Există în România foarte mulţi preoţi de caritate care îşi desfăşoară activitatea în diverse unităţi laice şi care au în vedere păstorirea credincioşilor ortodocşi din ţară. Pastoraţia misionară din spitale diferă de pastoraţia misionară din alte instituţii, dar are acelaşi scop, mântuirea oamenilor, mijlocirea pentru mântuirea lor, şi face parte din acelaşi segment de apostolat al Bisericii Ortodoxe Române.
Totul a început în 1995, când s-a încheiat un protocol între Ministerul Sănătăţii şi Patriarhia Română, prin care tinerii absolvenţi de teologie urmau să fie hirotoniţi pe seama unor unităţi spitaliceşti pentru a asigura asistenţa religioasă atât bolnavilor, cât şi familiilor acestora, de asemenea pastoraţia ramificându-se şi spre cei care sunt conducători, medici, asistenţi şi toţi ostenitorii unui spital.
Din 1989 până în 1995, preoţii de parohie în raza cărora se aflau spitale s-au implicat şi au spovedit şi împărtăşit bolnavi, iar pentru perioada de dinainte de Revoluţie, în timpurile comuniste, atee, Biserica Ortodoxă Română a lucrat totuşi, cu toate piedicile.
În Bucureşti sunt peste 40 de preoţi misionari de caritate aflaţi în unităţile spitaliceşti şi peste 100 de preoţi în întreaga Arhiepiscopie a Bucureştilor cuprinzând armata, penitenciarele, căminele de bătrâni, chiar şcoli, orfelinatele şi, nu în ultimul rând, spitalele.
Preoţia de caritate din spital este cea răspândită pentru că spitalele sunt în număr mare în oraşele importante, ca să nu vorbim doar de Bucureşti. În cele ce urmează, părintele Horia Prioteasa, preot de spital, ne-a vorbit despre specificul acestui gen de pastoraţie.

 

Ce înseamnă să fii slujitor al altarului într-un spital?

 

Prin preot de caritate se înţelege preotul ortodox, hirotonit pe seama unui altar ce se află în incinta unui spital ce are ca scop asigurarea asistenţei religioase pentru bolnavii credincioşi internaţi în acel spital, care urmează să aibă operaţie sau fac tratament spre alinarea suferinţei, spre tămăduire. În această lucrare a preotului de caritate intră şi pastoraţia familiilor celor bolnavi, care sunt practic cei ce împlinesc lucrarea prietenilor slăbănogului, aducând pe preot la patul celui bolnav. Primul mijlocitor al celui bolnav este cel din familie. Cu acesta, preotul ia legătura, merge la bolnav, îl spovedeşte, împărtăşeşte, săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, de multe ori întâmplându-se ca şi însoţitorii celui bolnav să se mărturisească şi ei şi să participe la slujbele bisericii din cadrul spitalului. Este un câştig deosebit duhovnicesc pentru că preotul de caritate are şi rolul de a alina suferinţa familiei celui bolnav. Suferinţa nu aparţine doar celui bolnav, ci se răsfrânge şi asupra familiei.
Preotul de caritate dintr-un spital se implică şi în pastoraţia medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmiere, personal administrativ şi auxiliar al spitalului, păstrând o legătură deosebită, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârşind unele slujbe cum ar fi Sfinţirea Mare a Apei de Bobotează şi stropirea tuturor saloanelor şi a credincioşilor, ei aduc colindătorii de Crăciun… Apoi preotul se mai implică şi în activităţile culturale din spital, organizarea de simpozioane, catehizarea personalului administrativ al spitalului.
Acolo unde se trage clopotul şi se bate toaca, se aude cântarea liturgică, vin şi oamenii, indiferent de funcţie şi de misiunea lor. Practic vorbim de o împreună lucrare a medicului care este doctor pentru trup şi a preotului care este medic pentru suflet.
Ne aflăm într-un loc privilegiat în spital. Mulţi cred că spitalul este un loc plin de apăsare, chinuitor. Dar contează cum privim lucrurile. Aici ne aflăm la interferenţa duhovnicească între tămăduirea trupului şi a sufletului.

 

Raportul omului bolnav cu Dumnezeu

 

Cum se raportează un om bolnav la Dumnezeu? Îl simte mai aproape pe Dumnezeu fiind în boală sau există şi o stare de răzvrătire, de nemulţumire?

