare a bucuriei veacului viitor îl face pe cel suferind să descopere că însăşi suferinţa sa îi devine mijloc de apropiere de Domnul, transformând astfel neputinţa trupului în bucuria de a fi împreună cu Mântuitorul şi în viaţă, şi în moarte şi mai ales în învierea pentru veşnicie. „Vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El (Filip. 1, 29).” Iar cel care pătimeşte pentru Domnul este cel care deschide uşa inimii sale Fiului lui Dumnezeu, răspunzând la chemarea Lui: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20)”. Iar cel care se va bucura în veşnicie de această Cină a Zilei a opta, va avea parte de bucuria făgăduită de Domnul cetăţenilor Ierusalimului ceresc:
„Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut (Apoc. 21, 2 – 4).”

 

Suferinţă – πάθημα, πάσχειν, pătimire, durere fizică sau morală
Bolnav – ασθενής
Boală – νοσος, denumire generică pentru orice neputinţă fizică sau psihică

 


[1] Ieroschim. Daniil Tudor, „Imn Acatist la Rugul Aprins” – Condacul al V-lea.
[2] „A zis avva Pimen: de sunt trei la un loc şi unul se linişteşte bine, iar unul este bolnav şi mulţumeşte, celălalt slujeşte cu cuget curat, toţi trei de o lucrare sunt.” („Patericul – ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Părinţi”, Alba Iulia, 1994, Pentru Avva Pimen, cuvântul 29, p. 170).
[3] „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Şi a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispita. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.” (Idem, Pentru Avva Ishirion, p. 119).
[4] Merită observat că această desăvârşită asemănare a omului cu Dumnezeu este la rândul ei o stare dinamică, o permanentă epectază. Însă, spre deosebire de mişcarea dinspre chip spre asemănare, omul ajuns la unirea cu Dumnezeu are voinţa întărită pentru veşnicie în dorinţa de a fi împreună cu Dumnezeu pentru veşnicie. Această întărire, sprijinită de harul divin, îl face să nu mai voiască vreodată să inverseze sensul mişcării sale spirituale. De aceea se poate vorbi despre «starea» de asemănare cu Dumnezeu.
[5] Maurice Cocagnac, „Simbolurile biblice – lexic teologic”, Traducere din franceză de Michaela Slăvescu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 337.
[6] „«Deus otiosus» este un tip de zeu suprem creator care şi-a abandonat opera, retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţii cu lumea creată. Deus otiosus e traductibil prin: zeu care se odihneşte, zeu neutral, nu participă la treburile lumii.” Vezi Victor Kernbach, „Dicţionar de mitologie generală”, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
[7] M. Cocagnac, op. cit., p. 337.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Traducere din limba franceză de Diacon Gh. Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 180.
[9] Să observăm că Sfântul Maxim Mărturisitorul în tâlcuirea la Rugăciunea Domnească arată că „Numele lui Dumnezeu şi Tatălui, fiinţăşte şi Ipostatniceşte petrecător este Fiul cel Unul născut.” (Sfântul Macsim Mărturisitorul, „Tâlcuire pe scurt la rugăciunea «Tatăl nostru» către un iubitor de Hristos” în vol. „Filocalia – vol. I”, Ediţie îngrijită de Doina Uricariu, Studiu introductiv de academician Virgil Cândea, Universalia, 2001, p. 455).
[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, citat în vol. „Lumina din inimi – Spiritualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea Părintelui Stăniloae”, Trinitas, Iaşi, 2003, p. 236.
[11] „Generos, Midraşul ne-o înfăţişează într-o lumină mai atrăgătoare: ea se sacrifică pentru a-l îngriji cu devotament şi dragoste.” (Elie Wiesel, ”Celebrare biblică – Portrete şi legende”, Traducere de Janina Ianoşi, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998 , p. 225). Iar în Coran, Allah adresându-i-se lui Iov îi porunceşte: „Ia în mâna ta o legătură [de vergi] şi bate [muierea ta] şi nu călca jurământul (XXXVIII, 42) („Coranul”, Traducere din arabă: dr. Silvestru Isopescu, Editura Cartier, 1997).
[12] Sf. Grigorie Sinaitul, „Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune” în „Filocalia – vol. VII”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1977, p. 172.
[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica şi mistica”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1992, p. 242.
[14] Tomáš Špidlik, „Miscellanea I – La originile Europei”, Traducere din limba italiană: Cristian Şoimuşan, Galaxia Gutenberg, p. 107.
[15] Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1983, cap. 73, p. 190.
[16] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae Nota 240 în vol. „Ambigua” de Sfântul Maxim Mărturisitorul, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1983, p. 190.
[17] Art. „Souffrance” în „Vocabulaire de théologie biblique – publié sous la direction de Xavier Léon-Dufour, Septième édition”, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991, p. 1251.
[18] Sf. Chiril al Alexandriei, „Despre întruparea Domnului”, citat de Père Justin Popovitch, „Philosophie orthodoxe de la Vérité – Dogmatique de l’Église Orthodoxe, Tome Troisième”, Traduit du Serbe par Jean-Louis Palierne, La lumière du Thabor, L’̉Age d’homme, Lion, 1995, p. 181.

4 august 2008

Tema: „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării”

Autor: Preot Ionuț Badea, Capela „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe lângă Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon” din Bucureşti

 

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi

 

Introducere

 

Întoarcerea la învăţăturile sfinţilor Părinţi nu este un lucru simplu, ci dificil,  dată fiind, pe de o parte, distanţa temporală dintre cititor şi scriitor şi, pe de altă parte, trăirea duhovnicească a fiecăruia dintre noi.
Mărturiile sfinţilor Părinţi referitoare la sensul teologic al suferinţei şi al vindecării exprimă trăirile şi rezolvările personale în faţa acestui dat al firii umane care este suferinţa, păstrând în acelaşi timp o unitate desăvâşită a învăţăturii, aşa precum sfintele Evanghelii păstrează unitatea Duhului şi a propovăduirii, subliniind în acelaşi timp personalitatea sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti. Trăirile Părinţilor animaţi de acelaşi Duh nu sunt numai experienţe singulare şi rezolvări originale, ci ele se încadrează în experienţa comună a Bisericii ca trup al lui Hristos şi devin paradigme pentru întreaga suflare creştină nedespărţită de Biserică. Această unitate a Duhului şi a propovăduirii îi face pe Părinţii Bisericii contemporani cu fiecare creştin, inclusiv cu noi cei de astăzi.
Membri acum ai Bisericii triumfătoare, Părinţii au trecut prin ceea ce trecem noi în prezent şi au găsit, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, cea mai bună cale spre mântuire şi viaţă veşnică, ţelul oricărui creştin. Ei au fost următori şi împlinitori ai Evangheliei Cuvântului şi au păstrat Scriptura ca pe un izvor nesecat de vindecare și tămăduire, atât a bolilor sufleteşti, cât şi a bolilor trupeşti, prin Sfintele Taine.
Canoanele după care Biserica se conduce astăzi, textele rugăciunilor din sfintele Taine ale Bisericii şi ale cântărilor de la strană, îndrumările pe care duhovnicii le dau credincioşilor, toate acestea sunt alcătuite sau inspirate de sfinţii Părinţi ai Bisericii nu în baza unei filosofii lumeşti, ci având ca sursă Sfânta Scriptură şi trăirea lăuntrică a prezenţei reale a lui Hristos în sufletul fiecăruia. Duhul promis de Capul Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos, apostolilor Săi s-a revărsat cu prisosinţă asupra Părinţilor Bisericii care ne picură nouă astăzi din dulceaţa scrierilor lor cuvinte, îndemnuri şi fapte de urmat mai ales pentru cei care suntem la căpătâiul bolnavilor din spitale, având în minte cuvintele Mântuitorului: „bolnav am fost şi M-aţi cercetat ” [1].
Suferinţa ca dat al firii umane căzute nu a fost străină sfinţilor Părinţi. Din contră, unii dintre ei au trecut prin mari şi îndelungate chinuri din pricina verticalităţii lor morale, a curajului cu care înfierau păcatul, a dreptei lor credinţe şi chiar a invidiei oamenilor. Amintim în acest context de Sfântul Ioan Gura de Aur şi „luptele” sale cu aristocraţia fără de Dumnezeu; de Sfântul Vasile cel Mare şi „luptele” sale cu episcopii arieni, de Sfântul Maxim Mărturisitorul şi prigonirile îndurate din pricina dreptei sale credinţe ş.a.m.d.
Expunerea pe larg a problematicii suferinţei şi a vindecării la sfinţii Părinţi ai Bisericii ar necesita o lucrare mult mai mare decât acest referat, de aceea ne limităm în a prezenta aici doar câteva modele de rezolvare a problemei suferinţei  şi a manifestărilor acesteia.

 

Clement Alexandrinul (150-215)

 

Părinte bisericesc trăitor în al doilea veac creştin, Clement Alexandrinul a fost conducătorul renumitei şcoli catehetice din Alexandria Egiptului. La el găsim unele dintre primele referiri creştine la sensul suferinţei şi al bolii.
Astfel, conform învăţăturii acestui Părinte bisericesc, necazurile vin asupra oamenilor ca o mustrare a lui Dumnezeu şi ca o îndreptare din păcate:
„Am arătat, deci, că este bună şi mântuitoare rânduiala de a înfrâna pe oameni prin mustrări. Cuvântul a aplicat această rânduială, pentru că este potrivită să îndrepte pe oameni spre pocăinţă şi să-i oprească de la păcate” [2].
Suferinţa este spre folosul oamenilor pentru a le îndrepta purtările:
„Că suferinţa se dovedeşte a fi folositoare în medicină, în instrucţie şi în pedepsire; prin suferinţă se îndreaptă purtările oamenilor spre folosul lor” [3].
Creştinul nu trebuie să fie indiferent la suferinţele aproapelui ci compătimeşte cu acesta:
„Creştinul, pentru desăvârşirea sa în dragoste, se micşorează pe sine, ca să nu pară cumva că dispreţuieşte pe fratele său ajuns în necaz, mai ales când ştie că el îndură mai uşor nevoia decât fratele lui. Creştinul socoteşte durerea aceluia ca propria lui durere” [4].
Vindecarea vine atunci când Mântuitorul ne dă doctoriile spirituale pentru viaţa veşnică şi pentru aceasta trebuie să-i mulţumim:
„Cuvântul a fost numit Mântuitor. El a descoperit pentru noi aceste doctorii spirituale, spre a ne desăvârşi simţirea şi a ne mântui. Cuvântul aşteaptă timp potrivit; pune în lumină cele ce vatămă, vorbeşte de cauzele patimilor, taie rădăcinile poftelor nesocotite, dă de ştire de cele ce trebuie să ne ferim şi oferă celor bolnavi toate leacurile mântuirii. Cea mai mare şi cea mai împărătească lucrare a lui Dumnezeu este aceasta: mântuirea omenirii” [5].

 

Sfântul Vasile cel Mare (330-379)

 

Dintre toţi sfinţii părinţi, Sfântul Vasile cel Mare a fost cel care s-a remarcat printr-o activitate socială bogată. Aşezămintele sale de binefacere, numite generic „ Vasiliada”, au rămas ca modele în veacurile ce au urmat pentru ceea ce astăzi numim asistenţa socială în Biserică. Coordonator desăvârşit al treburilor bisericeşti, iconom al tainelor lui Dumnezeu, îndrumător de suflete povăţuitor şi legiuitor al monahilor, părinte al dogmelor, Sfântul Vasile cel Mare a fost un om de o bunătate desăvârşită.
Pentru el sensul suferinţei este dat de însăşi natura căzută a omului, iar la vindecarea sau uşurarea celui necăjit contribuie comunitatea şi societatea în plenitudinea ei, dar şi omul prin eliberarea de cele lumeşti (patimi în principal).
Dedicat slujirii lui Dumnezeu şi vieţii monahale, Sfântul n-a trăit în izolare ci s-a implicat activ încă dinainte de a ajunge episcop pentru ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe. El însuşi bolnav după cum mărturiseşte în câteva din epistolele sale [6] şi neavând nici o avere personală, ci mulţumindu-se cu ofrandele prietenilor şi rudelor [7] , Sfântul concluzionează: „Nu-i cu putinţă să nu mai existe oameni săraci, dar nu-i cu putinţă nici ca să-i refuzăm să-i ajutăm” [8]. De aceea în timpul foametei din anul 368 îl găsim pe sfântul Vasile împărţind provizii de hrană şi mângâind pe cei sinistraţi [9]. În ceea ce-i priveşte pe cei bolnavi, el recomandă, pe lângă tratamentul şi ajutorul medicilor, rugăciunea împreună a preoţilor şi credincioşilor pentru mângâierea suferinzilor şi ocrotirea lor [10].
Spiritul său organizatoric se va face mai vădit atunci când ajunge ierarh. Din această poziţie (de arhiepiscop al Cezareei Capadociei) începe vasta sa operă de caritate numită „Vasiliada” şi se luptă pentru ca cei săraci şi nenorociţi să nu mai fie asupriţi de aparatul de stat (magistraţi, agenţi ai fiscului etc.).
Confruntat încă de la începutul episcopatului său cu amestecul funcţionarilor statali în bunul mers al treburilor bisericeşti,  îi scrie guvernatorului Cezareei Capadociei, Ilie, următoarele rânduri:
„De aceea, cred că văzând ce program bogat de construcţii ne-am propus, marele nostru suveran ne-a îngăduit să ne administrăm noi înşine Bisericile noastre.
Căci aş vrea să întreb pe cei care sâcâie mereu urechile tale loiale: ce greşim noi faţă de stat, sau ce fel de interes obştesc, mic sau mare, se nesocoteşte dacă noi ne administrăm singuri Bisericile? Afară, poate, de cazul că ar putea spune cineva că aducem prejudicii statului atunci când ridicăm Dumnezeului nostru câte un lăcaş de rugăciune mai spaţios, cu câteva locuinţe în jurul lui, din care una mai arătoasă rezervată episcopului, iar celelalte mai modeste pentru slujbaşii bisericeşti din subordine, aşa cum se petrec lucrurile şi în viaţa de stat.
Pe cine nedreptăţim noi oare când construim hotele şi aziluri pentru străinii care vin pe la noi în trecere şi  care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în sfârşit, când facem aşezăminte trebuitoare uşurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar? Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici şi multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii, precum şi tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru menţinerea unei vieţi onorabile. În fine şi alte spaţii pentru diferite munci manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru şi un temei de mândrie pentru guvernatorul nostru, căci şi asupra lui se revarsă buna faimă a acestor lucrări” [11].
Pe aceste aşezăminte (azile de săraci, case de oaspeţi, camine pentru orfani, şcoli de meserii etc.) sfântul le-a protejat şi le-a purtat de grijă, prezentându-le prietenilor şi colaboratorilor săi ca pildă pentru fapta cea bună. Astfel, într-o scrisoare către Amfilohiu de Iconiu pe care-l invita la praznicul sfântului Eupsihie (7 septembrie), sfântul scrie: „te rog să soseşti mai devreme cu trei zile, ca prin prezenţa ta să faci mai strălucită şi aniversarea anuală a azilului pentru săraci” [12]. Sfântul mijloceşte în altă epistolă pentru reducerea de impozite datorate de o casă pentru orfani, astfel încât „traiul în acest aşezământ să poată fi suportabil” [13]. Îndeamnă de asemenea pe oamenii bogaţi să sprijine azilele de săraci [14]. Pe lângă aceasta, sfântul ierarh îi implică şi pe colaboratorii săi direcţi, horepiscopi, preoţi şi călugări în activitatea sa de binefacere [15]. Pentru aceştia din urmă sfântul va interveni la autorităţile statului ca să fie scutiţi de dări întrucât slujesc şi interesului public [16].
Pentru ajutorarea oamenilor năpăstuţi de lipsuri materiale (mai ales a văduvelor, orfanilor şi bătrânilor) şi supuşi abuzurilor sistemului fiscal roman, sfîntul Vasile cel Mare nu se va da în lături să intervină personal prin scrisori adresate proconsulilor, magiștrilor, consulilor, magistraților, inspectorilor, contabililor cerând acestor funcţionari scutirea de dări, iertarea datoriilor, oprirea abuzurilor şi chiar iertarea celor acuzaţi pe nedrept, pentru care sfântul se pune garant [17].
Observăm că Sfântul ierarh nu se retrage în contemplaţie în faţa greutăţilor semenilor lui, ci se pune în slujba aproapelui împreună cu toţi cei care îi datorau ascultare în numele Domnului Iisus Hristos spre binele Bisericii şi spre împlinirea Evangheliei Cuvântului lui Dumnezeu.
Nici în faţa bolilor şi nevoinţelor trupeşti Sfântul nu rămâne indiferent. El însuşi încercat, aşa cum am amintit mai sus, găseşte puterea să-i mângâie şi să-i ajute pe cei bolnavi pentru al căror folos sufletesc Domnul îngăduie necazul, slăbiciunea şi lipsurile [18]. Scăderile acestea trupeşti şi inerente firii umane căzute nu îl afectează însă pe omul virtuos pus în opoziţie cu cel înlănţuit de plăcerile lumeşti:
„Într-adevăr, nu stă în puterea corăbierului să poată linişti valurile când vrea, dar e foarte uşor să ne facem o viaţă tihnită şi fără valuri dacă vom şti să facem să tacă zgomotele pe care patimile le ridică în noi şi dacă ajutăm voinţei să fie mai tare decât tot ce poate veni din afară. Pentru că nici pierderile, nici bolile, nici alte greutăţi ale vieţii nu vor putea atinge pe omul virtuos atâta vreme cât îşi va ţine cugetul destul de sus, încât să poată păşi pe urmele Domnului, să-şi îndrepte privirea spre viitor şi să stăpânească uşor şi cu iscusinţă furtuna care se ridică de pe pământ. Într-adevăr, despre cei pe care i-au înlănţuit puternic grijile vieţii s-ar putea spune că se târăsc pe jos ca nişte dobitoace, ca nişte păsări prea greoaie, care în zadar poartă aripi” [19].
Sfântul Părinte a preluat scaunul de arhiepiscop al Cezareei într-un moment în care erezia ariană făcea încă mari tulburări în Biserică. De aceea, cu implicarea caracteristică, el nu rămâne indiferent la suferinţa Bisericii, Trupul lui Hristos, care se afla sub „năpasta rătăcirii ariene” [20]. El va lupta cu cei care căutau să strice Biserica tot timpul activităţii sale, neobosit în argumentări şi iscusit în înţelegerea Sfintelor Scripturi, luminat fiind de Duhul Sfânt.
Rezolvările pe care am văzut că le propune Sfântul Vasile cel Mare în problemele care ne interesează pe noi astăzi se traduc printr-o mai bună colaborare a partenerilor sociali (Biserică şi Stat) în vederea uşurării suferinţelor celor nevoiaşi şi năpăstuiţi precum şi printr-o permanentă implicare a slujitorilor Bisericii în activitatea de a celor aflaţi în suferinţe, necazuri şi boli.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur (349-407) [21]

 

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a aplecat asupra problematicii suferinţei şi a vindecării acesteia ca unul care nu a fost deloc străin de necazuri. Amintim aici că Sfântul a suferit de pe urma intrigilor şi a invidiei contemporanilor săi fiind exilat la Cucuz şi mai apoi la Pityus, Sfântul murind pe 14 septembrie lângă Comana [22] .
Ne  vom opri în tratarea temei acestui referat în principal la referirile despre boală şi suferinţă pe care sfântul Părinte le face mai ales în epistolele sale trimise Olimpiadei şi celor rămaşi credincioşi pe când se afla în exil.
Trebuie să menţionăm la început că deşi sfântul Ioan Gură de Aur a rămas în istorie cunoscut prin talentul de predicator desăvârşit, spiritul profund apostolic al învăţăturii sale şi iubirea de oameni ce o inspiră, el a fost şi un om care a pus în practică ceea ce a propovaduit. A trăit cu modestie, n-a pretins onoruri şi a ştiut cum sa-i ajute pe cei nevoiaşi şi suferinzi. Chiar şi atunci când a ajuns arhiepiscop al Constantinopolului (397) a refuzat confortul palatului episcopal, desfăşurând o amplă activitate de binefacere pe lângă cea de predicare a cuvântului, dedicându-şi întreaga sa viaţă săracilor.
În scrierile sfântului Părinte, suferinţa şi boala ce vin asupra omului nu sunt negate, ci sunt privite ca un prilej de înnoire lăuntrică a omului care le îndură:
„Să ne închipuim un om care are femeie şi copii, dar să trăiască creştineşte; să ne închipuim că are şi o mulţime de pricini pentru a fi atacat, că are multe averi, putere mare, prieteni mulţi şi cinste, dar să trăiască creştineşte; aceasta e o condiţie ce trebuie neapărat adăugată. Să ne închipuim acum că vin peste el multe lovituri; să-i facă un om rău multe pagube. Dar ce înseamnă aceste pagube pentru un om care socoteşte o nimica banii şi averile? Să-i omoare copiii! Dar ce înseamnă acesta pentru un om care crede în înviere? Să-i ucidă soţia! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care a fost învăţat să nu jelească pe cei adormiţi? Să fie dat jos din slujbele de cinste! Dar ce înseamnă acesta pentru un om care socoteşte cele de pe lumea acesta ca floarea ierbii? Să fie, de vrei, chinuit trupeşte şi aruncat în închisoare! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care a învăţat că „chiar dacă omul nostru din afară  se strică, cel dinăuntru însă se înoieşte din zi în zi” şi că „necazul lucrează încercare”.
Promisesem să vă arăt că un astfel de om nu este vătămat cu nimic; dar cuvântul meu, mergând tot înainte, a arătat că îi sunt de folos, se înnoieşte şi ajunge încercat” [23].
Deşi Dumnezeu este garantul echităţii aşa cum vedem în parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, creştinii nu sunt scutiţi de suferinţă pe acest pământ. Nouatatea faţă de filosofia păgână [24] o exprimă Sfântul prin valorizarea suferinţei  în sens creştin: „Zbor şi salt de bucurie pentru că am adunat comoară mare” [25] – se înţelege, prin suferinţele îndurate în exilul său. În concepţia Sfântului suferinţa îi îngăduie omului să-şi ispăşească păcatele personale: „Chiar de ai fi găsit cu foarte mari păcate, scapi de povara ce a grea a păcatelor” [26]. Avem de-a face astfel cu marea milostivire a Dumnzeului nostru care trimite încercări celor păcătoşi pentru a le da prilej de pocăinţă. Suferinţa pentru creştini este astfel o mare comoară cum exclama Sfântul mai devreme. Dar nu toţi sunt plini de păcate, căci suferinţa vine şi peste cei drepţi. În acest caz Sfântul Ioan Gura de Aur îi îndeamnă pe cei virtuoşi să primească suferinţa pentru că ea aduce mare plată cerească aşa cum a promis Mântuitorul Iisus Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni…că plata voastră multă este în ceruri” [27]. Aşadar suferinţa are în concepţia Sfântului Ioan Gura de Aur o valoare reală: îl întăreşte pe om şi îl desăvârşeşte făcându-l mai bun. Suferinţa nu este un produs al întâmplării, ci ea are scopul precis de a-l face pe om vrednic de cinste: „Gândeşte-te, scria Olimpiadei, că era firesc să pătimesc ţinut de jur împrejur de atâtea rele, lovit de febră şi neştiind nimic din cele pregătite, ci temându-mă de barbari, tremurând şi aşteptând să cad în mâinile lor. Nu ţi se pare că şi dacă nu ni s-ar fi întâmplat nimic altceva, chiar şi numai pătimirile acestea pot să-mi desfiinţeze mulţime de păcate şi să-mi dea un mare prilej de glorie?” [28].
Boala este privită de Sfântul părinte ca o bucurie, dar nu pentru necazul pe care-l aduce ci pentru mântuirea pe care o mijloceşte prin răbdare:
„Nu ştii oare cât de mare e răsplata bolii? (…) Nimic nu egalează în glorie răbdarea în suferinţe. Căci mai cu seamă este regina celor bune şi cununa cununilor. Şi aşa cum ea domină celelalte virtuţi, aşa în ea ajunge mai strălucitor şi chipul celorlalte. (…) Lupta cu boala trupului e mai înaltă decât toate cele pe care le-ai răbdat. Căci pentru Lazăr acest lucru i-a fost de ajuns pentru mântuire şi în sânurile lui Avraam este dus (…) doar fiindcă a suportat uşor foamea şi boala şi lipsa ocrotirilor. Căci atât de mare bine este să suporţi cu nobleţe acest lucru, încât chiar dacă ar fi găsit cineva că a făcut păcate foarte mari, scapă de povara foarte apăsătoare a păcatelor lui; şi chiar dacă e virtuos şi drept, i se sporeşte nu puţin, ci foarte mult îndrăznirea. Căci pentru cei drepţi e o cunună strălucitoare şi care străluceşte în chip covârşitor mai presus decât soarele, iar pentru păcătoşi e o curăţire foarte mare” [29].
Suferinţa şi boala nu pot fi evitate, ele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca oamenii să-şi vină în simţiri, să-şi cureţe trupurile şi sufletele de păcate şi să se facă vrednici moștenitori ai vieţii veşnice. Omul se întâlneşte cu Dumnezeu în suferinţă.
În faţa suferinţelor şi a bolilor de tot felul creştinul trebuie să stea neclintit având ca exemplu tot pe săracul Lazăr. Acesta fiind foarte sărac şi bolnav, boala făcându-i sărăcia şi mai cumplită, deşi era nebăgat în seamă de bogatul la a cărui uşă stătea şi vedea tot timpul bunătăţile cu care se desfăta acela, n-a cârtit, ci a răbdat şi s-a întărit primind răsplată în sânul lui Avraam: „iar mulţimea aceea de lucruri cumplite şi cruzimea bogatului i s-au făcut temeiul a mii de cununi. Căci n-a fost încununat numai din pricina sărăciei, nici numai din pricina foametei, nici din pricina rănilor, nici a limbii câinilor, ci pentru că, având un asemenea vecin şi văzându-se în fiecare zi dispreţuit necontenit de el, a suportat cu nobleţe şi multă tărie acestă ispită care aduce sărăciei, bolii şi singurătăţii lui o flacără nu mică, ci foarte intensă” [30].
Prin urmare, atitudinea creştinilor trebuie să fie, pe de o parte, aceea de a primi toate cele care vin de la Dumnezeu cu mulţumire, iar pe de altă parte – având şi exemplul negativ al bogatului din Evanghelie, de solidarizare cu cel aflat în suferinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă la aceasta când spune: „Uită-te la ei! (cei osândiţi de Mântuitorul în Evanghelie pentru indiferenţa lor faţă de aproapele n.n.) Nu sunt lipsiţi de o faptă bună sau două, ci de toate faptele bune. Nu numai că nu l-au hrănit pe Hristos, pe când era flămând, nici nu L-au îmbrăcat când era gol, dar n-au făcut nici ce era mai uşor: nu L-au cercetat când era bolnav. Şi uite ce uşoare porunci a dat! (…) N-a spus: Bolnav eram şi nu m-aţi vindecat! Nu! Ci a spus: N-aţi venit la Mine!” [31]. Creştinii nu trebuie să se bucure de suferinţele şi necazurile aproapelui, ci trebuie să fie solidari cu cel năpăstuit pentru a-i alina starea. [32]
În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe creştini:
„Nimic din ce se întâmplă să nu vă tulbure, ci încetând a mai chema în ajutor pe cutare şi cutare, şi de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – chemaţi neîncetat pe Dumnezeu căruia îi slujiţi, să facă doar un semn şi toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-aţi chemat şi nu s-a rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desfiinţează de la început cele cumplite, ci atunci când ele s-au ridicat şi au crescut şi celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârşit, atunci preface dintr-o dată toate în senin şi duce lucrurile la stări neaşteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune aşteptăm şi nădăjduim, ci mult mai multe şi nesfârşit de mari” [33].