 

Omul se raportează diferit, pentru că acea clipă în care te găseşte boala, suferinţa este foarte importantă. Dacă este o clipă în care tu mărturiseşti pe Hristos Domnul şi ai duhovnic, duci o viaţă de rugăciune, susţinută de post, de milostenie, mergi în pelerinaje, suferinţa este percepută ca o încercare, ca o normă de îndreptare, nu ca o pedeapsă, ci ca o modalitate de apropiere de Dumnezeu.
Credinciosul aflat în suferinţă îi mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a cercetat, că nu l-a uitat, că l-a mişcat puţin din amorţeala duhovnicească în care era şi boala l-a trezit să-şi facă o analiză serioasă a conştiinţei şi să poată să-şi dea seama că este păcatos, că nu a devenit un sfânt, că nu a devenit mai bun şi că trebuie să mărturisească tot timpul că este cel dintâi dintre păcătoşi.
Cel nepregătit spiritual se află în faţa bolii în răzvrătire, cu dorinţa de a ieşi mai repede din spital pentru că el se socoteşte asemenea unui autoturism aflat în service. La el se observă lipsa conştientizării stării lui interioare păcătoase până la aflarea diagnosticului în spital. Oamenii necredincioşi, o parte din ei, rămân necredincioşi şi în faţa bolii. Cei care au acest ajutor al familiei ca să fie îndemnaţi spre spovedanie gustă puţin din mireasma harului dumnezeiesc, dar pentru a înţelege, a trăi şi a realiza ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lor trebuie să se implice şi să se pregătească de primirea Sfintelor Taine, să citească cărţi ziditoare de suflet…
Toate acestea sunt medicament care ajută trupului şi sufletului totodată.
Unii oameni care nu s-au spovedit niciodată, care nu au călcat pragul bisericii, se întorc la Dumnezeu şi, având această încercare a suferinţei trupului, se trezesc din punct de vedere sufletesc.
Aici nu e lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu, care mişcă inima omului, preotul este doar vasul prin care se pogoară harul, prin care lucrează Domnul. Nu ştim câte minuni poate să facă Dumnezeu prin harul care se împărtăşeşte omului în biserică.
Credincioşii ortodocşi practicanţi care se îmbolnăvesc au un privilegiu de analiză a conştiinţei şi de primire cu bucurie a suferinţei, iar ceilalţi, dacă nu văd că acesta este un semnal pentru pocăinţă, pentru schimbarea vieţii lor, pentru o altă haină a sufletului, aceia pot rămâne împietriţi în continuare.

 

Nu e greu să slujiţi într-o biserică ai cărei enoriaşi se schimbă în permanenţă?

 

În jurul preotului de caritate se formează şi o comunitate de credincioşi care îl ajută pe preot în săvârşirea anumitor lucrări filantropice. Pentru că este nevoie şi de un ajutor material pentru cei bolnavi, pentru cei care nu mai au bani necesari pentru a ajunge acasă, pentru cei cărora le lipsesc banii de medicamente. Unii din comunitate devin şi fiii duhovniceşti ai preotului. Nu sunt mulţi, dar ei aduc un plus de putere.
În ceea ce îi priveşte pe cei bolnavi din spital, ei sunt membri ai parohiilor din ţară sau din Bucureşti, care au venit temporar pentru tămăduirea trupului şi se bucură că au găsit chiar la spital biserică, Sfânta Liturghie şi scaun de spovedanie pentru sufletul lor.
Pentru cât stau la spital, cei bolnavi au ca duhovnic pe preotul de caritate. Sigur că există varianta ca bolnavul să devină fiu duhovnicesc, dacă este aproape de spital, al preotului pe care l-a întâlnit când a fost la necaz. În cazul bisericii Spitalului Fundeni, preotul de caritate este duhovnic şi pentru medicii rezidenţi care sunt cazaţi în căminele din curtea spitalului.

 

O zi la spital

 

Cum decurge o zi obişnuită din viaţa unui preot de caritate?

 

Dimineaţa devreme mergem în spital, în saloanele bolnavilor care ne-au anunţat că doresc să primească Sfintele Taine. Nu urmărim să obligăm pe oameni să aibă o legătură mai intensă cu Dumnezeu dacă ei nu doresc aceasta. În spital nu se face prozelitism, ci, după îndemnul Mântuitorului, “dacă voieşte cineva să Mă urmeze, să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să vină după Mine…”. Urmează catehizarea pe care preotul o face celor care se pregătesc pentru operaţii mai grele pentru a fi încurajaţi spre rugăciune, adresându-se şi familiei pentru ca aceştia să postească, să se roage intens, să facă milostenie pentru ajutorul celui bolnav. Trebuie pomeniţi la slujbe şi numele doctorilor care săvârşesc actul medical. Este o împreună lucrare a celui bolnav, a familiei lui, a preotului de unde vine acesta, a comunităţii din care face parte, a parohiei, chiar şi a celor din salonul unde se află cel grav bolnav. Aceasta este biserica şi când un mădular s-a îmbolnăvit, el trebuie vindecat atât trupeşte, dar şi sufleteşte. Pentru că atunci când se îmbolnăveşte un trup, în el se află un suflet şi atunci biserica întreagă, indiferent cum se află ea aşezată, e nevoie să se roage pentru cel suferind.
Medicii ajută preoţii recomandând bolnavilor să ne cheme pe noi, preoţii de caritate, pentru a săvârşi Tainele Sfintei Spovedanii, Împărtăşaniei, Sfântul Maslu.
În fiecare seară, la ora 17:00, săvârşim acatiste ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi Paraclisul Maicii Domnului.

 

Un articol de: Augustin Păunoiu
Sursă articol: ziarullumina.ro

Leave a Reply