 

Sfântul Chiril al Alexandriei (378-444)

 

Sfântul Chiril al Alexandriei este unul dintre cei mai profunzi învăţători ai Bisericii din secolele în care s-au formulat dogmele credinţei. El a prezidat lucrările celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din 431. Una dintre cele mai importante opere ale sale este Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan din care extragem câteva referiri la sensul suferinţei.
Vorbind în Comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan despre membrii Bisericii care erau asemuiţi de Mântuitorul cu mlădiţele pomilor roditori, Sfântul Chiril ne atrage atenţia asupra cuvintelor Mântuitorului care zice: „orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă” [34]. El vede în acest cuvânt al Mântuitorului temeiul suferinţei trupeşti şi duhovniceşti a celor care urmează Domnului: „Căci spune că o va curăţi spre a putea aduce rod şi mai mult, fiindcă Dumnezeu conlucrează cu cei ce au ales să-şi arate în toate o viaţă de Dumnezeu iubitoare şi să împlinească binele, folosindu-se ca de un cuţit de lucrarea Duhului şi tăind din ei fie plăcerile care atrag mereu la iubirea de trup şi la patimi trupeşti, fie cele ce se întâmplă sufletelor oamenilor, murdărind mintea prin privirea celor rele. Căci e bolnav atât cât poate fi bolnav lemnul. În mod asemănător vom spune că se cuvine să cugetăm şi despre suferinţă, căci Dumnezeu cel de virtute iubitor ne îndreaptă prin osteneală şi necazuri” [35].
Aşadar, în linia părinţilor mai sus amintiţi, Sfântul Chiril vede în suferinţă un prilej de îndreptare a omului căzut prin păcat şi de întărire a celui deja curăţit. Omul încercat de necazuri şi prigoniri pentru numele Domnului devine model pentru fraţii creştini şi partaş al slavei lui Dumnezeu:
„Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In 15, 20). Aşadar, ne îndeamnă să primim pătimirea şi previne slăbiciunea gândurilor ce aşteptăm să ne vină. Căci era neîndoielnic că ucenicii Mântuitorului, căzând pentru adevăr sub mânia prigonitorilor, vor suferi greu din pricina prigonirii. Dar era foarte drept să se cugete că, propovăduind cuvântul despre slava lui Hristos, se vor împărtăşi de mila Lui bogată. De aceea, nimic nu-i va împiedica să-şi arate râvna lor sfântă, răbdând, arătându-se mai tari decât orice tulburare şi primejdie, răbdând toate fără să-i întristeze nimic, ci bucurându-se mai degrabă de necinstirile de la unii, ca cei ce vestesc cuvântul mântuitor. Deci şi voi, prigoniţi fiind, răbdaţi refuzul celor ce vă urăsc, şi nu suportaţi cu greu nemulţumirea celor pe care voiţi să îi ajutaţi. Urmând iconomiei Mele, veţi ajunge prin voie la împărtăşirea de aceeaşi slavă. Căci cei ce pătimesc împreună cu Mine vor şi împărăţi împreună cu Mine (II Tim. 2, 12)” [36].
Tâlcuind episodul vindecării copilului unui slujitor împărătesc din Capernaum (Ioan. 4, 46 ş.u.), sfântul Părinte spune:
„Vindecarea pe care o aduce Hristos oamenilor este deplină. Ea vindecă şi sufletele: Porunca Mântuitorului e una, dar vindecă două suflete: slujitorului îi insuflă credinţa neobişnuită, iar pe tânăr îl scapă de moartea trupească. Care dintre ei e făcut sănătos înaintea celuilalt e greu de spus. Socotesc că boala a luat sfârşit în amândoi deodată, printr-o împreună-lucrare a poruncilor Mântuitorului nostru. Dar vestesc vindecarea copilului şi slujitorii ce-i vin în întâmpinare, arătându-se ca organe ale împlinirii poruncilor dumnezeieşti. Şi aceasta, din iconomia clară a lui Hristos, Care întăreşte prin slujitori pe stăpânul lor slab în credinţă, arătându-i nădejdea ajunsă la împlinire” [37].
Hristos Iisus vindecă trupurile bolnave şi face aceasta ca să arate că El este Dumnezeu care le-a creat şi le-a făcut „bune foarte”, iar când ele cad din acestă putere deplină prin boală, El are puterea să le readucă la starea iniţială. Cele mai multe minuni ale Mântuitorului au fost vindecările de boli incurabile. Dar El nu face aceasta pentru a se remarca înaintea oamenilor, ci pentru a le arăta că vindecarea bolilor este o prefigurare a vindecării de moarte:
„Amin, amin zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor auzi vor învia” (In 5, 25) Spunând că cei ce cred se vor muta din moarte la viaţă, Se prezintă pe Sine însuşi ca împlinitorul făgăduinţei şi săvârşitorul ei. El dă de înţeles iudeilor că puterea arătată de El în vindecarea slăbănogului a fost cu adevărat minunată, dar că Se va arăta făcător al unor fapte şi mai vrednice de preţuit, alungând nu numai boala, nici numai slăbiciunile trupurilor omeneşti, provenite din boală, ci desfiinţând şi moartea şi stricăciunea introduse în ele. Căci aceasta a spus-o cu puţin mai înainte: „Tatăl, iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte le face şi-I va arăta Lui şi fapte mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi” (In 5, 20). Iar minunarea cea mai mare o va pricinui învierea morţilor.
Deci, declarând clar şi aceasta, i-a făcut pe ascultători să se minuneze nu puţin că va învia morţii şi va aduce făptura la judecată, ca, aşteptând să se înfăţişeze cândva înaintea Lui şi să dea socoteală de toate, să fie zăbavnici în îndrăzneala de a-L prigoni şi să primească mai uşor cuvântul învăţăturii şi al descoperirii” [38].
Nota specifică a concepţiei Sfântului Chiril despre sensul suferinţei şi al bolii este dată de inutilitatea demersului omenesc în a afla cauza sau cauzele unor boli, lucruri ştiute numai de Dumnezeu. Sfântul Părinte ne îndeamnă să cugetăm mai bine la poruncile lui Dumnezeu şi să renunţăm la a cerceta lucruri fără folos pentru mântuirea noastră. Astfel, atunci când tâlcuieşte vindecarea orbului din naştere, spune:
„Dar în chip foarte folositor dă (Domnul n.n.) şi (acest n.n.) răspuns (apostolilor n.n.): „Ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el.” Dar va zice cineva: Oare ne dă prin acestea Domnul ca o dogmă că se întâmplă trupurilor oamenilor să pătimească numai ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în ele? Mie mi se pare că e cu totul prosteşte să cugete cineva astfel. Căci nu spune acestea ca o dogmă, cum ar putea socoti cineva. Căci unora li se întâmplă să sufere din pricina păcatelor, aflăm de multe ori din Sfintele Scripturi. Fiindcă Pavel scrie clar către cei ce îndrăznesc să se apropie de sfântul altar cu picioarele nespălate şi să se atingă cu mâna întinsă şi neevlavioasă de Cina tainică: „De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mor destui. Căci dacă ne-am judeca noi pe noi înşine, n-am fi judecaţi. Iar judecaţi fiind de Domnul, suntem certaţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Cor. 11, 30-32). Deci uneori s-a adus celor ce s-au îmbolnăvit şi au murit pătimire şi prin mânia dumnezeiască. Dar şi Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a scăpat pe slăbănog de boala îndelungată, a arătat în chip minunat un înţeles sănătos, zicând: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In 5, 14). I le spune acestea ca putându-i-se întâmpla să ajungă în şi mai mari rele prin păcat, dacă nu s-ar păzi, după ce a scăpat odată şi a fost izbăvit prin harul Lui. Deci să admitem că acestea s-au spus cu dreptate. Dar pentru cei ce pătimesc ceva neplăcut din pruncie şi din primele timpuri după naştere şi aduc cu ei boala din pântecele maicii, nu e uşor de înţeles. Căci nu credem că sufletul există mai înainte de trup. Căci cum ar păcătui cel ce nu a fost încă chemat la naştere? Deci, neexistând un păcat şi nepreexistând nici o boală, ce motiv vom găsi bolii?
Deci, cele ce sunt mult mai presus de noi sunt necunoscute înţelegerii noastre şi aş sfătui pe cei înţelepţi, şi înainte de toate m-aş îndemna pe mine însumi, să renunţăm la cercetarea acestora. Căci trebuie să cugetăm mai degrabă la cele ce ni s-au poruncit, şi să nu cercetăm cele mai adânci, nici să nu iscodim cele mai grele, nici să încercăm a descoperi în chip periculos cele ascunse în sfatul dumnezeiesc şi negrăit, ci să lăsăm cu evlavie să cunoască numai Dumnezeu cele cuvenite Lui şi mai presus de noi, admiţând şi crezând cu adevărat că, fiind El izvorul a toată dreptatea, nu face şi nu voieşte altceva din cele ce ne privesc pe noi şi toată creaţia, decât ceea ce socoteşte cuvenit şi nu Se abate de la raţiunile dreptăţii adevărate. Deci, deoarece se cuvine să cugetăm astfel, socotesc că nu în sens dogmatic a spus Domnul: „ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu prin el,” ci prin răspunsul Său la întrebare chemându-ne mai degrabă pe altă cale şi atrăgându-ne spre cele mai cuvenite din adâncimile ce nu ne sunt proprii. Căci şi acest mod Îi este obişnuit. Că acest fapt este adevărat, ascultă iarăşi cum, când sfinţii Ucenici doresc să ştie cele despre sfârşitul veacului şi încearcă să afle în mod precis cele despre a doua Lui venire, ridicându-se mult peste cele pe care le pot înţelege oamenii, atrăgându-i clar de la aceste întrebări, le spune: „Nu este al vostru să cunoaşteţi anii şi vremurile pe care le-a pus Dumnezeu în puterea Sa. Dar veţi lua putere venind Sfântul Duh peste voi şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toata Iudeea” (Fapte l, 7-8). Auzi cum nu ne lasă să căutăm cele ce nu trebuie, ci ne îndeamnă să căutăm ceea ce ne este necesar” [39].
Bolile venite peste oameni sunt prilej de a da slavă lui Dumnezeu care dă vindecarea, dar în acelaşi timp Dumnezeu nu este autorul bolii, căci El este cel care ne-a ridicat la slava Sa şi ne-a rânduit spre nestricăciune şi viaţă veşnică. Aceasta vedem din tâlcuirea sfântului la învierea lui Lazăr:
„Căci, zicând că boala s-a prefăcut în prilej de slavă a lui Dumnezeu, a adăugat: „Ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să se slăvească” (In 11, 4). Iar dacă El a spus că boala lui Lazăr nu este spre moarte, iar moartea s-a produs, nu e de mirare. Căci, privind dincolo de acest fapt şi ştiind că după puţin timp avea să-l învie, nu ne uităm la ceea ce s-a întâmplat la mijloc, ci la ce sfârşit s-a ajuns. Căci Domnul a voit să arate că moartea venită celui bolnav a fost spre slava lui Dumnezeu, adică a Sa” [40].
Trezirea duhovnicească, spirituală a omului bolnav, credinţa acestuia, fac posibilă vindecarea ce vine de la Dumnezeu ca dovadă a bunătăţii Lui: „O dovadă clară a bunătăţii nemăsurate a lui Hristos e că nu aşteaptă rugămintea celor în suferinţă, ci, din iubire de oameni, o ia înaintea rugăminţii lor” [41], spune Sfântul tâlcuind vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Bethezda.

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662)

 

Teolog şi scriitor mistic, Sfântul Maxim Mărturisitorul este un simbol al apărării dreptei credinţe în faţa oricăror presiuni venite din partea celor ce caută să o distrugă. Neînfricat apărător al dogmelor, Sfântul va suferi smulgerea limbii şi tăierea mâinii drepte pentru că a refuzat să accepte erezia monotelistă. Deşi scrierile sale au un caracter preponderent duhovnicesc şi dogmatic, Sfântul Maxim fiind sufletul luptei împotriva monofizismului şi apoi a monotelismului, găsim în în ele şi câteva referinţe la problema suferinţei.
În „Ambigua”, cuvântul 53, sfântul Părinte ne atrage atenţia asupra pericolului alipirii noastre de bunurile şi plăcerile pământeşti, pentru că viaţa veşnică o vor moşteni doar cei care „au iubit-o deplin şi din dragostea faţă de ea au răbdat de bunăvoie, cu plăcere, toate cele dureroase” [42]. Tot în acelaşi cuvânt sfântul Maxim laudă pe Lazăr care a primit viaţa veşnică pentru că a „îmbrăţişat bărbăteşte şi cu bucurie” boala şi sărăcia. Sănătatea trupului, bogăţia şi celelalte bunuri lumeşti devin un pericol pentru cei ce se alipesc de ele în lumea acesta nesocotind bunurile sufleteşti, căci: „virtuţiile întrec bogăţia, sănătatea  şi celelalte bunuri vremelnice” [43]. Omul poate fi fericit aici pe pământ prin virtuţi: „tot cel bun e fericit, chiar dacă e lipsit de toate bunurile pământului, având strălucirea virtuţii cu care se bucură Lazăr, având odihna cea din sânurile lui Avraam” [44].
Omul în necaz nu trebuie să-şi piardă nădejdea în Dumnezeu pentru că însăşi purtarea de grijă a Domnului este cea care, înainte de toate, atunci când vin peste noi suferinţele, ne îndeamnă spre a cere ajutorul Tatălui ceresc prin rugăciune. Iar aceasta este un semn al existenţei lui Dumnezeu căci: „nu ne-ar duce firea fără voie spre ceea ce nu are fiinţă” [45].
Tâlcuind duhovniceşte fuga în Egipt a lui Hristos copil, sfântul Maxim spune: „să fugim în sens bun împreună cu Hristos cel prigonit, primind drept bună răsplată a fugii împreună cu El, prin suferirea de bună voie a greutăţilor şi necazurilor, nepătimirea” [46].
În scrisoarea pe care o adresează lui Ioan Cubicularul, sfântul Părinte ne atrage atenţia asupra timpului scurt care ne este dat de Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi ne îndeamnă pe toți:
„Să ne alipim de datoriile noastre prin puterea ce o avem cu împreuna-lucrare şi harul lui Hristos. Să uşurăm cu milă mizeria săracului şi să nu neglijăm să-i împuţinăm lipsurile. Să nu întârziem să acoperim goliciunea celor goi, cinstind haina nestricăciunii noastre. Să suferim de durere împreună cu ce sfârşiţi de asprimea închisorii şi de boala trupului şi cu cei apăsaţi de povara înstrăinării şi şă ne străduim să ne însuşim greutăţile altora, ca urmând Celui ce a luat neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre faţă de cei de un neam cu noi şi cinstind prin fapte smerenia Lui cea iubitoare de oameni pentru noi, să ne putem face şi noi vrednici văzători şi părtaşi ai slavei Lui” [47].
Dacă nu s-ar fi coborât Dumnezeu Cuvântul Însuşi la purtarea slăbiciunilor firii noastre, înălţând-o la slava Sa, n-am avea un model atât de impresionant pentru coborârea noastră la cei flămânzi, goi şi săraci.

 

Sfântul Macarie Egipteanul (aprox. 300-390)

 

Acest sfânt părinte este un exponent de seamă al monahismului egiptean. Despre viaţa lui nu se stiu prea multe detalii decât că s-a retras în pustie la vârsta de 30 de ani. Lui i se atribuie o serie de omilii duhovniceşti.
Din acestea amintim câteva fragmente pentru a ne da seama mai bine ce însemna pentru monahii din vechime boala şi suferinţa. În primul rând, sfântul Macarie pune accentul pe boala generală a omenirii, păcatul strămoşesc, şi îl numeşte pe Hristos, „Mântuitorul, doctorul cel adevărat, Cel ce vindecă în dar, Cel care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc” [48].
Sfântul Macarie lasă la o parte bolile şi suferinţele trupeşti şi pune accentul pe înţelesul duhovnicesc al bolii pentru că „Domnul s-a îngrijit mai mult de sufletul cel nemuritor decât de trup” [49]. Sfântul deplânge starea de suferinţă a omului din perspectiva duhovnicească: „Noi, însă, n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-l iubim din toată inima, nici nu credem în El cu adevărat” [50].
Vindecarea adevărată este vindecarea de păcat, iar Mântuitorul Iisus Hristos este Doctorul cel adevărat şi Păstorul cel bun, care şi-a pus viaţa pentru noi ca să ne mântuiască.
Sfântul Macarie face referire însă, ca orice monah încercat, şi la răbdarea în suferinţe care aduce oamenilor mântuirea:
„Să ştiţi că numai cel ce arată credinţă şi răbdare în necazuri dobândeşte slava şi bunurile cereşti promise. Într-adevăr este necesar ca grâul aruncat sub brazdă şi sămânţa copacului mai întâi să putrezească şi în stare jalnică să ajungă, ca după aceea să dobândească haina cea minunată şi rodul nenumărat. Tot aşa omul trebuie să treacă prin încercări şi stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire” [51].

 

Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395)

 

Unul din marii părinţi capadocieni şi frate al Marelui Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa se remarcă în tratarea problemei suferinţei cu precădere  în comentariul său la fericirile rostite de Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte. Prin profundul sens duhovnicesc pe care-l dă acesteia, sfântul spune că adevărata boală de care suferă omul este păcatul şi că el se tratează numai cu plînsul din pocăinţă. Pentru că plânsul pe care-L fericeşte Domnul nu este cel pentru lipirea de cele trebuitoare vieţii, pentru că omul poate să plângă şi când le are pe toate în lumea aceasta; ci este cel care vine din căutarea lui Dumnezeu şi a comuniunii cu El [52]. Dacă este să plângem pentru ceva pe lumea aceasta, trebuie să plângem pentru firea omenească ce este supusă la tot felul de boli şi nenorociri ascunse [53].
„Cuvântul fericeşte plânsul nu pentru că îl socoteşte fericit în el însuşi, ci pentru ceea ce vine prin el, adică mângâierea, iar mângâierea vine din împărtăşirea cu Mângâietorul, căci e o lucrare proprie Duhului harul mângâierii” [54].
Părintele Stăniloae, rezumând cele spuse de Sfântul părinte zice că „Odată ce firea a căzut în păcat, ea trebuie să guste şi cele rele chiar dacă e făcută să dorească cele bune. Dar cel ce primeşte să plângă din cauza relelor legate de viaţa de aici, se va bucura de fericirea veşnică în ceruri. Însă cel ce nu plânge pentru păcate înseamnă că nu-şi întăreşte dorinţa celor bune şi de aceea nici nu va ajunge la ele. Căci numai cel ce caută cu tărie pe Cel dorit il va avea. Tocmai plânsul îl ajută aici, pentru că el exprimă un dor şi o deschidere spre El. Nevoinţele, înfrângerile, plânsul, cu scopul intrării în comuniune cu Cel iubit, e o adevărată liturghie adusă lui Dumnezeu: e o liturghie a plânsului, a întristării, a detaşării dureroase de plăcerile lumii acesteia, sau o jertfă vie adusă lui Dumnezeu. E o liturghie a Crucii, după asemănarea celei a lui Hristos şi din puterea ei” [55].
Sfântul Grigorie îl socoteşte pe omul căzut prin păcate mort sufleteşte, dar subliniază că Dumnezeu îl poate face şi pe acesta fericit aducându-l la calea cea dreaptă prin suferinţă:
„Cuvântul-Doctor, străpungându-i inima cu frica celor ce-l aşteaptă (înţeleg prin ele ameninţările înfricoşătoare ale judecăţii viitoare) (…) ca şi cu nişte doctorii fierbinţi şi înţepătoare, îl aduce la simţirea vieţii, îl face fericit prin faptul că-i sădeşte în suflet simţirea dureroasă” [56].
Veselia cea bună pe care trebuie să şi-o dorească omul este aceea care vine din câştigarea vieţii celei veşnice: „fericit trebuie socotit cel care alege sorţul veseliei în bunătăţile adevărate ale vieţii veşnice, necugetând ca pagubă împlinirea slujirii întristării în viaţa aceasta scurtă şi trecătoare, sau lipsirea de vreuna din dulceţile vieţii acesteia” [57].

 

Concluzii

 

Din aceste puţine exemple extrase din viaţa şi opera sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre ne dăm seama de bogăţia care se va da celui ce se dedică studiului lor. Bogăţie nu numai de înţelesuri, ci şi de viaţă autentic creştină, căci nu poţi să nu-ţi schimbi viaţa având exemplul acestor luminători ai lumii.
Observăm din cele prezentate în lucrarea de faţă că părerile sfinţilor Părinţi converg, alcătuind o imagine de ansamblu a felului în care este privită suferinţa şi vindecarea în teologia ortodoxă. Unitatea aceasta este dată de Capul Bisericii, însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos, a Cărui suferinţă pe cruce ne-a adus eliberarea din robia păcatului şi a morţii. De aceea oricâte suferinţe, necazuri şi nevoi ar îndura omul în viaţa aceasta nu se ridică la măreţia şi valoarea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Prin urmare, Mântuitorul ne îndeamnă pe toţi să ne luăm crucea (adică tocmai acest potpuriu de necazuri şi suferinţe ce vin asupra noastră) şi Să-i urmăm.
Sfinţii Părinţi au accentuat acestă golgotă permanentă a membrilor Bisericii subliniind valoarea şi sensul jertfei lui Hristos pentru noi creştinii. Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Cuvântul-Doctor este Dumnezeu Creator şi Dumnezeu Vindecător, Cel care ridică din boală, Cel care mângâie pe cei întristaţi, Cel care suferă alături de cei necăjiţi şi care vine în întâmpinarea noastră ajutându-ne pe toţi după folosul fiecăruia şi bunătatea Sa mai presus de fire.
El ne-a dăruit bunul cel mai de preţ: viaţa cea veşnică pe care o vom dobândi dacă ştim să ne-o asumăm cu responsabilitate pe cea trecătoare, primind toate cele ce vin de la Domnul cu bucurie şi nădejde.
Părinţii Bisericii sunt cei care ne învaţă prin exemplul lor personal cum trebuie să ne comportăm puşi în faţa neputinţelor firii umane, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi în ceea ce-l priveşte pe cel de lângă noi. Ei sunt cu adevărat exemple vrednice de urmat pentru toţi membrii Bisericii luptătoare. De aceea este de folos să punem în practică ceea ce ne învaţă ei în scrierile lor şi să-i mulţumim lui Dumnezeu care s-a preaslăvit în prin ei.

 

Bibliografie

 

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1990;
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, Pedagogul, PSB, volumul 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982;
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, Stromatele, PSB, volumul 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982;
Ioan Gura de Aur, Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 2003;
Macarie Egipteanul, Scrieri, Omilii duhovniceşti, PSB, volumul 34, EIBMBOR, Bucureşti, 1992;
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB, volumul 41, EIBMBOR, Bucuresti, 2000;
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâia, Despre Fericiri, PSB, volumul 29, EIBMBOR, Bucureşti 1982;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, colecţia PSB, voluml 23, EIBMBOR, Bucureşti 1994;
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB, volumul 80, EIBMBOR, Bucureşti, 1983;
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Scrieri şi Epistole Hristologice şi Duhovniceşti, PSB, volumul 81, EIBMBOR, Bucureşti, 1990;
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a treia, PSB, volumul 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

 


[1] Matei, 25, 36.
[2] Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, Pedagogul, cartea Ia, PSB, volumul 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 217.
[3] Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a doua, Stromatele, PSB, volumul 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 480.
[4] Ibidem, p. 524.
[5] Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, Pedagogul, cartea I-a, PSB, volumul 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 224.
[6] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a trea, Epistolele 27, 162, 163, 244, PSB, volumul 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.
[7] Ibidem,  Epistola 36, p. 176.
[8] Idem, Epistola 35, p. 175.
[9] Idem, Epistola 31, p. 171.
[10] Ibidem.
[11] Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., Epistola 94, p. 271. Nu putem să nu remarcăm asemănarea dintre situaţia de atunci şi cea de acum în ceea ce priveşte acţiunile statului şi amestecul său în treburile bisericeşti. Pe de o parte ni se pun destule piedici atunci când vrem să construim o biserică pentru folosul bolnavilor sau al comunităţii, pe de alta mai marii locului se mândresc întotdeauna când edificiul este gata ca şi când ar fi meritul lor personal.
[12] Ibidem, Epistola 176, p. 367.
[13] Idem, Epistola 315, p. 594.
[14] Idem, Epistola 143, p. 330-331.
[15] Idem, Epistolele 53-54, p. 219-222.
[16] Idem, Epistola 104, p. 284-285 (pentru preoţi) şi epistolele 284, 285 şi 308, idem, p. 590 (pentru călugări, unde şi numeşte pe agenţii fiscului „Hidra cea cu multe capete”).
[17] Idem, Vezi Epistolele 83, 84, 109, 177-180, 273-276, 289.
[18] Idem, Epistola 309, p. 591.
[19] Idem, Epistola 293, p. 578.
[20] Idem, Epistola 92, p. 267.
[21] Ioan Gura de Aur, Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 7, nota din subsol.
[22] Ibidem, p. 8, nota din subsol.
[23] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, colecţia PSB, voluml 23, EIBMBOR, Bucureşti 1994,  Omilia LXXIX, p. 904.
[24] Stoicii, spre exemplu, negau existenţa răului şi prin urmare a suferinţei.
[25] Ioan Gura de Aur, op.cit., Scrisoarea IX, p. 173.
[26] Idem, p. 224, Scrisoarea XVII.
[27] Matei, 5, 11-12.
[28] Ioan Gura de Aur, op.cit, ScrisoareaIX, p. 178.
[29] Ioan Gura de Aur, op.cit, Scrisoarea XVII, p. 230-231.
[30] Ioan Gura de Aur, op.cit., Epistolă scrisă din Cucuzul Ciliciei, pe când era în exil, fericitei Olimpiada şi tuturor credincioşilor despre faptul că nimeni nu-l va putea vătăma pe cel care nu se nedreptăţeşte pe sine însuşi, p. 251-252.
[31] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilia LXXIX, PSB, volumul , EIMBOR, Bucureşti 1994,  p. 896.
[32] Ibidem, p. 902 ş.u.
[33] Ioan Gura de Aur, op.cit, Scrisoarea VII, p. 144-145.
[34] Ioan, 15, 2.
[35] Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Xa, PSB, volumul 41, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 647.
[36] Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 668.
[37] Ibidem, Cartea a doua, p. 166.
[38] Ibidem, p. 190.
[39] Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., Cartea a şasea, p. 460-461.
[40] Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit., Fragmentele din cărţile a şaptea şi a opta, p. 514.
[41] Ibidem, Cartea a doua, p. 168.
[42] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 53. Scurtă tâlcuire despre veacul viitor şi despre ce înseamnă prăpastia dintre Dumnezeu şi oameni şi cine este Lazăr şi ce este sânul patriarhului, PSB, volumul 80, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 167.
[43] Ibidem, p. 168.
[44] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., 54. Tâlcuire despre virtuţi, p. 169.
[45] Idem, 63. Dovedire că pronia lui Dumnezeu se întinde prin fire peste toate, p. 181.
[46] Idem, 103. Tâlcuire duhovnicească a cuvintelor…, p. 257.
[47] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Scrieri şi Epistole Hristologice şi Duhovniceşti, 12. A aceluiaşi către Ioan Cubicularul: despre dreptele dogme ale lui Dumnezeu şi împotriva ereticului Sever, PSB, volumul 81, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 95-96.
[48] Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, Omilii duhovniceşti, PSB, volumul 34, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 193.
[49] Ibidem, p. 194.
[50] Ibidem.
[51] Sfântul Macarie Egipteanul, op.cit., Cuvânt despre răbdare şi discernământ, p. 304-315.
[52] Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâia, Despre Fericiri, PSB, volumul 29, EIBMBOR, Bucureşti 1982, p. 348-350.
[53] Ibidem, p. 355.
[54] Idem, p. 356
[55] Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit., p. 356, nota 56.
[56] Ibidem, p. 349.
[57] Idem, p. 356.

4 august 2008

Tema: „Sensul teologic al suferinţei şi al vindecării”

Autor: Preot Cosmin Cristian Theodorescu-Posea, Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Ioan”

 

Mărturii din experiența preoților din sistemul de asistență socială din spitale

 

Preliminarii

 

Boala, suferinţa şi moartea reprezintă cele mai mari şi mai grele provocări cu care ne confruntăm fiecare în parte, dar şi împreună. Pentru a le putea depăşi, pentru a şti cum să le întâmpinăm şi cum să le facem faţă, avem nevoie să ne raportăm la ele cumva, să le găsim o explicaţie, un sens, deoarece mai întotdeauna ne par nedrepte, sau chiar absurde. Iar atunci aceste realităţi dramatice pot depăşi foarte uşor limita suportabilităţii. Atitudinea faţă de ele, dar şi faţă de viaţă, în general, este condiţionată de viziunea pe care o avem asupra lor: viziune ce trebuie să se întemeieze pe credinţa noastră [1]. Iar de atitudinea ce o avem faţă de boală, suferinţă şi moarte, depinde în mare măsură puterea noastră de a le suporta, dar şi de a le depăşi.
Uneori, profunda şi răscolitoarea suferinţă sufletească de a nu găsi un sens bolii, durerii sau morţii – ce duce la neacceptarea şi chiar la revolta împotriva lor – este mai împovărătoare decât însăşi suferinţa produsă de acestea, sau o amplifică peste puterea omului de a îndura [2].
Ca teologi, să nu uităm că cea mai amară şi mai împovărătoare suferinţă este cea în care omul se afundă de bună-voie, nevrând să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi mângâierea Sa. Şi omul ajunge să fie copleşit de propria-i suferinţă atunci când caută să-i afle cauza, iar nu sensul, finalitatea, atunci când se întreabă de ce suferă, şi nu pentru ce suferă. El îşi individualizează suferinţa, fără să reuşească să vadă în ea o părticică a suferinţei întregii lumi. Acesta este motivul pentru care am considerat oportun să răspund încă de la începutul lucrării, câtorva întrebări pe care, de obicei, NU şi le pun cei suferinzi: de ce există suferinţa în lume?, de ce este ea inevitabilă? şi, mai mult decât atât, de ce ne este ea necesară pentru a ne reîntoarce în „braţele părinteşti” ale Tatălui ceresc?
Suferinţa nu trebuie privită doar la modul abstract, ca o caracteristică a lumii în care trăim, ci şi ca o realitate şi ca o taină personală şi interpersonală. Suferinţa nu este ceva de sine-stătător, ci este manifestarea unei boli şi, mai important decât orice, este trăită de cineva. În relaţia noastră cu cel ce suferă, el trebuie să fie în centrul atenţiei noastre, şi nu suferinţa lui, chiar dacă aceasta este cea care ne impresionează; apoi trebuie să ținem cont de faptul că nu noi, prin noi înşine îi aducem alinare sau vindecare, ci Dumnezeu este Cel Ce trebuie să lucreze prin noi, Dumnezeu trebuie să-l cheme la Sine prin noi.
Ca preot de spital am întâlnit, de nenumărate ori, oameni nepregătiţi să-şi asume şi să-şi poarte crucea bolii şi a suferinţei, deşi erau creştini ortodocşi şi se declarau a fi credincioşi. Aceştia constituie, din nefericire marea majoritate a credincioşilor noştri, adică a creştinilor de mijloc, a celor căldicei, aflaţi între necredinţă şi credinţa adevărată. Către ei se îndreaptă de obicei eforturile noastre, de păstori sufleteşti, suferinţa lor încercăm să o alinăm; şi aceasta nu pentru că cei necredincioşi sau cei sporiţi duhovniceşte ne-ar fi indiferenţi, sau n-ar avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ci fiindcă cei dintâi nu doresc să primească nici cuvântul lui Dumnezeu, nici ajutorul Lui, iar de la cei sporiţi am avea mai degrabă noi de învăţat! De aceea, când mă voi referi la starea duhovnicească a omului aflat în suferinţă, îi voi avea în vedere în primul rând pe creştinii de mijloc, deci pe cei căldicei.

 

O viziune teologică asupra suferinţei

 

Dorinţa omului de viaţă, de a se bucura într-un mod cât mai deplin de ea, îl arată a fi creat pentru o viaţă nesfârşită, o viaţă a bucuriei şi fericirii veşnice; de aceea, suferinţa şi moartea au fost privite ca evenimente ce se împotrivesc aspiraţiilor persoanei umane ce tinde spre infinit, spre o libertate şi un bine tot mai desăvârşite. Suferinţa şi moartea nu au făcut parte din planul lui Dumnezeu cu privire la om, nici din creaţia făcută de El bună foarte. Ele nu au existenţă de sine stătătoare, nu au fiinţă, ontologie, ci sunt accidente, elemente ce exprimă disfuncţionalitatea creaţiei, apărută ca urmare a păcatului strămoşesc. Îndepărtarea omului de Dumnezeu, prin refuzul de a mai răspunde cu iubirea sa iubirii divine, a dus la intrarea suferinţei şi a morţii în propria-i existenţă şi a întregii făpturi, precum a dus şi la înmulţirea şi adâncirea suferinţei în tot neamul omenesc. Mai mult decât atât, înstrăinându-se de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat de sine însuşi, de sensul existenţei lui, dar şi de sensul suferinţei ce-i marchează cursul întregii vieţi, de la naştere până la moarte.
Abordarea şi lămurirea sensului suferinţei din perspectiva Teologiei Ortodoxe este, în ziua de azi, poate cel mai necesar şi mai important demers pentru a-l ajuta pe om să iasă din capcana aparentei contradicţii – contradicţie ce se accentuează pe măsura înstrăinării sale de Dumnezeu – între afirmarea iubirii divine, şi nenumăratele suferinţe ale lumii, dar şi ale fiecărei persoane în parte [3]. O capcană ce-l poate conduce la necredinţă sau la deznădejde [4], situaţii în care suferinţa îşi pierde pentru el orice sens pozitiv, considerând-o astfel absurdă sau nedreaptă; astfel suferinţa devine mai împovărătoare, făcând tot mai dificile, dacă nu chiar imposibile, acceptarea, asumarea şi purtarea ei. Despre cel copleşit de suferinţă, lipsit fiind de lumina credinţei, de tăria nădejdii în Dumnezeu, precum şi de căldura dragostei faţă de El, grăieşte Sfânta Scriptură, când spune că: toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este deşertăciune! (Eccl.2,23)
Vedem, deci, că neînţelegerea sensului suferinţei este cauzată de înstrăinarea omului de Dumnezeu şi duce, la rândul ei, la o şi mai mare înstrăinare de El, dar şi de sensul, rostul propriei vieţi. Viaţa devine pentru el o continuă şi zadarnică alergare după plăcere şi fugă de durere: în tendinţa de a afla plăcerea şi de a ignora, de a evita sau de a uşura suferinţa cu orice preţ, folosind orice mijloace, omul nu face decât să creeze premizele unor noi şi mai grele dureri, suportate de el sau de alţii [5].
Mai cu seamă este necesar să subliniem două lucruri esenţiale despre suferinţă: este inevitabilă, căci nu ne putem ascunde de ea, nu o putem evita o viaţă întreagă, şi ne este absolut necesară în urcuşul nostru către cer. Suferinţa ține de starea decăzută a lumii de după păcatul protopăriţilor, exprimând tocmai disfuncţionalitatea, ieşirea ei din rânduiala pe care Dumnezeu i-a dat-o în actul creaţiei, perturbarea armoniei sale iniţiale. Suferinţa este, deci, simptomul unei realităţi dramatice care, deşi rămâne insesizabilă pentru cei mai mulţi, este definitorie lumii în care trăim; suferinţa este simptomul înstrăinării de Dumnezeu a omului şi, prin om, a întregii creaţii – lucru pe care îl constată Sfântul Apostol Pavel când zice: făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o (Rom.8,20), şi împreună suspină şi împreună are dureri până acum (Rom.8,22). Suferinţa e inevitabilă nu pentru că ne-o trimite Dumnezeu ca să ne pedepsească, chinuindu-ne, ci este rezultatul, consecinţa stării noastre şi a lumii materiale în care trăim. Dumnezeu, în mila şi în înţelepciunea Sa, ne rânduieşte ca un doctor priceput acea suferinţă ce ne este mai de folos şi pe care s-o putem purta, pentru a fi împreună-lucrători cu El ai propriei noastre vindecări.
Apoi, suferinţa este necesară întoarcerii omului cu faţa către cer, datorită faptului că, prin păcat şi prin boala produsă de păcat, adică prin pătimă, mintea şi-a uitat rostul ei firesc de a-L contempla neîncetat pe Dumnezeu, şi-a curmat zborul către El, risipindu-se în simţuri şi alipindu-se prin ele de materie, de lumea văzută, de cele devenite trecătoare. Uitând de Dumnezeu, care este viaţa sa adevărată, sufletul devine trupesc, ajunge să trăiască viaţa trupului, alipindu-se tot mai mult de cele ale trupului, considerându-le absolut necesare nu doar trupului, ci şi lui. Suferinţa este cea care poate deschide ochii sufletului, care poate întoarce mintea către Dumnezeu, prin faptul că îndepărtează, dezlipeşte pe om de cele trecătoare, de cele ce-i păreau indispensabile, de cele ce-i păreau a fi adevărata lui viaţă. Suferinţa şi neputinţa îl împiedică pe om să mai meargă pe calea păcatului; ele îi sunt dascăli şi îndrumători spre pocăinţă, tot ele îl fac receptiv la voia lui Dumnezeu. Prin suferinţa asumată şi purtată, omul se deschide lucrării harului divin; suferinţa asumată este cea care scoate la lumină chipul lui Dumnezeu din om, şi ajută harul să-l restaureze. Prin suferinţa asumată, omul este împreună-lucrător cu Dumnezeu la propria-i mântuire.
Dar suferinţa neînţeleasă în finalitatea ei şi, în consecinţă, neasumată, nu-l înstrăinează pe om numai faţă de Dumnezeu şi de sine însuşi ci, în egală măsură, îl înstrăinează şi de semeni. Şi nu este vorba numai de cel suferind, care nu-şi înţelege şi nu-şi asumă propria sa suferinţă, ci şi de cei ce ar trebui să-i fie nu doar aproape, ci şi apropiaţi, ce refuză să privească suferinţa acestuia ca o suferinţă a lor.
Este un semn de mare decădere spirituală, ce ar trebui să ne îngrijoreze profund, faptul că individualismul a pătruns atât de adânc, şi a influenţat atât de mult mentalitatea noastră aşa zis „creştină”, potrivit căreia suferinţa, ca şi alte evenimente, realităţi, probleme din viaţa fiecărui creştin ortodox, i-ar aparţine numai lui, nu şi întregii comunităţi din care el face parte, fie că această comunitate se numeşte familie – Biserica de acasă, sau mica Biserică – fie că se numeşte adunare eclesială, Biserică – adică marea familie întru Hristos [6]. Această mentalitate, de fiecare cu sine, pentru sine, şi numai cu sine şi pentru sine, nu se regăseşte doar în relaţiile strict profesionale – deşi şi în aceste relaţii oamenii ar trebui să se privească unii pe alţii ca persoane de o valoare unică şi egală demnitate ce impun respect şi atenţie reciproce – ci, mult mai trist şi mai dureros, şi în relaţii în care unii ar trebui să se plece asupra celorlalţi cu dragoste, cu  grijă şi preţuire, infinite, iar ceilalţi să răspundă cu dragostea şi recunoştinţa lor [7].
Dacă neînţelegerea şi neasumarea suferinţei duc la însingurare şi, în consecinţă, la înmulţirea şi adâncirea durerii sufleteşti, atunci înţelegând-o şi asumând-o, omul se deschide comuniunii cu ceilalţi şi crează astfel perspectivele împuţinării şi alinării ei. Iar această alinare nu vine doar din faptul că omul este o fiinţă socială, ci pentru că, în comuniune, este prezent Duhul Sfânt, Mângâietorul.

 

Suferinţa şi moduri de abordare a ei

 

Când vorbim despre suferinţă, căci aceasta este tema noastră astăzi, suntem în pericolul să cedăm ispitei de a o conceptualiza, de a o abstractiza, deşi ea este, de fapt, o problemă şi o realitate personală şi interpersonală … (Suferinţa, spunea părintele Teofil Pârâianu, „este în acelaşi timp o realitate, o problemă şi o taină. Noi am îndrăzni să spunem că ea este o realitate şi o taină ce ridică nenumărate probleme concrete cărora trebuie să le aflăm rezolvarea, dar nu oricum…)
Şi se întâmplă să conceptualizăm suferinţa, cel puţin din două motive: mai întâi pentru că ne gândim la suferinţă fără a o asocia cu boala ce o produce iar, mai apoi, pentru că ne referim la suferinţă, trecându-l cu vederea pe cel ce suferă. De aceea, trebuie să ţinem cont că:
nu există suferinţă fără boală, suferinţa, durerea, fiind forma cea mai evidentă de manifestare a bolii. Iar noi, ca teologi, ştim că boala cea mai grea este cea produsă de păcat, produsă de înstrăinarea omului de Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare [8]. În acest sens trebuie înţeles şi explicat păcatul, ca înstrăinare de Dumnezeu, precum şi relaţia dintre păcat şi suferinţă: suferinţa este o urmare a păcatului, dar nu ca o plată pentru păcat în sens juridic, ci ca o manifestare a înstrăinării de Dumnezeu, a bolii sufletului. Accentuez acest lucru, deoarece mulţi înţeleg suferinţa juridic, ca ispăşire, ca sancţiune, şi ajung astfel să se revolte împotriva lui Dumnezeu, socotind suferinţa ca nedreaptă.
– suferinţa şi boala NU sunt de sine stătătoare, ci aparţin cuiva; am putea spune, aşadar, că, precum nu există boală, ci bolnav, aşa nu există suferinţă, ci persoană care pătimeşte. Acest lucru, deşi poate părea un truism, este de mare însemnătate, deoarece bolnavul de cele mai multe ori e privit în spital nu ca un om, cu toate gândurile, trăirile, neputinţele, spaimele şi frământările lui, ci ca posesorul unei boli ce trebuie tratată. Şi atunci nu omul este important, ci boala cu care a venit; de aceea el, ca persoană, dar şi suferinţele lui, chiar şi cele fizice, sunt adeseori trecute prea uşor cu vederea, pentru că NU omul, ci boala este subiectul actului medical… (dialogul cu un medic: boala, ca provocare profesională …).
În acest sens, sugestiv este termenul folosit de cadrele medicale, pentru a desemna rudele bolnavului, sau  alţi apropiaţi ai săi, ce-l vizitează sau se interesează de el: ei sunt aparţinătorii!
Şi pentru noi este importantă observaţia că nu există suferinţă, ci suferind, pentru că ne putem dori, şi chiar putem încerca să uşurăm suferinţa cuiva, impresionaţi fiind de ea, neluând aminte cum se cuvine la cel suferind, şi la complexitatea stării lui. Şi pripindu-ne, într-un fel sau altul, putem ajunge să facem mai mult rău decât bine, cu consecinţe incalculabile şi imprevizibile… De multe ori, cel în suferinţă ascunde sensibilităţi nebănuite, imposibil de sezizat sau de anticipat la prima vedere, iar o greşeală, cât de mică, îi poate provoca reacţia de a refuza orice ajutor venit din partea noastră.
Aşadar, când tratăm delicata, dificila şi complexa temă a suferinţei (cu toate aspectele pe care le implică şi cu problemele pe care le ridică), e necesar să avem în vedere atât adevărurile de credinţă (ce luminează sensul, importanţa, inevitabilitatea şi chiar necesitatea suferinţei, precum şi calea alinării şi vindecării ei), cât şi pe omul suferind, ce ne stă în faţă, şi starea lui concretă. Iar suferinţa o putem aborda în două situaţii:
– prima, preponderent teoretică, atunci când teologhisim despre suferinţă, ca acum, şi când pentru noi are întâietate învăţătura de credinţă despre suferinţă, pe care trebuie să o cunoaştem şi să o adâncim pentru a ne-o asuma personal [9] şi, totodată, pentru a o împărtăşi celor aflaţi în suferinţă,
– a doua, preponderent de natură practică, atunci când ne aflăm în faţa celui suferind, şi când prioritate trebuie să aibă interlocutorul nostru. Ceea ce nu înseamnă să acceptăm un neadevăr ca adevăr, de dragul lui, ci să-i împărtăşim câteva gânduri despre suferinţă, la măsura acestuia, potrivite stării lui.
Fie că ne referim în modul general la sensul teologic al suferinţei, fie că discutăm colocvial despre suferinţa unei persoane anume, mereu trebuie să avem în vedere faptul că noi nu ne străduim să-i aducem alinare şi vindecare doar prin iscusinţa cuvântului nostru, aşa cum încearcă să facă psihologia, ci urmărim să-l câştigăm pentru Hristos, adică să-l ajutăm să se întoarcă, mai întâi în rugăciune, cu sufletul, şi mai apoi cu întreaga sa viaţă, către Dumnezeu, singurul ce are ştiinţa, dar şi putinţa de a mîngâia cu adevărat şi a tămădui deplin.
Nici într-un caz, însă, nu trebuie ignorăm în vreun fel starea celui suferind, atât în latura duhovnicească, cât şi în cea trupească, pe care trebuie mai întâi s-o cunoaştem şi apoi s-o înţelegem, pentru a-i putea fi de folos. De aceea, voi încerca să conturez, în linii mari, chipul spiritual al creştinului căldicel de mijloc, cum l-am numit – pe care îl întâlnim pe patul de suferinţă, în spital. Acesta poate fi şi cel ce recunoaşte că nu e creştin practicant, dar şi cel care mai merge la biserică din când în când, adică se mai îngrijeşte de sufletul său, însă aşa de rar şi de superficial, încât osteneala sa, atâta câtă este, rămâne fără rod…

 

Chipul spiritual al creştinului de mijloc şi modul în care îşi priveşte suferinţa

 

Prima şi cea mai importantă însuşire sufletească a lui este analfabetismul, sau semi-analfabetismul său duhovnicesc, ce se definesc prin câteva caracteristici. Aceste caracteristici se referă la felul în care îşi înţelege şi îşi trăieşte credinţa, precum şi la modul în care vede şi îşi închipuie că trăieşte relaţia sa cu Dumnezeu.
– confundă credinţa ortodoxă, pe care în cel mai fericit caz o cunoaşte vag, cu convingerea sau credinţa în existenţa lui Dumnezeu; potrivit credinţei sale, a fi credincios nu înseamnă a cunoaşte şi a trăi credinţa Bisericii, ci a recunoaşte formal, teoretic existenţa lui Dumnezeu. Mai mult, el afirmă cu mândrie: eu am credinţa mea!, sau eu n-am nevoie să merg la biserică, căci eu am credinţa în suflet!; ori mai exclamă patetic, uneori: eu nu-mi las credinţa! (atunci când e vorba de cei ce au trecut la alte culte, denominaţiuni neoprotestante) când, de fapt, tocmai aceste afirmaţii ar trebui să-l pună mai mult pe gânduri…
– confundă nădejdea în Dumnezeu, ce este rod al credinţei şi al îndelungii-răbdări, şi putere de nezdruncinat a sufletului, cu o iluzorie speranţă de mai bine, ce o nutreşte atunci când cele materiale, trupeşti, din viaţa sa, aparent, merg bine. Spun aparent, căci ce poate merge bine, cu adevărat, în viaţa omului, când el a uitat de Dumnezeu şi de propriul său suflet?
– confundă dragostea faţă de Dumnezeu, ce poate fi apreciată după măsura în care creştinul păzeşte nu doar Decalogul Legii Vechi, ci şi poruncile lui Hristos, cu un sentimentalism superficial şi trecător. Cei mai mulţi dintre cei ce-şi declară plini de convingere iubirea faţă de Dumnezeu, nici măcar nu ştiu despre ce porunci este vorba, darmite să le păzească…
Consecinţele acestei întreite confuzii se vădesc în viaţa amorală a creştinului nostru, prin faptul că:
– deşi nu neagă existenţa lui Dumnezeu, trăieşte ca şi cum n-ar exista: cu alte cuvinte, adică, crede în El, dar trăieşte ca şi cum n-ar crede. (întrebările părintelui Teofil Pârâianu la spovedanie…)
– la vreme de încercare, de necaz, se tulbură şi deznădăjduieşte de-ndată, găsind mereu pe alţii vinovaţi pentru suferinţele lui.
–  nu este preocupat să afle voia lui Dumnezeu pentru a o împlini, dar se necăjeşte degrabă când Dumnezeu nu-i împlineşte voia sa.
Viaţa amorală este, deci, o altă trăsătură fundamentală a creştinului nostru; de aici, din faptul că el ignoră dintru început poruncile divine, şi nici nu e preocupat să-şi rânduiască viaţa în lumina lor, izvorăşte convingerea sa, aproape de nezdruncinat, că el nu are nici un păcat!; sau, dacă are, totuşi, câteva, sunt păcate mici, pentru că le face toată lumea!
Atunci, atitudinea sa faţă de suferinţă este, în mod firesc, conformă celor anterior menţionate, adică pe măsura ignoranţei duhovniceşti, a vieţii sale amorale, şi a convingerii ferme că nu are ce să-şi reproşeze:
– mai întâi de toate, suferinţa îl surprinde şi-l dezorientează din cel puţin trei motive: pentru că nu-i înţelege nici cauza, nici rostul (din cauza lipsei credinţei autentice), pentru că era învăţat să facă numai ce voia el şi acum este lipsit de această posibilitate, dar şi pentru faptul că sensul vieţii sale, nădejdea şi inima lui erau legate de cele materiale, şi numai de acestea, iar prin suferinţă se vede acum deposedat, îndepărtat de ele.
– apoi, potrivit firii sale, sau temperamentului, este cuprins fie de revoltă împotriva suferinţei şi, implicit sau explicit, împotriva lui Dumnezeu, fie de deznădejde. Suferinţa îi pare absurdă şi nedreaptă, iar întrebările cele mai nevinovate care-l macină, sunt: de ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie? sau ce-am făcut eu să păţesc aşa necaz? Mânia sa se poate îndrepta şi asupra celor din jurul său, sporind şi adâncind astfel suferinţa sa, dar şi a celor apropiaţi ai lui.
– psihologia mai vorbeşte de încă o fază a atitudinii faţă de suferinţă, de ultima, care ar fi acceptarea ei, sau consolarea – cum am numi-o noi. Dacă în această fază omul acceptă suferinţa, plângându-şi de milă şi tânjind după compasiunea celorlalţi, putem spune că el rămâne înfrânt de suferinţă, mulţumindu-se cu mici dovezi de atenţie sau cu mici subtrefugii, fiind mereu în primejdie să recadă în revoltă sau deznădejde, dacă ceilalţi sunt indiferenţi faţă de el, sau dacă nu-i acordă suficientă atenţie, ori atât de multă câtă consideră că ar merita.
În toate cele trei trepte, sau faze, omul este cumva stăpânit de propria-i suferinţă şi poate foarte uşor să devină la rândul lui, pricină de mai mare suferinţă pentru cei din jur, tiranizându-i într-o mai mică sau mai mare măsură, într-o formă mai mult sau mai puţin evidentă, cu pretenţiile, cu capriciile, sau cu reproşurile sale. Şi în toate aceste trei situaţii, suferinţa se înmulţeşte, se lăţeşte şi se adânceşte, atât pentru cel suferind, cât şi pentru cei din jurul său, dacă nu se găseşte cineva să sfărâme acest cerc vicios pe care suferinţa îl produce şi îl lărgeşte continuu. Iar ieşirea din cercul vicios poate avea loc numai în lumina şi cu puterea Crucii lui Hristos, prin asumarea şi purtarea crucii personale cu dragoste şi cu înţelegere profund duhovnicească. Şi se întâmplă aşa, când sunt descoperite sensurile pozitive ale suferinţei.

 

Sensurile pozitive ale suferinţei:  suferinţa, cale spre vindecare, cale spre mântuire

 

Suferinţa ca durere a bolii trupeşti
– leac al mândriei şi prilej de smerire;
– domoleşte poftele şi aprinderea trupului;
– subţiază simţirea pământească a sufletului;
– sufletul se eliberează din goana după plăcere, dar şi de grijile ce-l împovărează;
– omul îşi descoperă propriul suflet, de care începe să se îngrijească;
– împiedică risipirea minţii în simţuri, ajutând-o să se adune;
– sufletul începe să-L caute pe Dumnezeu, viaţa sa cea adevărată, înţelegând că numai El îi este izbăvire, reazem, şi putere;
– omul devine conştient de nimicnicia vieţii şi a lucrurilor pământeşti;
– inima se curăţă de patimile care, nehrănite, slăbesc şi se sting;
– mintea afă locul inimii şi se sălăşluieşte în ea;
– chipul divin se restaurează prin conlucrarea omului cu Dumnezeu, prin faptul că sufletul este pătruns de harul dumnezeiesc, şi se orientează tot mai mult către El, într-o unitate tot mai deplină;
– restaurarea chipului este sinonimă cu dobândirea virtuţilor;
– pe măsura vindecării sufleteşti, omul se deschide nu numai către Dumnezeu, ci şi către semenii săi;
– jertfelnicia celor ce poartă de grijă suferindului este pentru ei pricină de sporire duhovnicească; şi ei, la rândul lor, se deschid tot mai mult către Dumnezeu, căruia Îi cer ajutorul şi Îi mulţumesc, dar şi fiecare către ceilalţi.

 

Suferinţa ca asceză, ca nevoinţă
Asceza este o osteneală, o nevoinţă pe care omul şi-o propune pentru a realiza aceleaşi lucruri pe care o realizează suferinţa trupească.
Sensul pozitiv al suferinţei îl putem descoperi cel mai bine privind suferinţa ca o taină: o taină a iubirii dumnezeieşti ce ştie şi poate să prefacă răul cel mai mare, în bine, dar numai cu voia şi cu lucrarea omului, ce are libertatea să răspundă sau nu dragostei divine.

 

Suferinţa ca taină

 

Ca taină, suferinţa nu reprezintă doar consecinţa păcatelor noastre, aşa cum este ea de multe ori înţeleasă şi precum se spune, de altfel, şi în Sfânta Scripură, că omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor (Iov 5,7), ci este mai cu seamă medicamentul duhovnicesc cel mai potrivit, pe care Dumnezeu, în negrăita-I înţelepciune, şi cu iubitoarea Sa purtare de grijă, îl rânduieşte spre folosul nostru, căci nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă, ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El. (Ps.102,10-11).
Privită ca taină, deci, suferinţa implică o anumită atitudine: smerită, îndelung-răbdătoare şi mulţumitoare; chiar dacă nu-i înţelegem cauza sau rostul, trebuie „să ne plecăm în faţa tainei şi să folosim suferinţa care ne este dată pentru progresul nostru spiritual.” [10] Multe gânduri frământă mintea celui suferind şi neputicios, multe întrebări îl macină, dar toate au un singur răspuns: ştim că Dumnezeu ne iubeşte, ştim că Dumnezeu ne vrea binele şi poate să ne ajute să-l dobândim, şi mai ştim un lucru foarte important: că ne cunoaşte mai bine decât am putea noi să ne cunoaştem vreodată! De aceea, putem, şi chiar avem neapărată nevoie, să ne lăsăm în Mâinile Sale iubitoare, căci tot Mâinile Sale, adică Fiul şi Duhul Sfânt sunt cele care l-au plăsmuit pe cel dintâi om, şi tot ele sunt cele care ne poartă necontenit de grijă şi ne luminează şi ne netezesc calea către cer. Tatăl ceresc ştie cel mai bine de ce această doctorie amară a suferinţei ne este de folos, şi nu alta…
Tot ca taină a milostivirii dumnezeieşti, putem să mărturisim că am văzut cum suferinţa, folosită de cel bolnav ca imbold pentru întoarcerea sa cu faţa către Dumnezeu, prin mărturisire curată, prin rugăciune personală şi prin împărtăşirea cu Prea Curatele şi de Viaţă Făcătoarele Taine, poate deschide porţile Împărăţiei cereşti. Ştim că este hazardată afirmaţia că putem fi siguri de mântuirea cuiva, şi de aceea nici nu afirmăm aşa ceva; ceea ce vrem să spunem este că sunt situaţii aparte în care putem avea nădejdea mântuirii, pentru cei care după Spovedanie şi Împărtăşanie au o schimbare de comportament radicală, se liniştesc şi se lasă cu totul în Mâinile lui Dumnezeu, pentru ei nemaicontând că sfârşitul vieţii lor pământeşti se apropie şi, în această stare, trec în veşnicie. (cazul bolnavului de 50 de ani…)
Ca taină, noi nu ştim să spunem nici măcar cui îi este suferinţa mai de folos: celui ce o suportă, sau celor ce caută să o aline! De multe ori putem avea ocazia să-i ajutăm pe membrii familiei celui suferind să se apropie de Dumnezeu spovedindu-se şi ei, participând la Sfânta Liturghie sau, foarte important, la Taina Sfântului Maslu, pe care este de preferat să o săvârşim la căpătâiul bolnavului. Ocazie pe care ar fi trist să o irosim, mai cu seamă că în momentele de cumpănă, atât bolnavul, cât şi rudele lui sunt mult mai receptivi la îndemnurile, sugestiile noastre, decât în mod obişnuit. Acest lucru este confirmat de faptul că am întâlnit persoane ce nu se mai spovediseră de zeci de ani şi care, în aceste circumstanţe au acceptat să se spovedească, să participe la programul liturgic, să se roage la căpătâiul bolnavului, cu alte cuvinte să facă lucruri pe care nu le-au mai făcut niciodată, sau de foarte mult timp.
Ca taină, putem totuşi să desluşim caracterul paradoxal, antinomic al suferinţei; deşi suferinţa este o realitate negativă, fiind resimţită ca atare în mod firesc, totuşi ea poate deveni scară către cer prin milostiva purtare de grijă a lui Dumnezeu, când dragostea Sa se întâlneşte cu libertatea omului. Atunci suferinţa subţiază şi rupe lanţul ce ne ţine legaţi de pământ, pentru a ne ancora, a ne înrădăcina în cer. Ea, atunci,
– este o consecinţă a bolii, dar ne poate aduce vindecarea ei;
– este o înrobire din pricina păcatului, dar ne poate ajuta să ne eliberăm de el;
– este urmare a înstrăinării noastre de Dumnezeu, dar ne poate conduce spre El;
– este prilej de întristare, dar ne poate ajuta să dobândim bucuria de a fi cu Dumnezeu şi de a rămâne pururea cu El;
– este o consecinţă a pierderii libertăţii edenice, dar poate conduce prin Hristos, cu Hristos şi în Hristos, la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom.8,21);
– este resimţită iniţial ca o pierdere a libertăţii, dar ne poate arăta cauzele reale ale înrobirii noastre, ne poate ajuta să descoperim patimile ce ne înlănţuie, şi să ne eliberăm totodată de ele.
De cele mai multe ori, omul este înclinat să ignore acest aspect al suferinţei – de lucrare tainică a lui Dumnezeu în lume – lucrare la care suntem toţi chemaţi, în diferite ipostaze, fie ca pătimitori ai ei, fie ca împreună-pătimitori, alături de cei aflaţi în suferinţă. [11]

 

Preotul de spital şi suferinţele lui: între ce este el, şi ce ar trebui să fie

 

Suferinţa este o realitate ce ne marchează pe toţi, fie că o suportăm noi înşine, fie cei din jurul nostru. Şi este foarte adevărat că cel care nu-şi asumă suferinţa celor din jur, fie sfârşeşte în deznădejde, copleşit fiind de ea, fie se împietreşte, devenind tot mai imun faţă de suferinţele altora, oricât ar fi ele de mari. Ceea ce observăm în jurul nostru este o continuă creştere a pragului suferinţei, dar numai în ceea ce priveşte suferinţa celorlalţi: riscăm să devenim tot mai nesimţitori la suferinţele lor, trecând nepăsători pe lângă ei cu o tot mai mare uşurinţă. Iar indiferenţa devine o virtute ce se cheamă neimplicare sau detaşare. Aceasta este primejdia ce pândeşte pe toţi cei care trăiesc în aceste vremuri, ale unui individualism din ce în ce mai nemilos, dar mai cu seamă pe noi, preoţii de spital.
Pentru a face faţă valului de suferinţă ce se revarsă asupra noastră de pretutindeni, ca să nu mai amintim de propriile noastre suferinţe, trebuie să ne amintim cum a înfruntat suferinţa Mântuitorul Însuşi, atât a celorlalţi, cât şi a Sa proprie: El a asumat-o pe a tuturor, suferinţa lor a devenit a Sa, iar suferinţa Sa a purtat-o singur, fără să pretindă ajutor, fără să ceară vreo alinare, fără să schiţeze vreun gest de eschivare, deşi suferinţa Sa ca Om a fost unică în ceea ce priveşte adâncimea şi intensitatea ei. În atitudinea Sa jertfelnică, Mântuitorul ni Se descoperă ca Iubire care Se oferă, Se dăruieşte tuturor şi nu pretinde, nu cere nimic pentru Sine.
Hristos Domnul trebuie să ne fie, deci, şi Modelul, şi Izvorul de putere, dar şi Învăţătorul nostru, ca să reuşim şi noi să asumăm şi să purtăm cu El şi în El, o părticică din suferinţa semenilor noştri. Ca Învăţător desăvârşit, Mântuitorul a abordat tema suferinţei, privită ca binecuvântare, ca bucurie, în Fericiri şi, ne-a arătat, totodată, care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de ea, în două din cele mai emoţionante pilde ale Sale: Pilda fiului risipitor şi Pilda Samarineanului milostiv.
În Pilda fiului risipitor ni se descoperă sensul mântuitor al suferinţei personale, precum şi atitudinea curajoasă de asumare şi de purtare a ei: îndestulat şi în desfătări, fiul cel mic nu şi-ar fi înţeles căderea şi n-ar mai fi fost cuprins de dorul casei părinteşti. Doar suferinţa şi umilinţa amară l-au făcut să-şi vină în sine, să se căiască şi să se smerească, şi să găsească tăria de a înfrunta greutăţile, primejdiile şi suferinţele lungului drum spre casă, al întoarcerii sale din îndepărtata ţară a păcatului. Şi doar suferinţa şi umilinţa îndurate i-au dat îndrăzneala să se înfăţişeze înaintea tatălui său, nădăjduind în mila sa, de a-l primi ca pe un argat.
Pilda Samarineanului milostiv ne înfăţişează atitudinea concretă pe care trebuie s-o avem faţă de cel suferind: aplecarea iubitoare asupra lui, cu timp şi fără timp, alinarea fără zăbavă a suferinţelor sale şi purtarea de grijă în continuare, până la restabilirea lui. Samarineanul milostiv n-a precupeţit nici timp, nici confort, nici bani, faţă de cel ce-i era nu doar necunoscut, ci şi potenţial duşman. Dimpotrivă, a jertfit din tot ce avea, pentru a-l ridica, pentru a-l salva pe cel căzut în mâinile tâlharilor: suferinţa aceluia a devenit propria sa suferinţă.
Şi noi suntem chemaţi să dăruim din timpul, din atenţia noastră şi să ne arătăm grija şi iubirea faţă de cei suferinzi, cu atât mai mult cu cât cei din jurul lor nu ştiu, nu pot sau nu vor să facă aceasta; Hristos i-a încredinţat nouă pentru ca, prin noi, tot El să-şi arate grija şi iubirea Sa dumnezeiască faţă de cei cu care, de altfel, Se identifică.
Aşadar, suferinţele preotului de spital nu sunt – sau n-ar trebui să fie – numai propriile sale suferinţe, ci ale tuturor acelora pe care Hristos i-a încredinţat lui spre îngrijire, spre alinare şi spre vindecare. Nu trebuie să uităm niciodată că motivul principal şi scopul final al prezenţei noastre în mijlocul celor aflaţi în suferinţă, nu este doar paleativ, ci curativ. Credinţa noastră ortodoxă deţine meşteşugul tămăduirii sufletului şi, de multe ori, odată cu vindecarea sufletului dispare treptat şi boala şi suferinţa trupului. De osteneala noastră depinde, însă, cunoaşterea, însuşirea şi aplicarea acestui dumnezeiesc meşteşug, fără de care toată osteneala noastră este zadarnică.
Şi nu trebuie să promitem celor suferinzi vindecarea lor trupească imediată, căci nu avem împuternicirea de a face aceasta, dar trebuie să-i întărim în convingerea că, şi dacă nu află grabnic deplina însănătoşire trupească, aflându-L pe Dumnezeu, au aflat bucuria netrecătoare şi adevărata împlinire. Nouă ne revine greaua misiune, dar şi nespusa bucurie să-i călăuzim către Hristos Domnul, pentru a primi de la El pace, mângâiere şi tămăduire. Pentru aceasta, însă, este nevoie să nu fim doar propovăduitori ai Crucii Lui, ci şi purtători ai crucii noastre – cruce în care se regăsesc şi suferinţele păstoriţilor noştri, atât cât putem noi să le asumăm.
Dincolo de boală, suferinţă şi moarte, despre care afirmam la începutul lucrării că sunt cele mai mari provocări ale vieţi, provocarea supremă pentru noi ca slujitori ai Mântuitorului Hristos este viaţa însăşi în care boala, suferinţa şi moartea pot fi biruite, transfigurate în lumina Învierii Domnului.

 

Concluzii

 

A cugeta la cauzele, la semnificaţiile şi la rostul suferinţei a fost dintotdeauna o grea încercare; a căuta să le explici pe acestea celui aflat în suferinţă reprezintă astăzi o sarcină anevoioasă, adeseori cu neputinţă de realizat doar cu puţinele şi firavele noastre puteri omeneşti. Cu atât mai mult cu cât, de multe ori, suferinţele prin care am trecut noi sunt infime faţă de pătimirile celor cărora ne adresăm [12]. Dar lipsa profunzimii şi sensibilităţii noastre sufleteşti, ale celor ce dorim să aducem mângâiere, nu este singurul motiv pentru care cuvântul despre suferinţă poate să se piardă, adică poate să nu ajungă la inima celui căruia îi este destinat: de multe ori, cel în suferinţă este incapabil să primească orice cuvânt de alinare, şi nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că suferinţa l-a surprins total nepregătit, iar el este prea speriat, prea descumpănit, prea tulburat pentru a mai putea fi receptiv la cuvântul preotului [13].
Cauzele unei asemenea neputinţe provin din faptul că lumea secularizată [14] şi societatea de consum [15] în care trăim azi nu au nici un motiv, adică nici un interes, să afirme şi să promoveze valori morale, precum înţelepciunea, cumpătarea, răbdarea, smerenia, curajul, ori virtuţile teologice – credinţa nădejdea şi dragostea – ce-l pot ajuta pe om mai întâi să se formeze şi să se întărească duhovniceşte ca să ştie să evite suferinţa [16], sau ca să o poată purta mai uşor, şi spre folosul său duhovnicesc. Dimpotrivă, datorită „raţiunilor” economiei de piaţă şi nu numai lor, comodul ia locul Binelui, utilul se substituie Adevărului, iar Frumosul este înlocuit de plăcut, aşa încât pe omul contemporan nu-l mai înfricoşează păcatul – aducător de suferinţă şi moarte sufletească – ci mai degrabă suferinţa fizică, nu răutatea sau alterarea sufletului veşnic, ci neputinţa sau urâţirea trupului pieritor. [17] Aşa se face că alergarea după plăcere şi fuga de durere, de care aminteşte Sfântul Maxim Mărturisitorul – plăcere şi durere intrate în partea trupească a firii omeneşti după căderea în păcat a protopărinţilor – cunoaşte astăzi proporţii inimaginabile în societatea tradiţională, societate în care credinţa în Dumnezeu dădea vieţii omului sens şi echilibru, iar sufletului putere, tărie, dar şi răbdare şi smerenie pentru a primi şi a-şi asuma suferinţa rânduită prin purtarea iubitoare de grijă a lui Dumnezeu.
Într-o asemenea stare de declin şi confuzie spirituale, avem nevoie mai mult decât oricând de o teologie vie, fundamentată biblic şi patristic, dar asumată şi trăită în acelaşi timp, la puterile noastre, care să facă cunoscute omului atât obârşia sa divină, cât şi chemarea de a ajunge dumnezeu după har. O teologie care să poată explica distanţa, aparent de neînţeles, dintre frumuseţea spirituală, armonia şi sublimitatea fiinţei umane – create după chipul lui Dumnezeu pentru a spori necontenit în asemănarea cu El – şi starea actuală a omenirii, întunecate şi desfigurate de păcate şi patimi şi supusă unor amare şi grele suferinţe şi neputinţe. O teologie care să ştie să-şi asume suferinţa lumii, şi să poată ridica, cu puterea Cuvântului întrupat şi prin harul Duhului, asemenea Samarineanului milostiv, „pe cel căzut între tâlhari”, pentru a-l aduce la „casa de oaspeţi”, unde să-şi afle  tămăduirea, mântuirea.
În lipsa teologiei izvorâte din rugăciune şi din durerile vieţii de zi cu zi [18], observăm că, de nenumărate ori, se resimte existenţa unui uriaş hiatus între înălţimea învăţăturii despre om, despre chemarea lui la desăvârşire – propovăduită emfatic de la amvon sau prezentată sistematic în nenumărate manuale şi lucrări teologice – şi viaţa concretă a creştinilor noştri, lipsită de un autentic orizont spiritual. De aceea, se întâmplă ca Însuşi Dumnezeu să fie învinovăţit de unii şi de alţii pentru suferinţele, neputinţele, neîmplinirile şi nedreptăţile din viaţa lor sau din lume, deoarece ei nu înţeleg că starea şi viaţa noastră actuală, în ceea ce priveşte partea negativă a ei – foarte diferită de cea a primilor oameni, adică foarte diferită de ceea ce Creatorul le dorise şi le dăruise – este datorată exclusiv păcatelor noastre.
Aşadar, datorită păcatului strămoşesc au intrat în lume, dar şi în existenţa omenească, suferinţa şi moartea; suferinţă pe care protopărinţii au resimţit-o mai întâi sufleteşte – la început mai puţin intens, ca ruşine şi teamă de Dumnezeu, însă după alungarea din rai, cu o intensitate şi o profunzime deosebite [19] – iar mai apoi şi trupeşte, după cuvântul Creatorului: bărbatul cu osteneală şi în sudoarea frunţii va dobândi hrana necesară lui şi întregii familii (Fac. 3. 17, 19), iar femeia va avea de îndurat multe necazuri, mai cu seamă în vremea sarcinii ei, născând-şi pruncii în dureri (Fac. 3, 16).
Pentru noi, urmaşii lui Adam şi ai Evei, suferinţa trupului este de cele mai multe ori, după cum am putut constata fiecare, mai îngrijorătoare decât cea a sufletului; de aceea sufletul ajunge să sufere în tăcere, înlănţuit fiind de patimi grele – în timp ce, mai întotdeauna, facem eforturi considerabile pentru a ne feri de suferinţele fizice, pentru a scăpa de ele ori, măcar, pentru a ni le uşura.
Tocmai de aceea, privind suferinţa din perspectivă teologică, suntem datori să abordăm mai întâi suferinţele, patimile sufleteşti cele neştiute – trecute cu vederea adeseori, şi cu prea multă uşurinţă, deoarece nu produc durerea fizică, la care suntem de obicei atât de sensibili – pentru că suferinţele, patimile sufletului produse de păcat sunt acelea care aduc într-un final şi suferinţa trupească – şi nu doar în această lume, ci şi în veşnicie, în lipsa pocăinţei; pe de altă parte, suferinţele, patimile, durerile trupului, dimpotrivă, pot deveni, în anumite condiţii pe care le-am amintit, trepte către Cer, mijloace binecuvântate de eliberare din robia suferinţelor, patimilor sufleteşti şi trupeşti.

 


[1] De aceea credinţa este atât de importantă! Dar nu credinţa pe care ne putem închipui că o avem, ci credinţa cea adevărată, adică cea trăită, asumată, şi care ne apropie de Dumnezeu, credinţa care nu doar dă sens suferinţei, îndemnându-ne să ne-o asumăm, ci ne deschide, ne face receptivi harului Său, ce ne mângâie şi ne întăreşte pentru a o putea purta.
[2] În acest ultim caz, suferinţa poate conduce la răzvrătire, la revoltă nu numai împotriva bolii, suferinţei, sau morţii cuiva foarte drag, ci şi împotriva lui Dumnezeu, ori poate duce la deznădejde, cu consecinţe imprevizibile ce pot culmina cu boală psihică sau cu sinuciderea.
[3] Această aparentă contradicţie credem că îşi are temeiul într-o altă falsă contradicţie, dintre iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu; dreptate care ar pretinde suferinţa din partea oamenilor ca ispăşire pentru păcatul neascultării protopărinţilor, dar şi pentru păcatele personale ale fiecăruia. Vedem astfel la ce concluzii poate duce afirmaţia că suferinţa este ispăşire, plată, în sens juridic, a păcatelor! Dreptatea lui Dumnezeu este, din perspectivă ortodoxă – după cum afirma Panayotis Nellas, în lucrarea sa, Omul-animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.92, citându-l pe Nicolae Cabasila – „iubirea de oameni şi bunătatea ultimă a lui Dumnezeu faţă de neamul (omenesc) … faptul de a împărtăşi fără pizmă din bunătăţile Lui şi părtăşia (comuniunea) fericirii.” Aşadar dreptatea divină, departe de a fi expresia spiritului justiţiar şi răzbunător al lui Dumnezeu, este tocmai opusul acesteia, este dragostea deplină, desăvârşită, neumbrită, neştirbită de nici o urmă de răutate, de egoism, de părtinire, căci, după cuvântul Scripturii, Dumnezeu face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt,5.45). În acelaşi timp, ca iubire desăvârşită, dreptatea divină respectă întru totul libertatea persoanei umane, dăruită ei în actul creaţiei; de aceea, Dumnezeu nu-l poate mântui pe om fără voia lui, fără ca el să-şi dorească şi să se ostenească pentru aceasta.
[4] Devin tot mai mulţi cei care gândesc că, dacă Dumnezeu ar exista şi ne-ar iubi, n-ar exista atâta suferinţă (răutate, nedreptate,…) în lume; de unde, trag ei concluzia, fie Dumnezeu nu există, fie nu ne iubeşte. În aceste nefericite situaţii, cei ce ajung să gândească astfel, se înstrăinează de Dumnezeu atât de mult încât ajung în pragul necredinţei sau al deznădejdii.
[5] În goana după plăcere, chiar şi asumarea unor responsabilităţi fireşti a ajuns să fie privită ca o suferinţă, ca ceva ce trebuie neapărat ocolit, deoarece îl privează pe om de un trai mai comod, de distracţii, de „libertate”; aşa se face că naşterea de prunci, în loc să fie privită ca o binecuvântare divină, este considerată azi ca o povară, ca o corvoadă ce trebuie evitată cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii celui chemat la existenţă de Dumnezeu, dar nedorit de părinţii săi, sau cu preţul sănătăţii ori chiar al vieţii celei ce recurge la diferite mijloace abortive… Dar fuga de resposabilitate, înţeleasă ca suferinţă, ca povară, crează şi alte multe şi grele suferinţe: abandonarea – nu doar fizică, ci şi sufletească, manifestată prin indiferenţă – a copiilor, a vârstnicilor sau a celor bolnavi, neputincioşi, divorţurile…
[6] Influenţele dizolvante ale pietismului asupra spiritului de comuniune sunt evidente în multe din bisericile din marile centre urbane, dar se fac resimţite tot mai puternic şi în mediul rural, în acele localităţi, zone, unde cu greu se mai poate vorbi de comunitate.
[7] Precum sunt relaţiile ce se stabilesc între dascăli şi elevii lor, între cadrele medicale şi pacienţi, între preot şi (măcar) enoriaşii activi ai unei parohii, sau între membrii unei familii…
[8] „Păcatul este, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, înstrăinare de Dumnezeu şi depărtare de El şi mai greu de suportat  decât chinurile gheenei şi, pentru cel ce pătimeşte, aceasta este mai apăsătoare decât lipsa luminii soarelui pentru vedere, chiar dacă acest lucru nu aduce unei fiinţe durere (fizică, trupească-nn) sau neputinţa de a trăi”, apud Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Editura Măiastra, Bucureşti, 2005, p.14.
[9] Această asumare personală a învăţăturii de credinţă despre suferinţă este de importanţă capitală, căci numai învăţând să ne purtăm propria suferinţă, vom şti şi vom putea să o alinăm pe cea a altora! Şi aceasta nu datorită nouă înşine, priceperii, sau experienţei noastre, ci mulţumită harului prezent şi lucrător în noi ce ne luminează, ne înţelepţeşte şi ne întăreşte spre a împlini lucrarea tămăduitoare a lui Dumnezeu, pe care El o săvârşeşte prin noi. Iar neştiinţa şi neputinţa de a alina suferinţele altora, ne arată doar propovăduitori ai Crucii lui Hristos, nu şi purtători ai ei!
[10] Părintele Teofil Pârâianu, Întâmpinări, apud Rugăciuni pentru bolnavi – Învăţături de credinţă ortodoxă despre boală, Editura Christiana, Bucureşti, 2001, p. 203.
[11] Acesta este unul din rosturile cele mai de seamă ale suferinţei, de a-i ajuta pe oameni să „strângă rândurile”, să se apropie sufleteşte unii de alţii, dar şi de Dumnezeu, pe care Îl văd atunci ca pe Singurul ce-I poate ajuta, sporind astfel în comuniunea cu El şi întreolaltă. De altfel, suferinţa nu e de nici un folos, celui care, pătimind, se însingurează, care se izolează de ceilalţi, dar nici acelora care sunt martori ai suferinţei semenilor şi trec nepăsători pe lângă aceştia.
[12] De obicei suferinţa sensibilizează şi „lărgeşte” sufletul, îl face mai receptiv, mai deschis suferinţelor semenilor, căpătând o putere de com-pătimire, de com-pasiune, ce-l ajută nu doar să înţeleagă starea lor, dar şi să intuiască ce anume să facă şi cum să procedeze, pentru a le aduce o alinare, o uşurare; acest lucru devine posibil, totodată, şi datorită faptului că suferinţa duce la creştere şi la maturizare spirituală, la îmbogăţirea şi înnobilarea sufletului, prin faptul că este o experienţă de viaţă ce face cu putinţă înţelegerea unor experienţe asemănătoare. Lipsa unor asemenea experienţe, lipsă ce îl închide pe om în egoismul său, înăsprindu-l sufleteşte, stă la baza expresiei: „bogatul nu crede săracului, iar sătulul nu crede flămândului”.
[13] Este grăitoare reacţia celor care se „sperie”, se tulbură la vederea unui preot în spital – şi nu este vorba doar de bolnavi, ci şi de rudele acestora venite să-i viziteze! – aşa cum mulţi bolnavi refuză să se spovedească şi să se împărtăşească, gândindu-se că Sfintele Taine le-ar grăbi moartea! Cât de false şi de păgubitoare pentru suflet sunt aceste mentalităţi, când preotul, departe de a fi „emisarul morţii”, este slujitorul lui Hristos, slujitorul Vieţii…
[14] Ce nu îl învaţă pe om să nege existenţa lui Dumnezeu, dar îl învaţă cum să-şi ducă viaţa ca şi cum El n-ar exista!
[15] Care la rândul ei îl învaţă să-şi ducă viaţa ca şi cum ar fi fără de sfârşit, iar suferinţa n-ar mai fi o trăsătură definitorie a ei.
[16] Suferinţa pe care şi-o poate provoca singur prin lipsa de grijă, prin excese, atât de natură trupească, cât şi de natură spirituală.
[17] Când de fapt, lucrurile ar trebui să stea tocmai invers, cel puţin din două motive:
–  păcatul este cel ce a adus suferinţa în lume, deci păcatul este cauza suferinţei;
– păcatul este cel ce ne separă de Dumnezeu, lipsindu-ne, totodată, de toate binefacerile şi de bucuria vieţuirii în comuniune cu El.
[18] Ale vieţii noastre, dar şi ale vieţii fiilor noştri duhovniceşti, ce ar trebui resimţite tot ca ale noastre, deci tot ca personale… Este deosebit de trist faptul că absolvenţii Seminariilor şi ai Facultăţilor de Teologie Ortodoxă nu sunt pregătiţi mai deloc să aibă o oarecare deschidere, sensibilitate – pentru a nu spune înţelegere profundă, sau compasiune, ceea ce este deja prea mult! – faţă de suferinţele, neputinţele, fizice sau spirituale, ale celor pe care îi vor păstori! Poate introducerea a mai multe perioade de „practică” în domeniul asistenţei sociale, de-a lungul anilor de studiu, ar fi o soluţie potrivită; un exemplu sunt studenţii Facultăţilor de Medicină, pentru care aceste perioade de practică nu sunt doar o simplă formalitate, ci se desfăşoară pe durata celor şase ani de studiu. Cu atât mai mult această idee ar putea fi viabilă, cu cât ea pare să fie în acord cu PROTOCOLUL DE COOPERARE privind Parteneriatul “ASISTENȚĂ MEDICALĂ ȘI SPIRITUALĂ”, încheiat la data de 24 iulie 2008, între Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii Publice.
[19] Sugestivă în acest sens este scrierea Sfântului Siluan Athonitul, „Tânguirea lui Adam”, din Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, p. 206-214.

Leave a Reply